Fincher contra Palahniuk

Articol publicat in:Carte vs. Film | 12 decembrie 2012
Autor:

Pentru restul lumii, anul 1999 trebuie să fi trecut ca orice alt an. Poate doar gândul isteriei anului 2000 să mai fi schimbat ceva. Dar pe plan cinematografic, americanii s-au bucurat de ecranizarea unui bestseller scris de un debutant cu nume ciudat. Fost mecanic auto şi corector de texte tehnice, Chuck Palahniuk a lansat în 1996 romanul Fight Club, după ce nenumărate edituri îi refuzaseră manuscrisul ca fiind prea dur. Trei ani mai târziu, David Fincher l-a propulsat pe Palahiuk, aducând pe marile ecran filmul cu acelaşi nume, inspirat din abundenţă din romanul tânărului autor american.

Filmul s-a evidenţiat din prima datorită mesajului anticonsumerist şi invitaţiei la anarhie pe care-l propaga. Au ajutat şi numele cu greutate care jucau rolurile personajelor principale, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale, iar Helena Bonham Carter şi Meat Loaf urmându-i îndeaproape.

Indiferent că vobim despre carte, ori că vorbim despre ecranizarea ei, tot ceea ce este Fight Club inspiră rebeliune şi depăşirea normelor sociale. Până şi soundtrack-ul incită cumva la agitaţie şi violenţă, fiind realizat aproape în întregime de The Dust Brothers, cu mici contribuţii din partea celor din Pixies. Şi dacă tot vorbim de muzică, Chuck Palahniuk se declara mare fan Nine Inch Nails, al cărui frontman Trent Reznor a colaborat în repetate rânduri cu David Fincher.

În proporţie de 80% pelicula urmează îndeaproape firul poveştii romanului, cu anumite scene evitate ori netransportate pe marele ecran din lipsă de timp, ori pentru că nu contribuiau la fluidizarea povestirii.

Ca exemple, scena din roman în care Tyler Durden şi eroul principal interpretat în film de Edward Norton stau şi discută pe bancheta unei maşini dezafectate n-a mai ajuns să fie transpusă pe peliculă.

Din nou, scena primului contact dintre Tyler şi personajul principal a fost modificată masiv; în roman cei doi se întâlnesc pe o plajă, în timp ce în film prima discuţie are loc în avion. Poate cel mai dezamăgitor moment este cel final, în care filmul înclină în favoarea finalurilor fericite care vând biletele amatorilor de senzaţii holywoodiene. Clădirile explodează într-un foc de artificii în timp ce Helena Bonham Carter îl ţine de mână pe Edward Norton şi totul e bine. Avem senzaţia că e un final fericit, că totul e înspre bine. Din contră, romanul se termină radical diferit: Marla intervine să-l salveze pe eroul principal, dar o face cu ajutorul celor din grupul de suport pentru cancer testicular. Mai mult, romanul se termină cu eroul principal închis într-un sanatoriu care, la urma urmei, se află tot în mâinile acoliţilor lui.

Partea bună atunci când vorbim de carte versus film este că anumite citate savuroase din roman au fost păstrate aproape intacte. Gândurile sarcastice ale eroului principal, cu toate dedesubturile lor, sunt prezentate cu fidelitate după rândurile de pe hârtie, iar Fincher şi scenariştii lui au reuşit pe alocuri chiar să îmbunătăţească dialogul. Ulterior, chiar autorul romanului a recunoscut că anumite porţiuni de dialog sunt mai reuşite decât cele alcătuite de el şi că şi-ar fi dorit să se gândească la ele chiar el.

Puţine filme au reuşit să surprindă atât de bine atmosfera romanelor cărora le-au dat mişcare pe ecran aşa cum a făcut-o Fight Club. Mizeria societăţii se reflectă în mai toate scenele şi pe alocuri avem chiar şi contrastul puternic dintre cromul lustruit al clădirilor art noveau şi vânătăile ori sângele personajelor principale.

Un alt lucru de remarcat ar fi modul în care David Fincher a reuşit să ducă mai departe mesajul filmului incluzând în el mesaje subliminale pe cale vizuală, imitând modelul descris de Tyler Durden în roman.

De menţionat faptul că ecranizarea este oarecum liniară, în timp ce romanul face salturi peste capitol, creând o impresie de complexitate la care contribuie şi stilul literar al autorului. Fincher a preluat elementele descriptive ale romanului şi le-a transformat în acţiune într-un mod în care puţini regizori ar fi fost capabili să o facă. Este interesant de observat că această fidelitate în reproducere formează o imagine mentală a filmului în timpul re-lecturării romanului, iar imaginea în sine e aproape identică cu sursa ei.

Per ansamblu, ecranizarea lui Fight Club este făcută ”ca la carte”, ca să folosesc un dublu-sens aici. Cu excepţia finalului, care trădează anumite aspiraţii de aliniere la regula nescrisă a cinematografiei americane şi care deviază iremediabil de la punctul ultim care ar fi trebuit să rămână strident în memorie ca o accentuare a mesajului de ansamblu, Fight Club (filmul) este nu doar o reuşită cinematografică dar şi o reproducere aproape fidelă a liniei mâinii autorului. Muzica, scenele, unghiul de filmare, toate reuşesc să imprime senzaţiile iscate de verbele, descrierile şi dialogurile din carte. Iar dacă ar fi acum să aleg între cele două, cu greu aş putea să iau o decizie, cu toată fidelitatea mea pentru lectura ficţiunii transgresive.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Oly said:

    O recenzie / comparatie foarte abila care ma face sa vreau sa revad filmul si sa citesc cartea pe care, spre rusinea mea, n-am citit-o inca. E,intr-adevar, lucru mare cand pe drumul de la roman la scenariu de film nu se pierde esenta a ceea ce autorul a vrut sa transmita, ci chiar se imbunatateste pe alocuri.
    Insa cu toate ca imi place articolul…scriindu-l, autorul a incalcat prima regula a Fight Club: nu vorbi despre Fight Club! 🙂

  • Andreea Sterea said:

    Cand m-am gandit sa infiintez aceasta rubrica, am avut un scurt moment de dubiu, fiind convinsa de-a lungul timpului ca in orice disputa de acest gen, cartea va bate filmul intotdeauna, fara putinta de tagada. Dupa aceea m-am gandit chiar la Fight Club, sincer, si m-am linistit, dandu-mi seama ca acesta este unul din acele cazuri speciale in care exceptia devine un subiect interesant de dezbatere.

    Recunosc de la bun inceput ca am citit cartea dupa ce am vazut filmul. Biasarea este evidenta, dar justificata.

    Primul punct pe care as vrea sa il discut este stilul romanului. De acord, intens, violent, disturbant, ca sa folosesc un termen imprumutat. Cu toate acestea, mi s-a parut mult prea condensat, voit dur, fortat pe alocuri, ca si cum autorul ar fi avut la dispozitie un numar limitat de cuvinte si atunci a inghesuit acolo tot ce a avut el de spus, pe fiecare milimetru patrat de hartie. De cealalta parte, filmul, la fel de brut, la fel de dezechilibrant psihologic, a lasat suficient spatiu pentru ca intriga si personajele sa se dezvolte natural, fara sfortari evidente. Violenta si-a facut loc singura, firesc, personaj principal al filmului si totodata firul pe care s-a tesut mesajul. Fincher, mie cel putin, mi-a lasat locul si timpul de a ma atasa de idee, de caractere si de atmosfera, de a le gusta pe masura ce progresau. Cartea, cu imaginile ei vizuale si cu dialogul intern al personajelor, fara indoiala de geniu, m-a surprins neplacut tocmai pentru aceasta condensare rigida la care nu m-am putut adapta.

    As avea ceva de zis si despre cele doua finaluri diferite. Filmul pare a se termina intr-o nota happy, tipic hollywood-iana, desi senzatia mea a fost alta. Norton si Marla privind exploziile, tinandu-se de mana, nu m-a facut neaparat sa cred ca totul e bine cand se termina cu bine. E o dezabuzare in scena aia de final de film, o senzatie de apocalipsa subtila, nu spectaculoasa, nu cu artificii, ci mai degraba o apocalipsa interna a individului, pus in fata propriei dezintegrari umane, confruntat cu declinul lui si al civilizatiei din care face parte. Mi-au placut cadrele de final, pozitia calma a personajelor, martore la moartea unui sistem si nasterea altuia, dar fara big-bang-ul specific, gen apocalipsa din 2012. Explodeaza cladirile alea, dar parca cumva nu e asa spectaculos cum te-ai fi asteptat. Nu se inroseste cerul de sange si nici nu se aud urletele infioratoare ale victimelor. Pare mai degraba un spectacol. Poate de asta mi se pare si atat de bun acest final, prin sugestia de actor si martor in propriul destin, si, in ultima instanta, prin mesajul ca unele lucruri nu pot fi oprite din cadere. In fata evidentei pante descendente pe care o ia civilizatia, tu, care ai contribuit nu la scanteia care a produs mutatia in gandire si in atitudine, ci motorul care a propagat scindarea si dezastrul, nu poti decat sa ramai calm cand iti vezi opera desfasurandu-se. Poate de asta imi place filmul mai mult. A venit cu dialog nou, cu un mesaj mai profund decat cartea si cu o posibilitate de a trece dincolo de violenta si densitatea cartii.

    Un volum de dimensiuni mici si un autor necunoscut nu ar fi avut succesul pe care i l-a dat Fincher ecranizand romanul. Un argument in plus este ceea ce a zis si Razvan: scenariul a fost imbunatatit in locuri pe care si Palahniuk si-ar fi dorit sa le scrie el mai bine.

    PS. Oly, imi pare rau pentru spoilere, dar cartea oricum trebuie citita, daca nu pentru comparatie, cel putin pentru fenomenul cultural pe care l-a generat si pentru valoarea ei istorica 🙂

  • Mike said:

    Cred ca finalul din carte este mai bun. Pacat ca regizorul nu a tinut cont de el.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.