Şi germanii aşteaptă sfârşitul lumii

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Îmi plac filmele cu tentă post-apocaliptică, fie ele cu morţi vii sau doar o planetă devastată de un cataclism natural. Până ieri credeam că le văzusem pe toate, dar acum am dat peste Hell.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlul fad şi simplist. Hell este un film german care rivalizează cu producţiile Hollywood-ului atât la imagine, cât şi la concept. În viitorul nu prea îndepărtat o explozie solară transformă planeta într-un deşert uscat şi lipsit de apă. Ploile n-au mai venit de multă vreme, iar supravieţuitorii se luptă între ei pentru apă, benzină şi mâncare. Povestea este cea a unei familii de germani, tatăl şi cele două fiice, porniţi la drum prin pustiul arid în maşina lor căptuşită cu plăci din carton întărit şi ziare lipite pe geamuri. În timp ce scotocesc printr-o benzinărie după mâncare şi lichide, dau peste un individ la fel de amărât ca şi ei care li se alătură în cursa pentru supravieţuire.

De aici şi până la hoardele de înfometaţi care vor să-i mănânce e doar un pas.

Într-o lume în care necesitatea apei este de două ori mai pregnantă din cauza căldurii infernale, cei patru trebuie să se lupte cu un alt grup de supravieţuitori care vânează oameni şi-i gătesc în oale mari ce pot hrăni întreaga familie. Femeile sunt ţinute pentru reproducere într-un cult dement al cărui lider este o femeie mai în vârstă care a îmbinat cu succes religia şi arta supravieţuirii într-un stil de viaţă adaptat vremurilor.

Hell (2011) este bine realizat şi îmi aduce aminte de Resident Evil III cu ale lui deşerturi vaste şi caravane de maşini. Dacă faci abstracţie de limba germană, ai impresia că te uiţi la un film american, iar asta o dictează nu numai subiectul atipic pentru poporul european, ci şi modul în care joacă actorii. Hell nu este la fel de dur precum The Road, ecranizarea romanului lui Cormac McCarthy, dar ca peisaj, concept şi nivel al dezolării se apropie foarte mult de ideea acestui film. Eram obişnuiţi până acum că apocalipsa începe în Statele Unite. Ne-o spun mai toate filmele din ultimii treizeci de ani, de la Mad Max şi până la The Book of Eli. Hell demonstrează că şi germanii au afinitate pentru acest subiect şi că nu se lasă mai prejos.

Marele defect al lui Hell e faptul că nu aduce nimic nou. Subiectul a fost răs-tratat, peisajele sunt identice cu cele din alte zece filme post-apocaliptice, iar personajele nu fac nimic senzaţional, demn de a rămâne în mintea privitorului. E doar un alt film despre sfârşitul lumii, unul din cele trei-patru în care lumea caută cu disperare apă potabilă şi benzină. Există un singur fir epic, spre deosebire de alte filme în care mai găseşti lupta cu o corporaţie malefică, dragoste, retrospective, poate chiar mici pastile precum o rază de speranţă spre mai bine. Cu toată realizarea excepţională şi decorurile realiste, Hell începe să plictisească după o oră. E un film strict pentru amatorii genului, ca aceştia să-şi reîmprospăteze memoria şi gustul pentru dezastruos. Acelaşi defect l-a avut şi The Horde, producţia franceză în care un grup de oameni se izolează într-un bloc de locuinţe ca să lupte împotriva morţilor vii.

Se pare că europenii sunt blestemaţi să rămână sub radarul aprecierilor şi că americanii, după ani de zile de studiat piaţa şi turnat pe bandă rulantă titlu după titlu de succes, sunt destinaţi să rămână în topurile cinematografice pe acest plan. E prea multă emoţie în Hell, găseşti prea multe scene lungi şi pe alocuri inutile, mici discursuri filosofice care nu-şi au locul într-o lume moartă în care să rămâi în viaţă e pe primul loc. În plus, nu există un contrast clar între trecut şi prezent, ceva ce să facă privitorul să aprecieze detaliul realizat de regizor. De exemplu, în The Postman avem o legătură cu trecutul încă de la început, când Kevin Costner intră într-o benzinărie şi are o reverie în care vede maşini parcând în faţa ei. În The Road avem amintirile tatălui care ne aruncă spre o lume mai bună, una cu concerte simfonice şi civilizaţie şi ordine. În Hell avem două scene de acest tip: cei din maşină ascultă ”99 Luft Balons” de pe un CD prăfuit şi găsesc la un moment dat o poză veche cu o familie fericită. Însă acestea sunt imagini statice sau mesaje auditive, prea slabe ca să reuşească să definească îndestularea din trecut şi realitatea crudă a prezentului.

Toate astea, cuplate cu firul monoton al poveştii, fac din Hell un film care putea fi mai bun.

Hell (Germania, 2011); R: Tim Fehlbaum; Scenariu: Tim FehlbaumOliver Kahl; Cu: Hannah HerzsprungStipe Erceg şi Angela Winkler

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.