Paradoxul românesc

Articol publicat in:Editorial | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Latinii cică ar fi temperamentali. Chipurile, s-ar enerva din orice. Le-ar ajunge orice mizilic să pornească un tărăboi. Românii, după cazne şi ascuţite furci caudine prin care au trecut cercetătorii noştri începând cu paşoptiştii, se spune că-s latini. Eu, dimpotrivă, cred că românii au toate datele să fie un popor letargic, delăsător, greu de scos dintr-ale lui. Dar nu imposibil.

Şi totuşi, ceva ne stă-n cale, ceva ne muşcă de creieri şi ni-i infectează cu turbare. Nimeni nu ştie despre ce-i vorba, nimeni nu ştie de ce, pe nepusă masă, e dispus să-şi certe copiii, nevasta, vecinii, trecătorii anonimi – sau, în cazurile extreme, să pună mâna pe secure, pe şurubelniţă, pe drujbă şi s-o pornească la hăcuit de parc-ar fi sportul de dimineaţă. Există o explicaţie (ca să citez un personaj clasicizat) şi ea ne stă la-ndemână tuturor. Doar că n-avem dispoziţia s-o observăm.

Închipuiţi-vă că vă ridicaţi dimineaţa din pat, după o noapte zbuciumată, în care aţi ascultat fără să vreţi muzica săltăreaţă ce vă intră ca un sfredel pe fereastră, prin betoane şi ţevării, dinspre barul de la parterul blocului. Ceasul sună. Sună de obicei cu un dangăt spart (dacă-i mecanic) sau cu un piuit ascuţit (dacă-i electronic), de să-ţi paralizeze minţile. Bun, cu chiu, cu vai, vă ridicaţi din pat. Mergeţi la toaletă, deschideţi robinetul. Cu condiţia s-aveţi apă caldă, ţevile încep să ţiuie, să huruie, robinetul vă tremură sub mână. Migrena deja obişnuită pulsează. La bucătărie, deschideţi televizorul şi ascultaţi ştirile la o ceaşcă de cafea. O explozie pe-o şosea oarecare şi morţi cu duiumul, o crimă oribilă printr-un cătun uitat de lume, un viol în acelaşi cătun, care, iată!, şi-a căpătat faima, nişte chestii de politică electorală… Şi horoscopul. Până acum, singurul lucru bun. Veţi avea o zi prosperă, plină de bucurii şi împliniri. Asta, indiferent de zodia pe care-o reprezentaţi cu fală.

Gata, afară din casă. La tramvai. Întâlniţi pe drum, să zicem, câţiva cunoscuţi cu ochii la fel de cârpiţi ca voi, dar vă faceţi că nu-i vedeţi. Numai de vorbit n-aveţi chef. După o aşteptare oarecare, vine-un tramvai în care bănuiţi că veţi încăpea. Vă luptaţi cumva, aveţi deja – sunt sigur – un stil specific în care-o faceţi, şi uşile se-nchid. Urlă când se-nchid. Gem din toate şuruburile când se-nchid. Dar se-nchid. Puţin. Staţi înghesuit, lipit de alte zeci de trupuri (dintre care, unele, n-au apucat în această dimineaţă să asculte glasul ţevilor din toaletă), respiraţi cât mai puţin şi pe gură; nasul vi-l păstraţi pentru după ce coborâţi. Sigur, zarva murmurelor vă-nconjoară, dar n-o băgaţi în seamă, aşa cum n-aţi băgat în seamă nici muzica de-azi noapte, nici sunetul spart/ ţiuitor al ceasului, nici ţevile din baie, nici natura ştirilor de la televizor, nici actul reflex de-a întoarce spatele unui prieten ce se-ndrepta şi el spre staţia de tramvai, nici scârţâitul uşii tramvaiului în discuţie, nici… nici… nici…

Să mai presupunem că, odată ajuns la serviciu, aveţi de recuperat ceva din ziua trecută şi că şeful vă tot pisează cu asta, sau că s-a luat curentul şi, lucrând pe calculator, ştiţi că mâine veţi avea ceva de recuperat şi că şeful vă va pisa la cap cu asta. Sau altceva. Merge orice.

Ziua nu se-ncheie aici. Sunteţi însă deja surmenaţi, deja vă simţiţi mai latini ca oricând, deja căutaţi din priviri un obiect contondent, unul tăios sau un obiect pur şi simplu. Fiindcă ţinta o aveţi deja. Se schimbă cu fiecare clipă.

Vă întoarceţi acasă, străbătând acelaşi traseu ca dimineaţă, întâlnind în tramvai aproape aceiaşi oameni ca dimineaţă (îi recunoaşteţi mai mult după miros decât după aspect, sunt sigur, iar după-amiaza mirosule e chiar mai pătrunzător), cumpăraţi o pâine şi-o margarină pentru soţie, ceva dulce pentru copii, o tărie ieftină pentru voi. Dacă nu aveţi în plan o ieşire – iarăşi! – în oraş, se cheamă că e o zi liniştită.

Capul vă ţiuie, însă. Sunteţi nervos şi daţi vina pe cei din jur, pe familie, pe vecini, pe trecători necunoscuţi. „Am avut o zi grea”, vă spuneţi în gând, neştiind că, de fapt, grele au fost doar nişte nimicuri, acele nimicuri care vă pisează nervii (aşa cum o face şeful) în fiecare zi, un scârţâit de uşă, un huruit de ţeavă, un copil care, leneş, îşi strigă din faţa blocului părintele să iasă la geam să-i arunce… (completaţi după caz), o alarmă de maşină ţiuind fiindcă s-a aşezat o muscă pe parbrizul ei etc. etc.

Suntem un popor paradoxal. Firea noastră delăsătoare ne împinge – tocmai ea! – cât ai clipi la reacţii colerice. Scârţâitul uşii pe care n-am uns-o şi n-o s-o ungem curând (ce rost are?) continuă să ne enerveze. Ceasul pe care n-avem chef să-l schimbăm ne face ziua un calvar chiar din primele clipe. Viaţa însăşi…

Dar mă opresc aici, ca să nu vă deprim complet. Spre să nu fi scârţâit prea tare. Sunt sigur că „veţi avea o zi prosperă, plină de bucurii şi împliniri”.

P.S. Îmi dau seama că acesta este numărul care marchează doi ani de existenţă a revistei Suspans. Îmi place să cred că în tot acest timp v-am fost prilej de plăcută zăbavă. Ceea ce ne dorim şi pe viitor.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.