Ruşine, Ridley Scott…

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Articolul acesta trebuia să apară în numărul trecut al revistei, dar am fost mult prea leneş ca să-l scriu. În plus, e bine că am mai aşteptat o lună. Asta pentru că am avut timp să citesc ce-au scris şi alţii despre ultimul film al lui Ridley Scott, ca să mă conving că ceea ce urmează să scriu e îndreptăţit.

Există filme neînţelese şi există filme făcute în grabă. Ghiciţi din care categorie face parte Prometheus, SF-ul lansat săptămânile trecte cu mare tam-tam pe întreg mapamondul. Prometheus nu e ciudat aşa cum ai putea spune despre Odiseea spaţială 2001 că e ciudat. Probabil că unii fani Alien mă vor stigmatiza pentru ceea ce urmează să scriu, dar ultimul titlu al regizorului care ne-a oferit seria începută în 1979 lasă de dorit. Lasă mult de dorit. Unde e butonul de underline ca să accentuez „mult”?

Când a apărut trailerul filmului am zis că în vară mă voi desfăta cu seminţele extraterestrului care o hăituia pe Ripley prin coridoare întunecate. Că voi afla de unde vin aceste creaturi, că anumite mistere vor fi dezlegate sau – măcar – că voi avea parte de un film cu efecte speciale de invidiat şi un subiect pe măsură. Era ora trei dimineaţa după ce văzusem filmul şi încă fumam ţigară după ţigară. Îmi doream ultimele două ore din viaţă înapoi.

Aş putea să categorisesc pelicula drept cel puţin înşelătoare. O dată din cauza trailerului şi a detaliilor oferite înainte de lansare, a doua oară din cauza primei jumătăţi a filmului. Prometheus începe incitant, cu un mister vechi de milioane de ani, e pe cale să aflăm cine ne-a creat, suntem gata să atingem chipul fizic al lui Dumnezeu. E un amalgam dubios de filosofie, istorie, arheologie, religie şi întrebări fără răspuns care numai nu se potrivesc cu decorul futurist al navei. Asta are efectul de a-ţi stârni şi mai mult curiozitatea, te face să urmăreşti şi mai atent ceea ce se petrece pe ecran, să anticipezi, să speri, să…

Şi totu-i în van.

Prometheus mi-a lăsat impresia că Ridley Scott a început bine, s-a plictisit pe la jumătate şi a legat capetele firelor epice atât cât să poată oferi un sfârşit. Pe Internet există mii de articole, comentarii, forumuri care discută despre găurile deloc neglijabile din poveste. Despre cum anumite acţiuni ale personajelor n-au nici un sens şi cum multe lucruri sunt explicate sumar. Şi nu e vorba aici neapărat de dezlegarea misterului, ci de explicaţiile absolut puerile oferite de scenarişti.

Încă din prima scenă suntem confruntaţi cu un extraterestru care ne seamănă la trup şi suflet. O navă-disc părăseşte stratosfera şi-l lasă pe individ pe malul unei cascade unde acesta ingerează o substanţă bizară într-un mod ceremonios. Trupul i se descompune la nivel molecular şi din el luăm naştere noi. Ni se spune că acesta e tatăl rasei umane (sau cel puţin iniţiatorul vieţii pe o altă planetă similară Terrei) şi suntem lăsaţi să ne întrebăm de ce n-ar fi fost mai simplu ca acesta să ofere o mostră de ADN fără să-şi sacrifice viaţa într-un mod atât de dramatic.

Sărim puţin în viitor şi suntem pe o navă pământeană care se târăşte prin spaţiu. Un android trezeşte echipajul din somnul lor de doi ani şi Charlize Theron ne este prezentată în întreaga ei splendoare făcând flotări. E o femeie puternică. Apoi întreg echipajul este convocat în sala de şedinţe unde – fiţi atenţi aici – li se va spune de ce sunt în această parte a universului şi care e misiunea lor. Pentru că e logic că aproape treizeci de oameni se vor îmbarca într-o navă care le răpeşte doi ani din viaţă doar ca să meargă orbeşte cu ea spre o destinaţie necunoscută. Doi arheologi exaltaţi le explică celorlalţi că, din cele mai vechi timpuri ale umanităţii, acelaşi mesaj misterios a fost descoperit în culturi cât se poate de diverse – de la oamenii preistorici şi până la civilizaţii aztece sau babiloniene. E o hartă – ni se spune – o hartă lăsată de creatorii vieţii pe pământ.

Ajunşi pe planeta indicată de această hartă antică, cei din navă dau peste structuri care nu par a fi formaţiuni alcătuite de natură: o clădire sub forma unui dom şi o pistă de aterizare perfect plană, numai bună de parcat nava pământenilor pe ea. Reacţia celor care tocmai aflaseră în urmă cu câteva minute că sunt în căutare de viaţă extraterestră este cât se poate de calmă: nişte clădiri, ei şi ce, hai să aterizăm.

În clădirea extraterestră totul arată ca-n filmele seriei Alien, iar privitorul îşi freacă mâinile de bucurie la gândul că în orice clipă un val de insecte supradimensionate va începe să sfârtece în stânga şi-n dreapta. Deziluzie, deoarece nu vezi picior de „alien” în tot filmul, iar găurile din poveste devin din ce în ce mai largi. Mai ţineţi minte cadavrul extraterestru peste care dau colegii lui Ripley în primul film? Ei bine, în Prometheus acesta apare din nou, doar că e cu vreo un metru şi ceva mai mic la înălţime. Dacă Ridley Scott şi-a îmbrăcat copiii în costume de scafandru şi i-a pus să se plimbe de colo-colo pe lângă acest pilot mort în Alien-ul din 1979 ca să lase impresia de gigantism, extraterestrul din Prometheus nu e chiar atât de impunător. Mai mult, are trăsături cât se poate de umane, explicându-ni-se treptat că în primul film purta un costum spaţial.

Brusc, holograme apar în tunelurile întunecate şi privitorul observă neputincios cum vreo cinci extratereştri fug bezmetic de un pericol nevăzut. Misterul se adânceşte. Atât doar că nici până la sfârşit nu aflăm de ce fugeau acei extratereştri, cine anume i-a omorât şi de ce fugeau spre o cameră ticsită cu arme biologice.

Echipajul duce capul unui asemenea extraterestru înapoi în navă, îl studiază şi-l face să explodeze accidental, nu înainte ca acel cap să deschidă ochii după vreo câteva mii de ani de separare de corp. Analizele sunt clare: pe un ecran futurist ni se arată că ADN-ul lui este 100% compatibil cu al oamenilor. Gigantismul de care suferă, culoarea albă a pielii, muşchii feţei dispuşi altfel, irişii întunecaţi – toate acestea sunt detalii ignorate de acel ”100% Compatible”.

Doi membri ai echipajului se rătăcesc, în ciuda faptului că unul dintre ei tocmai furnizase navei o schemă completă a împrejurimilor sub forma unei hărţi 3D. Pentru spectator e clar că aceştia doi sunt actorii de sacrificiu, cei care tocmai urmează să moară. Problema e că modul în care mor este de-a dreptul stupid şi nedemn pentru un film marca Ridley Scott. Un şarpe extraterestru şi cât se poate de ameninţător apare în camera în care cei doi înnoptează şi unul dintre ei decide că vrea să-l mângâie. Strigătele lor de ajutor nu sunt preluate prin radio de sistemul complicat al navei, cel cu harta 3D, asta pentru că în tot acest timp Charlize Theron şi căpitanul sunt prea ocupaţi unul cu celălalt. Şarpele nu doar că-i ucide, dar reuşeşte în timp record să schimbe ADN-ul unui dintre ei şi să-l transforme într-o creatură bipedă şi crudă care nu are nici cea mai mică problemă să respire aerul toxic al planetei. Mai târziu urmărim stupefiaţi cum acest monstru atacă fără discriminare membrii echipajului, după ce în prealabil şi-a găsit calea spre ei prin noaptea planetei.

Poate cea mai lipsită de logică scenă a filmului este cea în care singurul android al navei decide să-i îndulcească băutura unuia dintre ceilalţi membri ai echipajului cu un minuscul ou extraterestru. Nu aflăm nici până la sfârşit semnificaţia gestului şi trebuie să ne folosim de imaginaţie la modul serios ca să trecem peste acest prag ilogic.

Un alt personaj feminin face sex cu individul căruia androidul îi pasase băutura cu oul extraterestru. Rămâne gravidă instant, pentru că aşa funcţionează genetica. Androidul devine violent şi insistă să scoată din ea creatura bizară. Nu aflăm de ce sau care sunt scopurile lui cu ea. Cert e că personajul feminin scapă şi – atenţie – se foloseşte de un aparat să-şi aplice scurt o cezariană de toată frumuseţea, completă cu anestezie pe viu şi lichid extraterestru picurat în rană. După care, acelaşi personaj aleargă pe coridoarele navei ca şi cum nu tocmai şi-ar fi injectat vreo opt analgezice şi n-ar fi trecut prin şocul avortului spontan.

Am amintit că în burtă avea o frumuseţe de caracatiţă? Vedem ce-i cu ea mai încolo…

În acest punct al filmului aflăm că finanţatorul întregii expediţii, cel despre care ni se spunea la început că e cât se poate de mort, e bine-merci pe navă şi se pregăteşte să viziteze la rândul lui clădirea extraterestră. După cum nimeni nu şi-a pus întrebări cu privire la scopul expediţiei la îmbarcare sau cum nimeni nu şi-a exprimat surpriza la vederea unei piste de aterizare vechi de când lumea, la fel, nici acum nimeni nu se întreabă cum a ajuns bătrânul pe navă, ce caută acolo. Faptul este acceptat scurt de toţi. Mai mult, cea care tocmai avortase e de acord să-l însoţească împreună cu androidul de care ea tocmai fugise. Scurt pe doi, fără prea multe discuţii, fără a cere explicaţii sau a arăta cu degetul. Dintr-o scenă extrem de scurtă şi care e ca nuca în perete aflăm că Charlize Theron e fiica bătrânului. E un fapt lipsit de însemnătate pentru că nu se leagă cu nimic din film, nu ajută la dezvoltarea unui fir secundar al poveştii. E doar acolo.

Ajunşi în domul prăfuit, bătrânul pune ca unul dintre extratereştri să fie trezit din criostază ca să-l întrebe ceea ce ne chinuieşte pe noi de milenii: „de ce ne-aţi creat, cine sunteţi, aş putea, vă rog, să trăiesc veşnic?” Extraterestrul îl ascultă, dă din umeri şi începe să le rupă capul la toţi cu o violenţă nejustificată, ca apoi să înceapă să decoleze cu nava lui imensă.

Personajul feminin amintit mai înainte urlă prin intercom la căpitanul navei şi-l convinge în nu mai mult de treizeci de secunde că trebuie să-şi sacrifice viaţa pentru binele planetei. Căpitanul nu doar că e de acord cam cum aş fi eu de acord să cedez scaunul unei bătrâne în tramvai, dar alţi doi copiloţi îl roagă să-i lase să moară cu el pentru că oricum nu aveau ceva mai bun de făcut. Urmează o scenă glorioasă în care mica navă pământeană doboară goliatul extraterestru care se înălţa la cer. Acum nava extraterestră cade peste cei rămaşi în viaţă la sol şi urmărim stupefiaţi cum femeia ce tocmai avortase şi era burduşită de analgezice fuge mai rapid decât Charlize Theron, cea care făcea flotări cu atâta uşurinţă la început de film.

Dar culmea absurdului este poate scena în care un extraterestru, rămas desigur în viaţă şi pus pe răzbunare, o fugăreşte pe cea care dăduse de curând viaţă caracatiţei. Mai ţineţi minte caracatiţa? Ei bine, după nici două ore, creatura are câteva tone şi se luptă cu extraterestrul în, poate, cea mai penibilă scenă pe care mintea lui Ridley Scott a putut să o coacă.

Totul culminează cu decizia supravieţuitoarei de a nu pleca înapoi spre Pământ, ci de a călători spre planeta extratereştrilor ucigaşi ca să afle ce au ăia cu rasa umană.

Acesta este, pe scurt, Prometheus.

Am rămas nu doar dezamăgit de film, ci de-a dreptul iritat. Şi după câte citesc online, nu sunt singurul. Faceţi-vă un favor şi nu plătiţi bilet pentru el, ci aşteptaţi să-l vedeţi prin alte mijloace. Decorul este bine realizat, efectele speciale sunt la înălţime, dar întreaga poveste este susţinută de aţe atât de subţiri încât nu rezistă unui strănut critic, oricât de firav ar fi el. Mai pe româneşte, filmul n-are nici o logică, fie că-l privim per ansamblu, fie că-l disecăm scenă cu scenă. Îndrăznesc să spun chiar că Alien vs. Predator a fost mult mai reuşit dacă ar fi să facem abstracţie de efectele speciale. În ceea ce mă priveşte, clasez Prometheus la „dezamăgirea anului” şi îndrăznesc să sper că următoarele filme ale lui Ridley Scott vor fi mai bine gândite. Pentru că – pentru numele lui Dumnezeu – regizorul se pregăteşte să filmeze Blade Runner 2. Şi-mi ajunge un sacrilegiu cinematografic în deceniul acesta…

Prometheus (SUA, 2012); R: Ridley Scott; Scenariu: Jon Spaihts, Damon Lindelof; Cu: Noomi Rapace, Logan Marshall-Green and Michael Fassbender

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • James said:

    Mie unul fimul nu mi s-a parut atat de dezastruos. Te tine lipit de scaun (si treaz!) si cred ca asta conteaza cel mai mult. Astept continuarea (Ridley Scott a confirmat ca va exista una, se pare).

  • movieaddicted said:

    „Acesta este, pe scurt, Prometheus.” pe scurt?! Doamne cate detalii :))
    Eu, ca mare fan al seriei Alien [pe care am vazut-o de-a lungul copilariei de cel putin 10 ori] am fost foarte dezamagita de film. L-am vazut la cinema, nu as sfatui pe nimeni sa il vada in alte conditii si, in afara de partea vizuala, nu mi-a placut mai nimic. Personajele au fost absolut de umplutura, incepand cu protagonista, care m-a scos din sarite! Nu am mai vazut de mult timp o actrita intr-un astfel de rol care sa joace atat de neconvingator, chiar prost as putea spune si care sa nu iti spuna nimic impresionant despre personajul ei… ma enerveaza chiar si gandul la ea :))
    Pentru mine a fost evident de la inceput ca personajul lui Theron e fiica batranului; trebuia sa fii mai atent la reactiile ei 😉
    In rest, filmul a fost plin de actiuni si scene ilogice, pe care le-ai prezentat foarte bine.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.