Ochiul bun, ochiul rău

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Gemenii Danny Pang şi Oxide Pang Chun, din Hong-Kong, au zămislit trei Ochi, în 2002, 2004 şi 2005. În calitate de regizori. Atât de mult au plăcut Ochii celor doi, încât au fost imitaţi de prolificii indieni, în 2005, prin Naina, şi de hollywoodieni, în 2008, prin Ochiul. Cele cinci filme au subiect asemănător şi atrag mulţi privitori, probabil şi multe încasări.

Personal, am urmărit doar producţia americană, nu din moft, ci pentru că ea mi-a căzut în mână. Pe celelalte, vă mărturisesc, n-am să le caut. Mi-e frică. Din moment ce e vorba de un film horror, varianta indiană ar trebui să fie scutită de scene cu lacrimi şi cântece piţigăiate, dar nu îndrăznesc să sper prea mult la asta. Şi nici n-am curajul s-o urmăresc. Ultima oară când am văzut un film indian, locuiam încă în urbea natală şi aveam vreo zece ani. Un singur film rula la cinematografele locale. Aşa că am vizionat Vandana până la jumătate, am adormit şi m-au trezit suspinele balaoacheşelor din faţa mea care-şi treceau de la una la alta o batistă în nuanţe jegoase, ca să se şteargă (la ochi) de atâta sensibilitate lichidă.

Amuzant e că nici indienii n-au prea îndrăznit să urmărească Naina, pentru că ţara lor, la vremea respectivă, era zguduită de o isterie legată de posibile transplanturi nereuşite de cornee. Şi tot de râs e că producţia Naina nu e recunoscută de boşii cinematografiei, pentru că regizorii sus-menţionaţi din Hong Kong n-au primit de la indieni nici măcar un mulţam, darămite bani, cum au primit de la americani.

În ce priveşte versiunile marca Hong Kong, manifest aceleaşi reţineri. Înfruntările dintre asiatici antigravitaţionali, care mor greu şi numai la insistenţele adversarului mai forţos, după ce scoate o suită de icnete ancestrale, nu apar în meniul meu cinematografic.

E foarte posibil să mă înşel şi aştept cu drag şi nerăbdare argumente serioase care să-mi demoleze prejudecăţile privitoare la realizările indiene şi asiatice. Până le primesc sau până când voi avea timp de experimente (neapărat antume!) cu grad mare de risc, prefer să mă protejez.

Nu insinuez că Ochiul american e neapărat mai breaz. Dar e un film drăguţ. L-am urmărit cu plăcere şi mi-a plăcut prestaţia Jessicăi Alba, o actriţă pe care, graţie acestui film, o includ la categoria „fete finuţe”, alături de Jeniffer Love Hewitt, cu care mi s-a părut a semăna olecuţă.

Spre deosebire de alte filme cu femei oarbe, acesta nu frizează ridicolul şi nici nu stârneşte pseudolacrimi, deşi merge pe o reţetă după care se găteşte cam des în cinematografie. Am văzut cu toţii filme cu tinere frumoase şi oarbe care sunt violate şi, graţie simţului suplimentar care le compensează lipsa văzului, îl dibuiesc pe nemernic doar pipăind feţele suspecţilor. Sau cu oarbe care-şi înfruntă soarta, ajung să fie aclamate de semenii lor impresionaţi, dar până la urmă n-ar da-o nici pe zece vieţi trăite cu ochi buni, pentru că nu le-ar fi adus atâta renume. Şi orbul e vanitos, nu?

Sydney Wells, protagonista din Ochiul hollywoodian, e o tânără violonistă oarbă care, în urma unui transplant de cornee, îşi recapătă vederea. A ei, dar şi a donatorului. Acum vede imagini cu flăcări şi oameni arşi şi se întâlneşte de mai multe ori cu stafia unui copil îngrozit că va fi certat de tatăl său. Evident, specialistul la care e trimisă şi care trebuie s-o înveţe să se readapteze la a percepe mediul înconjurător şi cu ochii nu o crede – la început. (M-a amuzat meseria asta de terapeut vizual. Probabil că occidentalii au nevoie de câte un terapeut pentru fiecare organ, fie el şi de simţ. Cum o fi meseria de terapeut tactil sau gustativ? Habar n-am, dar poate că supraspecializarea e o metodă de-a reduce şomajul.)

Până aici, se respectă reţeta clasică de care tocmai pomeneam, completată şi cu următorul aspect: cei salvaţi prin transplant de organe vor neapărat să afle de la cine le-au primit, dar statul nu le dă voie. Se găseşte, până la urmă, şi bunul samaritean care-şi riscă slujba şi le dezvăluie numele donatorului. De-aici, fiecare regizor cu imaginaţia lui. Jane Seymour, pe drept pricopsită cu porecla de „femeia medicinală”, joacă într-un asemenea film. Primeşte o inimă nouă şi, după ce află numele donatorului, îi vizitează familia. Urmează scene cu mult sirop şi batistuţe strecurate din mână-n mână, până la uscarea completă a obrajilor, într-un happy end previzibil şi enervant. Filme ca-n viaţă.

Din fericire, regizorii o călăuzesc pe Sydney Wells pe drumul horror-ului, al supranaturalului, şi asta salvează filmul. De science-fiction nu poate fi vorba, pentru că partea cu science se încheie odată cu transplantul reuşit. Sydney îşi vede chipul într-o fotografie şi-şi dă seama că e altul decât cel pe care îl zăreşte când se uită în oglindă. Dacă spectatorul e pe fază, face acum legătura cu primele imagini din film, care se tot repetă pe parcurs, ca să menţină suspansul. Cine eşti? se întreabă atunci violonista, pe ea, dar şi pe necunoscuta din oglindă. Răspunsul îl primeşte destul de repede, iar finalul e ciclic şi lămuritor. Şi trist, aşa cum se cuvine de data asta.

Mult mai abil decât toţi regizorii Ochilor s-a descurcat, speculând o temă asemănătoare, Daphne du Maurier, când a scris Lentilele albastre, o nuvelă exemplară. Nu e horror, aş spune că ţine mai degrabă de suspans, din cauza dozei mari de amănunte veridice introduse voit, dar poate deveni un film horror excelent. Cel puţin la fel de bun ca Păsările lui Hitchcock, care tot pe o povestire de-a ei se bazează. Pe scurt: Marda West suferă o operaţie la ochi. Când i se dau jos bandajele, vede numai oameni cu cap de animal. Trece prin momente de groază şi e operată din nou. Scapă cu bine, îşi redobândesc toţi capetele de oameni, dar teroarea se întoarce când Marda se priveşte în oglindă. Un pic din Misery a lui Stephen King resimt de câte ori citesc Lentilele albastre.

În concluzie, votez pentru Ochiul american, chiar dacă Jessica Alba a fost nominalizată pentru acest rol la premiul Razzie, la categoria „Cea mai proastă actriţă”. Nu-i bai. Alţii, mai buni ca ea, au primit, şi ei, Zmeura de Aur şi n-au murit otrăviţi. Ţopăie şi acum prin studiouri. Să-i vedem cu Ochi buni!

The Eye (SUA, 2008) – R: David Moreau, Xavier Palud, Scenariu: Sebastian Gutierrez, Cu: Jessica Alba, Alessandro Nivola şi Parker Posey

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.