The Raven Will Take Your Life

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

The Raven (2012), regizat de James McTeigue (V de la Vendetta), cu John Cusack, Alice Eve, Luke Evans şi Sam Hazeldine, este o producţie ce poate fi caracterizată prin doi termeni: simbolism + gothic. Filmul îmi aminteşte de alte două capodopere ale genului: The Crow (1994), care merge spre un gothic industrial şi care redă genial atmosfera Helloween-ului, ca sărbătoare în care morţii se întorc pe Pământ (în primul rând prin sufletele noastre) şi From Hell (2001), un gothic doom atmosferic, ce sugerează perfect discontinuitatea anului 1889, un moment de cotitură al civilizaţiei europene.

Primul cadru din The Raven este spectaculos: chiar şi numai pentru primele 40 de secunde ale filmului, merită să mergeţi la cinema! De la început, E. A. Poe (Cusack) stă sub semnul morţii, sugerat de corbul care survolează luna – şi dacă în viaţă fiind, eşti dedicat morţii (moartea în viaţă fiind uneori mai emblematică decât moartea în sine), atunci sufletul tău este vasal la doi stăpâni. De altfel, scrisul este o activitate care merge împotriva vitalităţii şi, din punct de vedere formal (nu numai esenţial, cum este cazul unor scriitori ca Poe, Novalis, Baudelaire), „viaţa” unui scriitor este o celebrare a instinctului morţii (cu menţiunea contradictorie că uneori trăieşti doar când scrii).

Filmul este de fapt o ficţiune istorică: un criminal în serie se inspiră din povestirile lui Poe, Poveşti groteşti şi extraordinare (1840), pentru a celebra rafinamentul şi ineditul torturilor. Povestirile imitate de criminal sunt Crimele din Rue Morgue, Hruba şi pendulul, Masca Morţii Roşii, misterul lui Marie Rogêt, Balerca de Amontillado, Inima care-şi spune taina. Ideea ficţiunii care se transformă în realitate aminteşte de clasicul In the Mouth of Madness (John Carpenter, 1994), iar un prim punct culminant al filmului îl avem la carnavalul care rezonează cu Masca Morţii Roşii (o excelentă ecranizare a acesteia a realizat-o Roger Corman în 1964 cu Vincent Price în rolul prinţului Prospero). Filmul aduce în prim plan şi o problemă de etică, mai exact cea a cezurii din sfera esteticului şi cea a eticului. Atunci când concepi un infern mental (şi se ştie că Poe era un maestru al înscenării coşmarului) eşti responsabil şi pentru actualizarea sa efectivă? În aceeaşi linie de argumentare, este responsabil Cioran pentru sinuciderea adolescentului X? Sau Marilyn Manson pentru Columbine? Mai mult, Nietzsche pentru Auschwitz? Marx pentru Gulag? Să blamăm nihilismul ideatic pentru realizarea nihilismului? La aceasta se poate răspunde că esteticul este o sferă autonomă în raport cu eticul şi că cei care actualizează esteticul sunt în primul rând slabi (pentru că ideea există foarte bine şi fără carnea realităţii) şi în al doilea rând nişte plagiatori jalnici.  Dacă realitatea imită uneori arta, acesta nu este un argument împotriva valorii artei.

O posibilă slăbiciune a filmului ar fi tocmai aceasta: chiar nu putem vorbi astăzi despre Poe altfel decât printr-o ficţiune istorică alternativă? Dacă viaţa şi opera lui Poe, pe de o parte, şi crimele inspirate de povestirile sale horror, pe de alta, stau în balanţă, din punct de vedere obiectiv, crimele n-au absolut nici o greutate. Dacă observăm, acelaşi lucru s-a întâmplat cu Nietzsche, care i-a inspirat pe asasinii Leopold şi Loeb în 1924, pregătind puternicul Funia (1948) al lui Hitchcock. Această scădere a producţiei se poate explica prin raţiuni de marketing (dacă l-ar fi arătat doar pe Poe la birou, aş fi rămas singur în sală). Dar filmul nu este doar pentru marele public – chiar şi specialiştii în Litere sau în istoria mentalităţilor îl pot viziona cu plăcere. De exemplu, mi-a făcut plăcere menţionarea poeziei Un vis într-un vis sau atmosfera americană de salon din 1840, în care se cânta la pian Chopin. Alte două puncte slabe ale filmului ar fi: imaginea lui Poe este prea rafinată (mi-l vizualizez mult mai decadent şi dedicat beţiei şi drogurilor) şi mesajul moralist din final (un mare geniu nu este un om moral, ci, dimpotrivă, fiinţează şi acţionează dincolo de bine şi de rău).

Din nou, dintr-o perspectivă obiectivă, Poe valorează cât 2000 de Annabel Lee şi fiindcă biografiile geniilor romantice arată că ei sunt conştienţi de asta, gestul său final duce a Jesus Christ Pose. Prefer un final gen Talentatul domn Ripley sau Bel Ami, în care imoralismul este răsplătit, pentru că acesta este un adevăr al vieţii. În plus, un asemenea sfârşit accentuează dramatismul, pentru că răul, chiar şi atunci când câştigă, pare să sucombe platonic pe ruinele propriului infern.

În final, să observăm că filmul a fost desfiinţat de critici – cu toate acestea, este o clară reuşită atmosferică. Chiar dacă Poe-ul interpretat de Cusack are puţine în comun cu autenticul Poe, asta e irelevant, deoarece legile ficţiunii nu corespund cu cele ale realităţii. Un film pe care l-aş recomanda pasionaţilor de gothic şi de simbolism, care are cadre geniale şi îţi lasă o stare romantică, meditativă şi în acelaşi timp îmbibată de lirism!

The Raven (SUA, 2012); R: James McTeigue; Scenariu: Ben LivingstonHannah Shakespeare; Cu: John CusackAlice Eve şi Luke Evans

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.