Dune: Herbert și Lynch între oglinzi paralele

Articol publicat in:Carte vs. Film | 18 decembrie 2012
Autor:

Dune concurează pentru titlul de ”cea mai de succes serie SF” cu Fundaţia lui Asimov şi spre deosebire de aceasta, s-a bucurat de nu una, ci două ecranizări. Cea mai reuşită dintre acestea este cea din 1984, în regia lui David Lynch. Filmul reuşeşte să surprindă cel mai bine începuturile universului cărţii şi chiar și câte ceva din complexitatea ei.

Bătălia pentru ecranizarea romanului a durat destul de mult, cu diverşi regizori faimoşi analizând oferta şi refuzând-o pe rând. Ridley Scott, de exemplu, a refuzat proiectul după succesul cu Alien deoarece a considerat Dune ca fiind prea greu de pus în scenă. David Lynch, pe de altă parte, nu avea experienţă în turnarea filmelor SF, iar ceea ce a ieşit aduce cu sine amprenta tensionată a regizorului cunoscut îndeosebi pentru pasiunea lui pentru abstract.

Universul Dune prezintă o lume îndepărtată, undeva la milenii distanță de timpul nostru, o lume alcătuită din planete aflate sub oblăduirea unui imperiu care la rândul său depinde de conglomerate comerciale, secte religioase şi maşinaţiunile politice puse în scenă de casele mai mari pe care le reprezintă. Este o epopee de mari dimensiuni care se desfăşoară pe parcursul a şase romane semnate de Frank Herbert.

Dune este considerată drept una dintre cele mai bune cărţi SF scrise vreodată, iar complexitatea ei rivalizează cu puţine serii din acelaşi gen. Succesul răsunător al romanului a dus la ecranizarea lui, iar rezultatul a fost un film de aproape trei ore în care un extrem de tânăr Kyle MacLachlan îl interpretează pe Paul Atreides alături de o la fel de tânără Sean Young în rolul iubitei acestuia – Chani.

Aproape tot ceea ce se leagă de film inspiră faimă – de la lista actorilor (Virginia Madsen, Sting, Patrick Stewart, Dean Stockwell) şi până la soundtrack-ul semnat Toto, ori contribuţia la design realizată de H. R. Giger. Întocmai precum cartea, filmul a ridicat un interes puternic în rândul populaţiei, iar încasările au fost pe măsură. 28 de ani mai târziu şi este încă privit ca unul din filmele SF care au trasat o graniţă urmă clară în nisipul cinematografiei.

Cu toate acestea, cartea este mult prea complexă pentru a putea fi sumarizată într-o singură peliculă; cu atât mai mult cu cât povestea Dunei continuă ulterior în cinci alte romane. Deşi povestea este liniară şi deci uşor de transpus în film, anumite elemente din roman n-au mai putut fi incluse în versiunea de pe marele ecran. Astfel, gândirea intricată a mentaţilor n-a putut fi pe deplin exploatată de film, iar femeile Bene Gesserit par doar ciudăţenii pentru neiniţiaţii care nu au avut contact cu cartea. La fel, intrigile politico-economice sunt atinse fugitiv de ecranizare, totul luând în cele din urmă alura unui film de acţiune prea puţin axat pe filosofia care a propulsat cartea în topurile literare.

Chiar şi pentru un regizor de talia lui Lynch a fost extrem de greu să surprindă micile detalii care ţin laolaltă povestea din Dune. Astfel, doctorul Yueh ucide fără să înţelegem cât de greu îi este să se ridice deasupra condiției sale, condiţie expusă îndelung în carte şi care cu succes reuşeşte să se întipărească bine în mintea cititorului înainte ca apogeul personajului să apuce să aibă loc.

Un alt element care este trecut oarecum cu vederea de peliculă este faptul că mirodenia de pe Arrakis – planeta pe are are loc acţiunea – este omniprezentă. O găseşti în mâncare, apă, medicamente, cafea şi mai tot ceea ce reprezintă ceva ingerabil sau adulmecabil. Mirodenia este elementul în jurul căreai se învârte întreaga poveste a Dunei, ori, dacă ne ghidăm strict după film, aceasta este slab reprezentată iar importanţa ei este devansată de nevoia de apă, lupte, intrigi – ceea c ear trebui să fie pe planul al doilea.

Ceea ce David Lynch a reuşit să facă din cartea lui Herbert a fost să zgârie suprafaţa elementelor acţiunii şi să şteargă de praf elementele psihologice, politice şi economice ale romanului. Şi asta – să ne amintim – într-un film de aproape trei ore lungime. Cu toate acestea, luat independent sau împreună cu romanul, filmul Dune reuşeşte să impresioneze şi să picteze oarecum o imagine de ansamblu a poveştii scrise. Este genul de film care-ţi stârneşte apetitul pentru lectură, lectură care se va dovedi de multe ori mai satisfăcătoare decât pelicula lui David Lynch.

Prin urmare, cartea, nu filmul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • cireasa said:

    Dune, cartea, e o capodopera.
    Dune, filmul, daca ai citit cartea inainte, lasa un gust amar.

  • Stanjenel said:

    Dune a fost ultima opera SF pe care am citit-o si cred ca si cea mai frumoasa. Mi-a placut enorm.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.