The Road

Articol publicat in:Carte vs. Film | 29 ianuarie 2013
Autor:

Era de aşteptat ca ducele romanelor postapocaliptice să primească şi o ecranizare pe măsură. Nu i-am dat atenţie în 2009 când a apărut iar filmul a trecut pe ne-simţite pe lângă majoritatea cineaştilor preocupaţi cu producţii hollywoodiene notabile. The Road este ecranizarea romanului cu acelaşi nume semnat de Cormac McCarthy, roman care în 2007 primea un Pulitzer pentru ficţiune. Cum valul de producţii postapocaliptice se mărea pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul lui 2012, regizorii se înghesuiau să găsească noi teme de exploatat şi noi scriituri de pus pe ecran. Era de aşteptat ca lui The Road să-i vină rândul.

Filmul s-a lansat în 2009 sub regia unui anume John Hillcoat, cu Viggo Mortensen în rol principal şi Charlize Theron apărând la răstimpuri în rolul soţiei lui. Romanul urmăreşte un segment din viaţa a doi drumeţi, tată şi fiu, nevoiţi să îşi croiască o cale prin peisajul dezolant lăsat în urmă de un cataclism nimicitor al cărui sursă nu o aflăm şi puţin contează. Pământul este distrus iar nori grei acoperă soarele de un deceniu. E miros de moarte în aer iar plantele sunt uscate, animalele mai toate moarte. Puţinii oameni rămaşi în viaţă pe planetă duc o luptă continuă de a rămâne în viaţă, recurgând de ceva vreme la metode extreme pentru a găsi sustenanţă. Deoarece atunci când plantele sunt duse iar animalele odată cu ele, singura sursă de hrană rămasă sunt fie vestigii ale lumii vechi, fie semenii tăi.

Peste peisajul dezolant din film şi roman se suprapune scopul tatălui de a-şi duce fiul spre malul mării. Scopul în sine este unul inutil deoarece cei doi intuiesc că viaţa nu este mai bună ori diferită acolo, dar au nevoie de acel scop şi de acel punct de reper pentru a continua să rămână în viaţă. Romanul este un cânt al dorinţei de supravieţuire, o descriere a nevoii genetice de a duce viaţa mai departe, pas cu pas.

Filmul face o treabă extrem de bună din a transforma în imagini vizuale elementele descriptive din roman. Predomină un gri apăsător, un cer plumburiu, albul murdar al vârfurilor de munte dintr-o lume în care frigul pune încet dar sigur stăpânire pe o Americă distrusă. Peste toate acestea se suprapune soundtrack-ul tânguitor şi trist care dă o notă acută evenimentelor şi care te face să te adânceşti şi mai mult în poveste.

În mare parte, pelicula urmează întocmai şirul evenimentelor din carte iar scenele care n-au reuşit să ajungă pe ecran au fost eliminate din nouă motive: fie nu erau critice în desfăşurarea poveştii, fie erau mult prea dure pentru criticii de artă. În roman se vorbeşte despre canibalism, pruncucidere, fetuşi consumaţi şi femei gravide ţinute în viaţă pe post de conserve umane. Se vorbeşte despre sclavi şi hoarde de canibali înfometaţi, despre cupluri nevoite să conceapă bebeluşi pentru a avea ce mânca. Toate acestea sunt reprezentate fugar ori sugestiv ori au fost eliminate de către regizor din motive evidente.

Atât cartea cât şi filmul fac apologia lipsei de speranţă dar romanul excelează în a prezenta disperarea şi lupta lăuntrică a tatălui. Amintirile lui sunt cele care-l ţin în viaţă, mici refugii din faţa peisajului carbonizat. Tot aceste amintiri sunt cele care realizează un contrast puternic între scenele din film, cu Charlize Theron apărând frumoasă şi radiantă în mintea eroului principal, încă prinsă în trecutul unei lumi roditoare care nu ştie ce o paşte. E şocantă trecerea de la o sală de concerte în care cupluri costumate de gală la interiorul rece al unei peşteri glaciare, cu cenuşiu şi negru şi rece înconjurând figura slabă a cee ce bărbatul a ajuns în lumea postapocaliptică. Din nou – cartea prezintă mult mai bine procesul de dezumanizare al individului, cititorul având timp să aprofundeze condiţia lui, piedicile care i se pun în cale şi lupta psihologică pe care acesta o duce cu trecutul la care nu mai poate spera.

Filmul nu reuşeşte să suprindă bine un alt element care i-a conferit lui The Road un Pulitzer: naivitatea de care dă dovadă copilul născut în această lume moartă, naivitate care reiese din dialog, întrebările lui despre trecut şi scurtele incursiuni printre dărâmăturile care încă mai conţin amintiri ale unei Americi prospere. Şi dacă tot vorbim de dialog, filmul elimină obsesivul ”Okay” din gura copilului, termen care face deliciul romanului şi devine la un moment dat pilon central al dialogului dintre tată şi fiu – semn al conformităţii şi naivităţii băiatului.

Dacă ar fi să fac o comparaţie scurtă între carte şi film, aş spune că filmul reuşeşte doar fugitiv să atingă tema esenţială a romanului. Este doar o imagine palidă a acestuia, alcătuit din elementele de suprafaţă şi mizând puternic pe ele pentru a mulţumi publicul iubitor de postapocaliptic. După film nu rămâi cu acele senzaţii de greaţă şi teamă şi foame care ţi se întipăresc în minte pe măsură ce parcurgi romanul. Cu tot rating-ul de 7.3 de pe IMDB, romanul The Road depăşeşte filmul detaşat şi pictează o imagine mult mai bună a sfârşitului umanităţii.

Recomandarea mea este să începeţi cu lectura şi să lăsaţi filmul după ce aţi întors ultima pagină. Filmul este un rezumat al romanului şi nici măcar unul extrem de reuşit. E o copertă extinsă a acestuia pe care merită să o admiraţi ca o rememorare a cuvintelor citite.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Andreea said:

    N-am citit inca romanul (e pe lista mea de to-read de ceva timp si tot promit ca o s-o incep). Filmul mi-a placut foarte mult, mai ales ca subiectul e pe gustul meu, iar filmele si cartile post-apocaliptice sunt my guilty pleasure.
    In 2011 am vazut insa Stake Land (cu vampiri, sa fim intelesi) si m-a impresionat mai mult decat The Road. Mi s-a parut ca peisajele din SL erau mai potrivite pentru ceea ce voia sa fie TR. Naivitatea copilului din SL era fix ce ar fi avut nevoie TR. Nu o sa spun acum ca SL, care e un film cel mult de categoria B, e o capodopera, doar ca a reusit sa atinga niste puncte pe care TR, constructie get-beget hollywoodiana, n-a reusit sa le atinga.
    Stake Land mi-a amintit de The Road in foarte multe momente, in maniera lui simpla si fara alte efecte speciale, doar cu putin machiaj si niste costume. Muzica din amandoua este fenomenala, ma bucur ca s-a pus accent pe ea in ambele filme.
    Oricum, paralela facuta de tine mi-a reamintit de promisiunea de a citi cartea, asa ca va fi urmatoarea pe care o voi incepe.

  • andrei said:

    Am citit cartea dupa ce am vazut filmul. Mie mi se pare chiar bun filmul, ba chiar mai reusit decat cartea. Si spun asta deoarece cartea e scrisa intr-un mod foarte ciudat (am mai citit una de el si tot asa e scrisa). Propozitii exagerat de scurte. Un stil sacadat cumva, pe mine ca cititor m-a obosit. Nu simti ca e o carte ce curge, cum ar fi firesc, o simti crispata.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.