„Ce înseamnă întrebările tale? Nu-s o încercare de control al minţii mele, propunându-mi anumite teme de gândire?”

Articol publicat in:Interviuri | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Mircea PRICĂJAN în dialog cu George ARION

George ARION (n. 5 aprilie 1946, în Tecuci) a fost numit pe bună dreptate un „Raymond Chandler al României”. Scriitor, jurnalist, preşedinte director general al Publicaţiilor Flacăra, preşedinte al Romanian Crime Writers Club, a publicat peste 10 romane, 4 culegeri de poezii, un eseu critic şi peste 400 de interviuri (cele din perioada 1974-2004 fiind reunite în O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, 2 volume). A semnat, de asemenea, scenariul serialului de televiziune Detectiv fără voie şi scenariile lung-metrajelor Enigmele se explică în zori şi Atac în bibliotecă (toate trei, ecranizări ale romanelor sale). Este, totodată, autorul libretului singurei opere poliţiste româneşti, În labirint. Pentru activitatea sa a fost răsplătit cu numeroase premii, printre care şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România (în trei rânduri: 1985, 1995, respectiv 1999).
Cel mai recent roman al său este Fortăreaţa nebunilor, care marchează reîntoarcerea iubitului său personaj Andrei Mladin.

*

Fiindcă e greu să începi un interviu cu cineva care a desăvârşit această artă, am să recurg la un mic furtişag. Începem, deci, cu o întrebare pe care am observat că o formulaţi des când vă aflaţi în dialog cu alţi autori: Cum arată o zi din viaţa lui George Arion?

Din păcate, şi la anii mei sunt un scriitor de week-end, prin urmare un scriitor „amator”, spre deosebire de cei pe care i-am chestionat despre modul în care îşi gestionează timpul – nişte scriitori profesionişti, dedicaţi de dimineaţa până seara meseriei lor.

— Dacă aş fi convins că am desăvârşit această artă a dialogului, n-aş mai lua nici un interviu, din teama de a nu coborî ştacheta… Iar în privinţa primei întrebări pe care mi-o pui, cred că te înşeli, dragă Mircea: nu am adresat-o decât de vreo două-trei ori preopinenţilor mei. Puţin mai încolo, voi explica şi de ce.

Deci, cum arată o zi din viaţa mea? Nu-i nimic spectaculos. Timp de nouă luni, ceasul sună la 6,30, pentru ca să-i pot duce pe băieţii mei la şcoală. Sunt în redacţie înainte de ora 8. Am aproape două ore de linişte şi de obicei le consacru aflării ştirilor cu ajutorul internetului şi scrisului unor articole de mici dimensiuni. După aceea, începe zarva, sunt şedinţe, discuţii cu colegii, întâlniri cu diverse persoane din afară… După orele 18 – iar se instalează liniştea şi am condiţii pentru citit şi scris. Ajung acasă pe la orele 21 – mănânc, schimb câteva vorbe cu băieţii mei – prea puţine – şi cu Doamna mea – prea multe –, urmăresc la televizor filme cu suspans sau documentare pe canalele Discovery. Nu sunt deloc pasionat de talk-show-uri şi nici de ştirile pe care le poţi afla cu ajutorul micului ecran. De la o vreme, pe la orele 23 dau stingerea.

Şi când scrieţi?

— Sâmbăta şi duminica sunt zilele mele fabuloase, consacrate, în bună parte, scrisului şi cititului. Din păcate, şi la anii mei sunt un scriitor de week-end, prin urmare un scriitor „amator”, spre deosebire de cei pe care i-am chestionat despre modul în care îşi gestionează timpul – nişte scriitori profesionişti, dedicaţi de dimineaţa până seara meseriei lor. Unii reuşesc să aibă un astfel de statut de la 30-40 de ani. Dar ei trăiesc în lumea civilizată. Dacă m-aş fi născut acolo, tirajele cărţilor mele ar fi fost de zeci şi sute de mii de exemplare şi mi-ar fi îngăduit şi mie un tip de existenţă ca al lor.

Şi fiindcă e ştiut faptul că aveţi în palmares interviuri cu autori de mystery din lumea întreagă, o întrebare care se cere pusă e: Dintre toţi autorii de literatură poliţistă care, din păcate, au plecat de lângă noi, pe care v-ar fi plăcut să-l intervievaţi şi care ar fi fost întrebarea-cheie a interviului?

Probabil că mi-ar fi plăcut să-i iau un interviu lui Raymond Chandler. Printre altele, l-aş fi întrebat de ce a scris atât de puţin.

— Să facem un exerciţiu de imaginaţie… Să invocăm spirite… Probabil că mi-ar fi plăcut să-i iau un interviu lui Raymond Chandler. Printre altele, l-aş fi întrebat de ce a scris atât de puţin.

Sunteţi preşedintele Publicaţiilor Flacăra. Revista Flacăra împlineşte anul acesta 100 de ani. Cum vedeţi evoluţia publicaţiei de când a fost ea întemeiată de Constantin Banu şi până în momentul de faţă? În ce stadiu ne aflăm acum, la centenar?

Flacăra a cunoscut momente faste şi altele mai puţin faste, fiind aidoma vremurilor pe care le-a traversat. În acest moment, ea se prezintă ca o publicaţie de nivel european – mulţi o consideră Paris-Match-ul României. Ea nu se adresează unor oameni interesaţi de poze deocheate şi de scandaluri. Îi vizează pe cei educaţi, dornici să descifreze, într-o manieră atractivă, timpurile în care trăim sau am trăit.

V-aţi exersat talentul, de-a lungul timpului, în aproape toate genurile literare. Este evident că proza şi, mai exact, proza poliţistă vi se potriveşte mănuşă. Care simţiţi însă că nu vi se (mai) potriveşte?

— N-am mai scris decât sporadic versuri, dar nu exclud revenirea la poezie.

Sunteţi un cititor împătimit, aveţi lecturi dintre cele mai variate. Pe cele din segmentul mystery&thriller le puneţi în valoare, săptămânal, în Jurnalul naţional, dar şi în alte publicaţii, printre care, cu mândrie o spun, şi Suspansul nostru.

Printre altele, eu mă lupt cu prejudecata unor critici literari, a unor cititori, referitoare la precarul bagaj cultural al autorilor de romane poliţiste.

— Ai atins o coardă sensibilă. Printre altele, eu mă lupt cu prejudecata unor critici literari, a unor cititori, referitoare la precarul bagaj cultural al autorilor de romane poliţiste. Însă de la E.A. Poe sau Conan-Doyle, până la Dan Brown, maeştrii genului mystery&thriller au demonstrat ce lecturi solide au în multe domenii. Iar dacă ne interesează studiile lor, îi descoperim absolvenţi de Harvard, Cambridge, Oxford…

Îmi vine în minte o scenă amuzantă, dintr-un roman al lui Chandler. Eroul său, Philip Marlowe e la o serată şi cineva îl prezintă unei domnişoare cam cherchelite. Când aceasta îi aude numele îl întreabă: “Ce mai scrieţi, domnule Marlowe?”, ca şi cum l-ar avea în faţă pe dramaturgul elisabetan. Iată ce fin taxează Chandler incultura, fără să facă paradă de câte ştie, deşi paginile lui înseamnă frecventarea operei celor mai mari scriitori ai lumii.

Ce vă atrage cel mai mult la o carte al cărui autor vă este complet necunoscut, înainte de a o citi?

— Nu ştiu. Faptul că este o carte?

Aţi promovat şi continuaţi să promovaţi cu stăruinţă pe tinerii autori de proză poliţistă. Romanian Crime Writers Club, asociaţia al cărei preşedinte sunteţi, a acordat deja, anul trecut, un premiu pentru cel mai bun manuscris lui Denis Grigorescu, publicându-i apoi cartea, Criminali în paralel, la editura Crime Scene. Ce vă mână-n luptă? Este cumva o datorie pe care vi-o asumaţi ca răsplată pentru încurajările pe care le-aţi primit dumneavoastră la momentul debutului?

— După 1990, în numeroase intervenţii în ziare, în reviste, la radio şi la televiziune, i-am îndemnat pe tinerii scriitori să-şi încerce talentul şi în genul mystery&thriller. Desigur, am sentimente de gratitudine pentru Geo Dumitrescu, Şerban Cioculescu,  Ana Blandiana, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu care mi-au stat alături la începuturile mele literare. Dar eu i-am încurajat pe alţii să mi se alăture din dorinţa de a nu fi singur pe un tărâm lăsat uitării, unde vegheam ca un Robinson înainte de a-l întâlni pe Vineri. Din fericire, într-un târziu, au apărut câţiva autori care merită interesul cititorilor. Din nefericire, unii dintre ei s-au purtat neelegant cu mine, inclusiv cel debutat la recomandarea mea. Pe deasupra, câţiva îşi supralicitează talentul, uitând de faptul că dacă nu era editura Crime Scene care să-i încurajeze, să le dea o şansă, nu i-ar fi publicat nimeni, sau i-ar fi publicat cu multă greutate. N-au luat în seamă nici un alt detaliu: volumele lor au apărut în tiraje de mii de exemplare pentru că sunt puse în vânzare împreună cu Flacăra. Dar despre această revistă nu pomenesc niciodată, deşi în paginile ei s-au bucurat de prezentări generoase.

Şi fiindcă am amintit de RCWC, ce ne puteţi spune despre acţiunile viitoare ale organizaţiei? Vor fi şi anul acesta premii? Vor fi şi alte evenimente?

— Cu siguranţă.

Simţiţi că mai există, la noi, prejudecata conform căreia literatura poliţistă ar fi o literatură de rang inferior?

Risc o afirmaţie care îi va pune pe jar pe unii profesori de literatură din România: personajul meu Andrei Mladin este la fel de interesant ca mulţi alţi eroi din operele studiate la şcoală.

— Da. Există cu asupra de măsură. În timp ce, prin alte părţi, situaţia este cu totul alta. Şi nu vorbesc numai despre SUA, unde genul cunoaşte o înflorire uimitoare de multe decenii. Şi nu numai acolo. De pildă, Mons Kallentoft are 500.000 de cititori în Suedia, ţară cu 9.000.000 de locuitori.

De curând, în suplimentul lunar Lire al revistei L’Express a fost publicată o anchetă incitantă. Citez din preambulul ei: „Ieşit din purgatoriul cărţilor cumpărate fără a mai sta pe gânduri, romanul negru este astăzi un gen major al literaturii. Succesul său nu se dezminte şi o carte din patru este un polar. Georges Simenon a intrat în Pleiade, Dashiell Hammett, Chester Himes sunt publicaţi la Gallimard alături de Marcel Proust sau Emil Cioran…” Iar la noi? Risc o afirmaţie care îi va pune pe jar pe unii profesori de literatură din România: personajul meu Andrei Mladin este la fel de interesant ca mulţi alţi eroi din operele studiate la şcoală. Citirea romanelor care îl au ca protagonist poate fi o cale inedită de a deschide apetitul pentru lectură al elevilor sastisiţi de pagini în care nu se regăsesc şi pe care le parcurg din obligaţie, numai pentru a trece clasa. În Franţa însă, încă din şcoală se studiază tehnica romanelor poliţiste – am vorbit despre asta într-un număr din Dilema de anul trecut. Atunci de ce să ne mai mirăm că autorii din „serie noire” apar în Pleiade? De ce să ne mai surprindă această aserţiune peremptorie: „romanul negru este un gen major al literaturii”? Spune-i asta unui dascăl de la noi care predă la universitate – sare până în tavan de furie! Ca întotdeauna originali, românii au transformat un gen popular într-unul savurat în cluburi exclusiviste.

Vă mulţumeşte nivelul de apetenţă pentru literatura poliţistă a publicului cititor autohton? Simţiţi un reviriment al genului?

— RAO, Nemira, Humanitas, Polirom, Trei, Tritonic, Crime Scene Publishing au pus la dispoziţia cititorilor noştri multe dintre capodoperele genului. Din păcate, şi acum unii se ruşinează dacă sunt descoperiţi cu o carte poliţistă în mâini. Îmi vine în minte o vorbă a lui Chandler: „Arătaţi-mi pe cineva care nu suportă romanul poliţist: e un biet om – un biet om poate inteligent, şi, totuşi, e un biet om.” Să înşir numele unor autori de vază care s-au aplecat asupra acestui gen – Borges, Durrenmatt, Eco – fără să considere că se dau jos de pe piedestalul valorii lor? Să-i amintesc pe Tzvetan Todorov, Roger Caillois, Roland Barthes care au încercat să-l descifreze în eseuri pătrunzătoare?

Însă la noi situaţia este dramatică. Nu numai romanul poliţist nu se citeşte, ci în general nu se citeşte. Rezultatele de la bac-ul din acest an doar pentru unii sunt stupefiante. Şi, în opinia mea, realitatea este şi mai dezastruoasă.

Într-o lume care ne bombardează zilnic cu subiecte senzaţionale, cât de greu este să surprinzi cititorul cu poveşti inventate? Şi de ce, contrar aşteptărilor, o poveste născocită pare să ne afecteze mai tare decât una purtând pecetea realităţii dovedite?

— Ficţiunea este sclava realităţii, dar uneori e invers. În Ordine prezidenţiale, carte apărută în 1996, Tom Clancy povestea despre prăbuşirea unui avion peste clădirea Congresului american. Un act terorist. Cei mai mulţi l-au acuzat pe autor de prea multă imaginaţie. N-au trecut însă decât cinci ani şi premoniţia faimosului autor s-a adeverit, SUA fiind atacate de către terorişti din aer, exact după scenariul lui. Nu vă dau însă dreptate, realitatea ne impresionează deseori mai mult decât o născocire. Cel puţin pe mine. Eu unul sunt afectat şi acum de prăbuşirea Turnurilor Gemene, de parcă aş fi fost acolo în momentul dezastrului, sau aş fi pierdut acolo pe cineva drag. Şi asta nu numai din pricina faptului că le-am vizitat cu câteva luni înainte de năruirea lor.

Ce împiedică apariţia policier-urilor/thriller-urilor care să „pună la punct” tarele societăţii actuale? Cum vedeţi timiditatea cu care românul creator abordează marile teme ale momentului? Nu este oare cititorul nostru însetat după dreptatea – fie ea şi iluzorie – pe care i-o poate oferi o poveste de mister? Să fi trecut perioada eroilor justiţiari? Să fi atins blazarea şi pe cei care, în alte vremuri, s-au erijat în prim-acuzatori ai „oamenilor răi” care ne înconjoară?

În ultimele mele apariţii editoriale am abordat teme importante pentru societatea contemporană: terorismul internaţional, manipularea prin controlul minţii umane, încercările de reconfigurare a hărţii lumii. Ei şi? S-a întâmplat ceva?

— În ultimele mele apariţii editoriale am abordat teme importante pentru societatea contemporană: terorismul internaţional, manipularea prin controlul minţii umane, încercările de reconfigurare a hărţii lumii. Ei şi? S-a întâmplat ceva? Tot cărţile „moluscoase” – termenul, de o plasticitate uluitoare, îi aparţine lui Paul Zarifopol – sunt la mare cinste în ochii criticilor literari. Am prezentat şi un justiţiar în Cameleonul. Un Batman dâmboviţean. Din nou zic: Ei şi?

A ajuns la urechile publicului faptul că mai mulţi autori români de romane poliţiste (printre care vă număraţi şi dumneavoastră) vor apărea cu cărţi traduse în Marea Britanie. Spuneţi-ne, vă rog, ce a prilejuit această fericită întâmplare şi ce alte pieţe internaţionale vă gândiţi să „atacaţi” pe viitor.

— Da, în noiembrie, trei autori români vor fi lansaţi în Marea Britanie (pe Amazon deja sunt oferite detalii despre cărţile lor). E vorba de Bogdan Hrib (Ucideţi generalul!), Oana Stoica-Mujea (Indicii anatomice) şi George Arion (Atac în bibliotecă). Iată că primul meu roman, care a cunoscut cinci ediţii şi pe care unii l-au citit şi recitit de zece-cincisprezece ori, iese peste hotare, în cadrul unui proiect al editurii Profusion Crime în care sunt implicaţi Ramona Mitrică, Mihai Rişnoveanu şi Mike Phillips, el însuşi un remarcabil autor de romane poliţiste. Cucerirea şi a altor pieţe internaţionale? Să dea Domnul…

Ce vine înainte, enigma sau povestea?

— La mine – fraza de început. Atac în bibliotecă începe aşa: „Cadavrul se află în dreapta mea, aşezat pe un maldăr de cărţi”. Timp de câteva luni am trăit cu aceste cuvinte în minte. Până când, într-o zi, le-am aşternut pe hârtie. Din clipa aceea, romanul parcă s-a scris de la sine, construcţia lui fiind realizată pe parcurs.

Să-ţi spun ceva interesant: am scris, avându-l ca protagonist pe Andrei Mladin, libretul operei În labirint (muzica Liana Alexandra) – prima operă poliţistă de la noi. Înainte de montarea la Opera din Timişoara, lucrarea s-a prezentat într-un concert la Sala Radio. Extraordinara regizoare Cătălina Buzoianu a închipuit ceva care m-a tulburat profund: eroul meu a apărut pe podium cu un ghem de sfoară. Pe măsură ce interpreţii îşi cântau partiturile, îşi interpretau rolurile, el se înconjura pe sine şi pe ceilalţi cu acea sfoară, de parcă marca secvenţele acţiunii, faptul că toţi sunt înlănţuiţi în aceeaşi poveste. Iar la sfârşit, ghemul s-a refăcut. Asistând la reprezentaţie, am avut viziunea acelei fraze de la începutul Atacului…, frază care cerea o alta, şi încă una…

Impresionant!

— Desigur, în alte romane ale mele am avut mai limpede desfăşurarea naraţiunii. Însă niciodată n-am pornit de la o enigmă propusă spre dezlegare. Poate că de aceea nu sunt un fan al lui Conan-Doyle sau al Agathei Christie, autori dornici să ne uimească prin mistere cât mai greu de descifrat. Subscriu la afirmaţia lui Chandler – iarăşi Chandler!: „Hammett a scos crima din vazele veneţiene şi i-a dat drumul pe uliţele sordide”. După el şi alţii ca el, în romanul poliţist a pătruns viaţa, cu toate aspectele ei minunate sau înfricoşătoare. Anchetele detectivistice n-au mai apărut ca nişte demonstraţii în laboratoare septice. De altfel, thrillerul contemporan este cu mult mai complex – în paginile lui întâlneşti profunde analize psihologice, comportamentale, poveşti de dragoste şi minunate descrieri de natură, se insistă pe detalii ambientale… După cum îţi aminteşti, în 1928, S.S. Van Dyne cerea imperios eliminarea unor astfel de episoade dintr-un roman poliţist. Noroc că americanii n-au ţinut cont de aceste 20 de reguli ale lui. Dacă le-ar fi respectat, genul ar fi murit demult.

Când porniţi la drum cu un roman, vă stabiliţi dinainte o structură, pe care o urmaţi apoi cu stricteţe, sau acţiunea şi imprevizibilul actului de creaţie dictează această structură?

Îmi place mie însumi să fiu surprins, aşa că dau o libertate deplină eroilor mei şi îi las să se confrunte cu situaţii pe care nu le-am prevăzut cu mult timp înainte.

— Îmi place mie însumi să fiu surprins, aşa că dau o libertate deplină eroilor mei şi îi las să se confrunte cu situaţii pe care nu le-am prevăzut cu mult timp înainte. De pildă, romanul meu Crime sofisticate are o structură deosebit de complexă şi adevereşte spusele mele.

Vă place să trăiţi o vreme cu personajele în gând, să purtaţi dialoguri imaginare cu ele, să le iscodiţi pe toate părţile, să le faceţi fişe în care să le descrieţi întreaga biografie, vă place să vă obişnuiţi cu ele înainte de a le introduce în situaţia unui text literar, sau ele se nasc din necesitatea intrigii şi ceea ce află cititorul despre ele este tot ceea ce ştiţi şi dumneavoastră despre ele?

— Cu Andrei Mladin trăiesc în gând tot timpul – nu degeaba unii îl socotesc un alter-ego al meu.  Alţi eroi de-ai mei – Liviu Cernat din Şah la Rege, Miron Cernat din Cameleonul, Claudiu Ropan din Spioni în arşiţă, Robert Gal din Necuratul din Colga sunt, într-un fel, variante ale lui. Prin urmare, şi ei m-au bântuit şi încă mă mai bântuie, chiar şi după ce destinele lor au fost consemnate în cărţi.

Când vă lăsaţi furat de lucrul la un roman, vă place să daţi năvală peste pagina albă sau trageţi de timp atât cât vă permite răgazul auto-impus, poate din dorinţa de a ocupa la maximum, prin prezenţa autorului, spaţiul poveştii?

— Îmi place să am continuitate. Sar peste mese, dorm puţin, devin irascibil dacă mă întrerupe cineva – mă rog, în măsura în care pot avea eu stări de nervozitate, deoarece mă exteriorizez foarte greu. Când am scris Atac în bibliotecă m-am legat de scaun, pentru ca să nu mă ridic din faţa maşinii de scris şi să mă plimb aiurea prin casă.

Acum, când luaţi din raft un roman al dumneavoastră de care timpul v-a înstrăinat deja, simţiţi nevoia, recitind unele pasaje, de a-l urechea pe acel George Arion care l-a scris, sau de a-l mângâia înţelegător pe creştet?

— Îmi recitesc rareori cărţile, doar la reeditări – nu vreau să mă cantonez într-o singură formulă şi să mă repet.

Sunteţi un excelent scriitor de literatură (ca termen generic, care transcende genurile). Proza dumneavoastră este îngrijită, expertă, insidioasă, face dovada unei fine cunoaşteri a multor cotloane ale limbii care trec neobservate pentru mulţi alţi scriitori. Obişnuiţi să reveniţi asupra primelor variante ale textelor pentru a le stiliza, sau ele ies de sub pana autorului de la prima mână, cu acest bogat bagaj literar?

Prea puţini au observat că eu scriu proză, pur şi simplu proză, şi nu numaidecât naraţiuni cu anchetatori, cadavre şi suspans. Miza mea nu e descâlcirea unor mistere, ci descifrarea naturii umane, prin confruntarea eroilor mei cu anumite situaţii limită.

— Din nefericire, nu-mi iese din prima… Dar îţi mulţumesc pentru aprecieri. Prea puţini au observat că eu scriu proză, pur şi simplu proză, şi nu numaidecât naraţiuni cu anchetatori, cadavre şi suspans. Miza mea nu e descâlcirea unor mistere, ci descifrarea naturii umane, prin confruntarea eroilor mei cu anumite situaţii limită. Dar criticii literari strâmbă din nas. În clasamentele pe care revistele literare le întocmesc la sfârşit de an cărţile mele nu sunt amintite. Dacă aş scrie alambicat, dacă aş înregistra insignifiantele frământări interioare ale unor personaje, dacă n-aş imagina captivante poveşti cu cap şi coadă, dacă n-aş prezenta probleme grave ale omului contemporan, critica literară ar fi în extaz şi m-ar copleşi de laude. Aşa însă… Oricât ar părea de curios, legea tăcerii funcţionează şi în breasla scriitoricească. Şi pun pariu: dacă pe copertă, în locul numelui meu, ar apărea numele celor agreaţi de către cei care dau verdicte în literatura de azi, vâlva ar fi uriaşă.

Dar despre dumneavoastră au scris critici literari importanţi… Aţi fost răsplătit şi cu două premii ale Uniunii Scriitorilor pentru romanele dumneavoastră poliţiste.

— Aşa e. Dar cele mai multe dintre comentariile lor au apărut înainte de 1990. Şi totuşi, indiferent de reacţia criticii literare, eu tot voi refuza să cultiv genul plicticos – după vorba lui Voltaire, toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos.

Dar cititorii?

— Cititorii nu au încă încredere în autorii români. Dar Detectiv fără voie, Şah la Rege, Crime sofisticate, Spioni în arşiţă, Fortăreaţa nebunilor, Necuratul din Colga, Cameleonul nu sunt mai prejos decât nu ştiu care roman de succes de peste Ocean. Şi mai e ceva.

Vă ascult.

— Revin la criticii literari. Unii dintre ei comentează thrillerele cu ironie, considerând că faptele pe care le relatează sunt neverosimile. Dar să luăm ca exemplu un eveniment din zilele noastre, cel în care a fost implicat Dominique Strauss-Kahn. Dacă un scriitor ar fi scris o naraţiune în care protagonistul ar fi trecut prin ce a trecut şi trece fostul director al FMI, ar fi fost acoperit de batjocură: aşa ceva nu se poate întâmpla, e prea de tot, autorul ar trebui să se ducă la un psihiatru. Însă după cum au dovedit Tom Clancy în Ordine prezidenţiale şi mulţi alţii, în realitate se petrec numeroase fapte care te lasă perplex, multe dintre ele rămânând ascunse de ochii publicului.

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Fortăreaţa nebunilor, îl readuce în atenţia cititorilor pe „detectivul fără voie” Andrei Mladin. Nu v-a fost dor, în tot acest timp, de acest alter-ego al dumneavoastră?

— Mie mi-a fost dor de el, lui se pare că nu. Glumesc. L-am abandonat o vreme pentru a-l lăsa să se acomodeze cu noul climat de la noi, instaurat după ’89. Dar a întâlnit din nou minciuna, fărădelegea, impostura – duşmanii săi de moarte.

E aproape o regulă ca fiecare scriitor de policier care se respectă să aibă un personaj-călător prin mai multe cărţi. Aceşti detectivi ajung uneori să depăşească în popularitate chiar pe cei care le-au dat viaţă. Aţi simţit această ameninţare, în ceea ce-l priveşte pe Mladin?

— Da. Dar e o ameninţare plăcută.

Dacă ar fi să-l definiţi pe Andrei Mladin preluând caracteristici ale altor detectivi din literatură, cum ar suna această definiţie?

— Mladin este un păgubos, ca şi Marlowe, care luptă pentru cauzele altora, fără să se aştepte la vreo recompensă.

George şi Mihnea – băieţii mei – au descoperit la un joc pe calculator, Star Wars, ceva interesant. Trebuiau să ajute o armată care nu era a lor, să o înzestreze din punct de vedere militar, să-i ofere logistică. Li s-a pus întrebarea: „Nu vă daţi seama că procedând aşa vă împuţinaţi propriile voastre resurse?” La care ei au răspuns: „Ba da, dar în acelaşi timp ne şi perfecţionăm, ne călim, astfel încât să găsim soluţii de a rezista în continuare.”

Mladin iese istovit din confruntările pe care le are. Dar ele îl şi întăresc pentru cele din viitor.

În Fortăreaţa nebunilor, Mladin iese din ţară. Îl găsim, la un moment dat la Viena, în decorul unui alt fel de spital faţă de cel care s-a jucat cu mintea sa în România. Dincolo de această paralelă, putem spune că acesta este semnul ieşirii lui Mladin în lume – la propriu? (E ştiut faptul că, pentru a avea succes pe piaţa internaţională, personajul principal al unei cărţi trebuie, dacă nu să fie cosmopolit, măcar să circule prin cât mai multe locuri din lume, recognoscibile cât mai multor cititori.)

— Şi alte personaje pe care le-am imaginat ajung pe alte meridiane. Dar istoria lor cerea acest lucru, şi nu respectarea unei reţete. Şi, la urma urmei, globalizarea se manifestă şi în literatură. Cum se spune? Un fluture care bate din aripi la Tokyo stârneşte la New York un uragan!

Documentarea joacă un rol crucial în dezvoltarea intrigii? În cazul Fortăreţei nebunilor, cum v-aţi documentat pentru prima parte, cea a şederii lui Andrei Mladin la azil?

E greu să trăieşti viaţa lui Mladin.

— Am consultat câteva lucrări, am purtat şi câteva discuţii cu profesorul Daniel David, un mare specialist în psihologie. După care m-am străduit din răsputeri să uit ce-am aflat. Numai aşa mi-am putut imagina comportamentul lui Mladin în acel azil. În scenele în care era bătut simţeam pe trupul meu loviturile agresorilor, atunci când i se aplicau electroşocuri m-am pomenit urlând aidoma lui, iar umilinţele la care era supus le-am trăit ca pe propriile mele umilinţe. E greu să trăieşti viaţa lui Mladin. N-aş vrea să mai scriu prea curând pagini precum acelea. Şi totuşi, nici acolo, supus la cazne cumplite, nu şi-a pierdut umorul. E arma lui favorită.

Prima jumătate a cărţii este ocupată de un episod de tip flash-back, care numai el ar fi putut constitui o carte de sine stătătoare. Judecând după tonul, ritmul, complexitatea acestui segment, aş spune că a fost îndelung gândit şi, poate, scris deja de ceva timp. Aşa să fie?

— Nu, nu-i aşa, cartea a fost scrisă doar cu mici întreruperi. Dar la episodul respectiv, inspirat dintr-un caz de familie, m-am gândit mai bine de trei decenii.

Credeţi cu adevărat în controlul minţii, aşa cum se sugerează în Fortăreaţa nebunilor?

— Da, cred. Ce înseamnă întrebările tale? Nu-s o încercare de control al minţii mele, propunându-mi anumite teme de gândire? La fel se poate spune şi despre răspunsurile mele. Dar acest ping-pong dintre noi este benign. Romanul meu îi condamnă pe cei care ne manipulează din umbră, pentru a ne aservi unor scopuri mârşave.

În acest roman apar referinţe la mai multe personalităţi, din prezentul sau trecutul României, însă ele niciodată nu poartă numele lor adevărat. De ce v-aţi ferit să-l numiţi, de pildă, pe Mihai Eminescu şi aţi preferat să-i spuneţi Maestrul?

Ascunzând vag identitatea unor personaje, am vrut să atrag atenţia asupra faptului că evenimentele pe care le narează romanul s-au întâmplat, se întâmplă şi se vor întâmpla indiferent de perioada istorică.

— Însuşi Eminescu şi-a spus aşa: „Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun.”  Ascunzând vag identitatea unor personaje, am vrut să atrag atenţia asupra faptului că evenimentele pe care le narează romanul s-au întâmplat, se întâmplă şi se vor întâmpla indiferent de perioada istorică.

Ce provocări îl aşteaptă pe Mladin după confruntarea cu organizaţia ATHANARIC?

— Iată singura întrebare la care nu răspund. Dar i se pregăteşte ceva.

De curând aţi prezentat în foileton, în Ziarul de duminică, suplimentul (de-acum exclusiv) on-line al Ziarului Financiar, o piesă de teatru „mortală”, Amintiri din livada cu meri. Există posibilitatea ca piesa să fie montată pe scenă, aşa cum s-a întâmplat cu alte piese ale dumneavoastră?

— Deja doreşte cineva s-o monteze. Dar până când va vedea lumina rampei, cei care îndrăgesc piesele cu suspans o vor putea asculta la sfârşitul lunii iulie, la Radio România, la Teatrul la microfon, avându-i ca interpreţi pe Cristina Deleanu şi Eugen Cristea.

La ce alte proiecte literare (sau neliterare) care vă umplu de nerăbdare, lucraţi în acest moment?

— Iată-mă şi în postura lui Pristanda. Hai să le numărăm: Cele mai frumoase interviuri (o sută dintre cele pe care le-am luat; volumul va apărea în octombrie, la sărbătorirea Centenarului Flacăra), un eseu despre literatura de suspans (nu e vorba de o adunare a celor aproape 300 de recenzii pe care le-am scris la cărţi poliţiste), încă trei piese poliţiste, a treia ediţie a lucrării O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, din 1974 până în 2014, 30 de interviuri cu autori de romane poliţiste, un eseu despre relaţia dintre unii eroi şi biblioteca lor… Vreau să mai scriu şi vreo cincizeci de povestiri poliţiste, care să se adauge la cele vreo sută cincizeci pe care deja le-am publicat. Dacă aş fi scriitor profesionist, aş duce destul de grabnic la capăt aceste proiecte. Cum nu sunt, mă uit din când în când la cartea mea de identitate pe care scrie că expiră în 2070. Încurajator.

Finalul vă aparţine. Vă rog să vă adresaţi singur o întrebare la care n-aţi răspuns de mult timp sau poate chiar niciodată.

Nu mi s-a pus niciodată următoarea întrebare: de ce am debutat sub pseudonimul George Mareş… ?

— Nu mi s-a pus niciodată următoarea întrebare: de ce am debutat sub pseudonimul George Mareş şi de ce, din 1966 până în 1973 am semnat poezii, recenzii, eseuri numai cu acest nume? Voi răspunde la această întrebare când George Arion va împlini 40 de ani de când s-a manifestat în scris sub numele lui real. Evident, dacă îşi va mai aduce aminte cineva de ea.

Vă mulţumesc în numele cititorilor revistei Suspans pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

— Eu mulţumesc. E o plăcere să stau de vorbă cu Mircea Pricăjan, un tânăr  tobă de carte şi talentat. Iar faptul că mi-ai pus aceste întrebări e un semn că scrisul meu trezeşte interesul contemporanilor mai tineri.

Interviu realizat în luna iulie 2011

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • eugen cristea said:

    Bravo! Un interviu cu adevarat inteligent! Pacat ca nu ai amintrit si de AUTOGRAF si de CD! Maybe next time! Bravo inca o data!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.