Îmi e greu să înţeleg de ce în România nu a prins acest curent al comicsurilor sau benzilor desenate.

(Sincer, mie îmi e mai uşor să le spun fumetti, pentru că sunt mai familiarizată cu termenul şi vizualizez mai bine ceea ce îmi doresc să comunic. Dar voi rămâne la benzi desenate.)

Aş înţelege dacă românii ar fi nişte mari naţionalişti şi n-ar împrumuta de prin străini obiceiuri, sărbători etc. Dar nu e cazul. Avem ca exemplu Sfântul Valentin, împrumutat cu atâta patos de la americani, sau faimoasa noapte a morţiilor vii. Ne-am însuşit de-a lungul timpului tot felul de sărbători – sper să nu ne vină ideea de-a fura şi Ziua Recunoştinţei, că n-aş putea s-o mai suport şi pe asta – tot felul de haotisme, dar când e vorba de lectură, nici măcar ceva „cool” şi uşor ca benzile desenate nu putem lua.

Ştiu că într-o perioadă a apărut şi la noi „Garfiel”, motanul, cei mai mici ar trebui să-l cunoască. Dar, din păcate, după patru numere nu a dispărut. Au mai fost câteva încercări şi cu altele, cum ar fi „Batman”, „Omul păianjen” etc, dar şi acestea fără vreun succes. Aşa că, în cele din urmă, toate benzile desenate au fost retrase de pe piaţa românească. Ceea ce e de înţeles, dacă vă gândiţi că nu e deloc ieftin. Hârtia costă, drepturile de autor costă, traducerea, distribuţia. Ca să îşi acopere cheltuiala, cel ce se aventurează într-o asemenea afecere, ca să nu mai vorbim de profit, ar avea nevoie de un public dedicat, care la noi, aşa cum am spus deja, e sublim dar lipseşte cu desăvârşire.

Comicsurile nu au apărut ca reviste pentru puşti. Din contră. Cele mai multe dintre ele aveau personaje sexy, dure şi un conţinut destul de sângeros. În afara celor cu personaje deja celebre, cum ar fi supereroii, cele mai apreciate au fost cele poliţiste-horror.

Atât în Europa, cât şi în America fenomenul a luat amploare şi a început să creeze dependenţă de la cel mai mic, la cel mai mare. Italienii, de exemplu, au dezvoltat un adevărat cult al benzilor desenate – fumetti. Există librării întregi dedicate fenomenului, dar cele mai interesante rămân anticariatele care strâng cu sârguinţă fiecare număr în parte. Aici se întâlnesc cei mai mulţi pasionaţi, mai ales cei care au ratat vreun număr din „povestea” lor preferată. Ei vânează la propriu anticariatele în căutarea unui număr lipsă, iar preţurile ajung să fie fabuloase.

Una din benzile desenate de succes, ecranizată şi difuzată şi la noi, e „Sin City”. Povestea se încadrează undeva între thriller şi horror. Poveştile sunt inspirate din viaţa străzii: corupţie la nivel înalt, prostituate, asasini şi foarte mult sânge. Violenţa, amorul, crima toate sunt la ele acasă. Dar nu lipseşte nici ancheta, pe cont propriu sau altfel. Acest comics îmi place mai mult pentru felul dur în care e prezentată viaţă. Noi nu o vedem aşa, pentru că nu trăim aşa. Dar undeva, într-un oraş, pe o stradă, lucrurile chiar aşa se petrec. Iar dreptatea nu e întotdeauna de partea eroului.

Dacă citiţi cu atenţie, o să vă daţi seama că genul acesta de acţiune e pe placul românului: sex, crime, droguri. Nu am auzit până acum vreun român să zică nu la aşa ceva. Dar, chiar şi aşa, dacă îi pui în faţă o bandă desenată cu toate ingredientele de succes ţi se va spune că preferă să aştepte apariţia ecranizării.

Benzile desenate nu fac parte din literatură, e adevărat. Totuşi, atâta timp cât apar nişte replici scrise, cred că îl sperie pe românul de rând, care, în materie de thriller, cel mult ar da banii pe o carte de Dan Brown, considerând că astfel citeşte ceva de foarte bună calitate. Când, la drept vorbind, citeşte doar ceva foarte bine promovat.

Desigur, gusturile nu se discută.

Cum s-ar putea crea un cult al benzilor desenate în România, nu ştiu. Poate un personaj celebru, neaoş sută la sută – personaj care cam lipseşte sau a fost dat uitării – ar putea să facă o minune. Pentru că personajele străine, chiar dacă sunt acceptate în televiziune, iubite chiar, nu prind ca benzi desenate sau nu au impactul potrivit la cititorul român. Dar, mă gândesc, un personaj de pe plaiurile mioritice ar putea prinde, un dedectiv celebru înconjurat de femei frumoase, poate. Asta pentru că noi nu aveam supereroi vandabili.

Şi poate că mai avem un avantaj. Ţinând cont că personajele româneşti nu au parte de impact televizat, ar putea avea parte de succes printr-un comics. Dar cine e dispus să rişte?