High-Brow Suspence

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

Când am primit, la sfârşit de săptămână, un DVD pe care scria The American şi altceva nimic, mi-am zis, cam întristată, că voi urmări o melodramă ecranizată după romanul lui Henry James. Spun întristată nu pentru că n-aş fi savurat nefericirea unui american din secolul al XIX-lea venit în Europa (de ce n-a stat acasă?), ci pentru că o astfel de producţie cinematografică mi-ar fi căzut mai bine într-o searbădă seară de marţi sau miercuri. Mai ales dacă vezi că afară plouă peste frunze gălbejite şi, după o zi grea cât un sac de cartofi, nu ştii ce-ţi cade mai bine, mustul sau berea.

Vrând să văd un film cu tot dinadinsul, am introdus discul în DVD player. Şi am dat peste Americanul George Clooney, acest mândru bărbat-actor. Graţie expresiei sale impenetrabile, poate juca şi în thrillere, şi în roluri mai blânde, ca acela de medic în ER, serialul creat de M. Crichton, care l-a făcut cunoscut. Nu s-ar putea spune însă că n-a fost un excelent Chris Kelvin în Solaris.

Tocmai severitatea trăsăturilor sale, îmblânzite cu câte-un surâs, îl fac perfect pentru rolul din The American. Ca eroul lui Henry James, nici Jack/Eduardo nu stă acasă, ci fuge în Europa. E singura asemănare dintre ei. De ce fuge J/E? Pentru că nici nu începe bine filmul, cu o scurtă scenă paşnică post-amor, că-l şi vezi cum trage fără să clipească în lunetistul care vrea să-i facă felul pitit printre brazi şi nămeţi. Pe urmă o lichidează şi pe colega de amor, deşi înainte o mângâiase şi-o giugiulise, şi pe încă un individ rău intenţionat, coleg de breaslă cu cel dintre brazi. Aşadar, Clooney ar fi, iniţial, personajul rău, „hitman”-ul.

The American e un film de suspans trândav, dar continuu. Oare poate fi numit thriller? Aş zice că nu. Nu l-am urmărit cu sufletul la gură, ci cu bătăi de inimă constante, puţin mai rapide ca de obicei. Conţine, într-adevăr, câteva scene de mare încordare. Într-una din ele, eroul şi o lady killer cu înfăţişare ingenuă, pe nume Mathilde, testează arma confecţionată de el şi te-aştepţi să se omoare, ca din greşeală. Natura din jurul lor e paşnică, iar Mathilde priveşte calmă cum ţinteşte Jack/Eduardo tufele de lângă ea, de parcă se uită cum îi coase mama o rochie. Ca spectator, ai dreptul să-ţi creezi propriile scenarii în timp ce urmăreşti filmul, să anticipezi, mai ales când e vorba de emoţii maxime. Bucuria la acest film e că nu nimereşti nici măcar finalul scenelor intermediare. Regizorul Anton Corbijn te obligă să trăieşti, peste o sută de minute, într-o altă formă de suspans, un high-brow suspence.

O scenă de la începutul filmului mi-a atras atenţia în mod deosebit: când Jack/Eduardo ajunge în satul italian în care îl trimite Pavel, omul său de legătură, vede o femeie între două vârste, cam dolofană, care mătură în faţa casei. Femeia poartă haine lipsite de gust, peste care şi-a trântit un şorţ. Prin preajmă se mai învârteşte un sătean, dar ea e tâlcul scenei, camera pe ea zăboveşte, ca să priceapă spectatorul că e ceva de ghicit acolo. Femeia îl priveşte îndelung pe J/E. Tâmpă? Curioasă? Suspicioasă? J/E are o clipă de ezitare, întoarce maşina şi-şi găseşte refugiu în alt sat, încălcând consemnele comunităţii de asasini din care face parte. Nu pentru că privirea aceea l-ar fi speriat, ci pentru că atunci, suspectez eu, simte prima oară că nu e ceva în regulă cu Pavel, cel care ar trebui să-l protejeze. Femeia care mătură şi săteanul care-şi face de lucru pe lângă ea nu au niciun amestec în acţiune. Sunt simple sugestii, accesorii ale suspansului.

În timp ce americanul bătea străduţe înguste şi întunecoase, mă gândeam că finalul filmului trebuie să fie neapărat trist, dar nu ştiam cât de trist. Poate din cauza frumuseţii ameninţătoare a sătucului italian în care Signor Eduardo Farfalla, cum e cunoscut protagonistul printre localnici, îşi găseşte un refugiu precar. Signor Farfalla, Mr. Butterfly în engleză, domnul Fluture în româneşte, e cel care îşi face prieteni şi încalcă, încă o dată, regulile după care ar trebui să trăiască asasinii plătiţi. Nu e prima oară când fluturele e ales drept sugestie a efemerului. Trecător ca zâmbetul lui Clooney, aşa e sugerat binele în filmul lui Corbijn.

După ce am văzut finalul, am tras concluzia că niciunul din personaje nu e om de treabă. Toate sunt, dacă nu rele, măcar mânjite de păcate trecute sau ocupaţii actuale. Protagonistul e maestru în confecţionarea armelor, asasin, lucrează în cârdăşie cu amicul Pavel, care, chipurile, îl scapă de urmăritori, şi cu pisicoasa Mathilde. Părintele Benedetto e tată de bastarzi. Clara, punctul slab al lui J/E, e prostituată. Cu toate acestea, J/E are sentimente tot mai puternice pentru ea. Mathilde, cerebrală, ar vrea să aibă o aventură cu el, deşi… nu insist, ca să nu vă stric plăcerea, dacă vă decideţi să vedeţi filmul. Părintele Benedetto, care de la bun început nu crede că Signor Farfalla e fotograf, vrea să-i salveze sufletul. Clara se ataşează de J/E, însă, la un moment dat, el o surprinde cu un pistol în poşetă. Nimeni nu e bun, dar despre care dintre ei îţi vine a spune că e rău?

„Sexy” ar fi trebuit să adaug la început, pe lângă „mândru”. Aşa au fost categorisiţi şi Johnny Depp, şi Sean Connery. Clooney, Connery, Depp… Ce să-ţi doreşti mai mult? Vă spun eu: Harrison Ford şi Bruce Willis. Vreţi, nu vreţi, trebuie să recunoaşteţi că toţi sunt, înainte de toate, actori şi numai după aceea sex symbols. Pe Bruce Willis l-am pomenit la sfârşit numai pentru că şi el a făcut pe asasinul plătit, în The Jackal. Şacalul e tot impenetrabil, în ciuda măştilor sub care se ascunde. Dar el îl înfruntă pe Richard Gere, irlandezul scos din puşcărie special ca să-i vină de hac. Deci nici de data asta duşmanul duşmanului nu-i uşă de biserică. Cum să fii sfânt, când meseria ta e să-i omori pe alţii? În şablonul creaţiilor cinematografice cu asasini plătiţi nu e loc de bine, dacă vrei să-ţi iasă un film de calitate. Eu îi dau un punct în plus Şacalului, pentru că, faţă de personajul lui Clooney, nu-şi dă pe faţă slăbiciunile.

Dar The American rămâne un film de suspans pentru minţi privilegiate (cele mai puţin privilegiate ar spune că filmul trenează), iar Clooney e memorabil în rolul lui Jack/Eduardo. Bruce Willis îl egalează, ca actor de high-brow suspence, în The Sixth Sense (Al şaselea simţ).

Amintesc, la final, că The American e ecranizarea romanului A Very Private Gentleman (Un domn foarte retras), de Martin Booth. Din păcate, nu am cartea în bibliotecă. Dacă sunt cuminte, Moş Crăciun promite să mi-o cumpere. Dacă sunt rea, poate mi-l prezintă pe The Jackal…


The American (2010), cu George Clooney; regia: Anton Corbijn

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.