Top 5 TIFF 2012

Articol publicat in:Cronica de film | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

5. Reacţii adverse (r. David Michán, 2011, Mexic) ***. Un fel de Jurnal al unui nebun modern. Într-o intrigă ce aminteşte uneori de Franz Kafka sau de David Lynch, Daniel (Hector Kotsifakis) porneşte într-o călătorie iniţiatică în care magia şi psihologia sunt mixate cu paranormalul. Filmul este un fel de one man show, deşi anima, pentru cucerirea căreia se fac sacrificii imense, nu lipseşte. O dilemă posibilă a filmului este dacă nebunia aparţine regiunii psihologice sau parapsihologice a fiinţei. Citatul din William Blake, oarecum determinist dar deosebit de elocvent, amintit în film într-un moment negru, spune totul: „Some are born for sweet delight, some are born for endless night.” Scena autoscopiei şi cea a şedinţei corporatiste cu oameni de carton mi se par extrem de reuşite. Conversaţiile cu câinele-asasin (supraeu sau subconştient?) mi-au amintit de Mr. Rabbit din Donnie Darko.

4. Gut (r. Elias, 2012) ***. Un film rar, care introduce două argumente interesante. Primul: vrem să vedem oameni murind pe ecrane din complexul de superioritate al supravieţuitorului. Cel mort este într-o situaţie mai proastă ca tine, este un sclav (Sartre). Al doilea: filmul trebuie să te influenţeze existenţial, să-ţi schimbe viaţa, altfel e de prisos. Nu sugerez că ar trebui să-ţi tai venele după filmul perfect (un caz ideal), ci că un micron din structura ta interioară trebuie să iasă puţin din ţâţâni, altfel nu există katharsis. De altfel, arta trebuie să intre ca o baionetă în cotidianitate şi să te scoată din circuit. Ne e frică de ceea ce ne sparge habitudinile, dar tocmai când ieşim din ciclul obiceiurilor suntem spontani şi trăim cu adevărat. O doză de pericol este inevitabilă. Altfel o viaţă dedicată job-ului şi circului mediatic, care-ţi spală creierul după o zi de muncă, este un adevărat coşmar. Mai coşmaresc mi se pare să te focalizezi pe muncă+bani+nimicuri decât să faci un film snuff.

3. Iron Sky (r. Timo Vuorensola, 2012, Finlanda, Germania, Australia) ****. O parabolă a nazificării Americii şi o parodie a celui de-al Doilea Război Mondial şi a războiului din Irak. Naziştii sunt caricaturizaţi (puţin mai multă cercetare nu strica) şi un model negru este adus în scenă (Christopher Kirby) pentru accentua desuetudinea diferenţei dintre spiritul arian şi cel afro-american. Naziştii au ajuns pe lună şi au prosperat, în ciuda faptului că revoluţia digitală a trecut pe lângă ei. Sunt capabili totuşi de arme de distrugere universală, ca Götterdämmerung, ce ar putea găuri la propriu Terra. Dar naziştii, prin cultul lor ritualic pentru onoare, sunt „singurii pe care americanii îi pot bate în luptă dreaptă”, cum spune preşedinta Americii (Stephanie Paul). Filmul este interesant din perspectiva criticii nazificării Americii, ţara libertăţii va deveni (a devenit) o oligarhie, în care marketing-ul şi consumismul fac legea şi în care gustul pentru securitate primează în faţa libertăţilor personale. „Dacă ai bani, ce mânca şi infractorul este ţinut în cuşcă să nu ai emoţii când traversezi strada (dacă suspectul de terorism e ţinut în lesă în Guantanamo), poţi renunţa la dreptul la viaţa privată şi contrasemna Patriot Act.” Majoritatea autorilor de SF vorbesc despre dictatură atunci când se referă la forma de guvernământ din viitor. Probabil că suntem ultimii oameni liberi. Probabil că am fost. „Istoria se repetă întâi ca tragedie, apoi ca farsă” (Karl Marx). A recicla nazismul din coşul de gunoi al istoriei ca să fabrici trama unui film înseamnă a reactualiza nişte însemnări din Evreii, un popor de singuratici de Cioran. Mitodrama omenirii continuă, iar nazismul pare un eveniment minor, dar şi o anomalie sistemică, ce schimbă conturul unor doctrine, care au debutat în libertarianism şi egalitarism. „Might is right” – „statul e totul, eu sunt nimic”. Istoria viitoare a omenirii pare înscrisă în Întuneric la amiază şi 1984. Era să uit, m-a amuzat promo-ul la produsele Apple, în special la iPhone şi Ipad. Cu un iPad se armează Götterdämmerung, arma destinată să distrugă planete. Să fie aici un mesaj subliminal?

2. Alpii (r. Giorgos Lanthimos, 2011, Grecia) ****. După briliantul Caninul, Lanthimos mai vine cu un alt hit. Faptul că oamenii plecau din sală cu priviri ultragiate spune mult despre obscuritatea şi aparentul ezoterism din Alpii. Este în fapt un film despre psihologia şi ingineria actorului, despre naraţiunile pe care le proiectăm şi rolurile pe care le jucăm pentru a supravieţui. Personajele principale preiau rolurile unor persoane decedate, pentru a alina nişte traume sau pentru a realiza în esenţă nişte psihodrame. Violenţa şi cultul perfecţiunii caracterizează această „sectă” de actori existenţiali, care îşi consideră rolul o chestiune de viaţă şi de moarte (vezi scena tentativei de sinucidere). Uneori scenele sunt monstruoase şi expun un sarcasm grotesc, ce par să provină din Beckett şi Ionesco. Cred că filmul se poate înscrie în proiectul teatrului absurd din anii ’50, mizând pe incomunicabilitate, fractura discursului şi pe mister. O magie efectivă ia naştere atunci când joci rolul unei persoane, când devii afectiv acea persoană. Amuzant şi sinistru în acelaşi timp profesionalismul actorilor: faptul că-şi repetă rolul, că sunt pedepsiţi pentru devieri etc. Misterul este captat şi de violenţa excesivă, atitudinea macho a protagoniştilor, capacitatea oarecum kafkiană de a pedepsi şi de a „omorî ca un câine”.

1. Oslo, 31 august (r. Joachim Trier, 2011, Norvegia) *****.  Cel mai puternic film de la acest festival şi câştigătorul Marelui Premiu. Povestea unui tânăr care îşi vindecă dependenţa de droguri într-un centru de reabilitare, dar care nu poate să fie vindecat şi de boala sufletească de care suferă. Am putea spune că există o lege a firii, una contra-darwinistă (the weak will survive), iar această lege constată că tocmai cele mai strălucite exemplare au un imbold inerent spre auto-distrugere. Ce le oferă societatea celor care trăiesc în polii fiinţei lor sau la ecuator? Puşcăria, ospiciul sau supradoza de heroină. Există o relaţie de mutuală excluziune între excelenţă şi mediocritate, a cărei singură excepţie pare să fie Goethe. Cel mai bine se vede discrepanţa dintre cei străluciţi şi mase în tabloul lui Friedrich, Călător deasupra mării de ceaţă. Cel ales este înclinat să depăşească buza prăpastiei şi să se arunce în vid. Uneori adaptarea nu este o opţiune. De ce oraşul Oslo este personajul principal din filmul lui Trier? Pentru că Oslo, cu toate parcurile, pădurile, autostrăzile şi cu toată poleiala benignă a burgheziei care a dat de petrol, este, cum „spunea” Ulver, Perdition City. Să trecem dincolo de faţadă, Oslo este vampirul, Moloch care ţipă după sacrificiu. Dincolo de determinarea spaţială, 31 august e ultima zi de vară (şi nu există o vară mai plăcută ca aceea norvegiană) – ne îndreptăm spre iarna polară, când la ora 3 luna va răsări odată cu depresia!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.