Dan Simmons: „Nu mă tem niciodată de reacţia cititorilor contemporani la nimic din ceea ce încerc”

Articol publicat in:Interviuri | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

Mircea PRICĂJAN în dialog cu Dan SIMMONS

Cu Dan Simmons, publicul cititor român a făcut cunoştinţă exclusiv prin intermediul romanelor sale space opera unice. Autorul seriei Hyperion Cantos este însă un scriitor mult mai complex, care s-a manifestat de-a lungul timpului cu lejeritate şi graţie în mai multe genuri, adesea amestecându-le chiar în aceeaşi carte. Distins cu cele mai însemnate premii literare şi citit pe nerăsuflate pe toate continentele, Dan Simmons are geniul creator şi abilitatea, dexteritatea, inteligenţa de-a zămisli opere care vor rezista cu siguranţa probei timpului, ajungând până la urmă să-şi ocupe binemeritatul loc alături de operele celor pe care-i numim acum clasici.
Interviul care urmează a fost prilejuit de apariţia în scurt timp pe piaţa românească de carte, graţie Editurii Nemira, a romanului Drood, ocazie cu care cititorii noştri vor cunoaşte o altă faţă a lui Dan Simmons, la fel de, dacă nu chiar mai interesantă ca aceea arătată până acum prin traducerea seriilor care l-au făcut celebru.
Revista Suspans are plăcerea să vă ofere, în exclusivitate pentru România, acest interviu generos, ca o avanpremieră pentru apariţia spectaculosului Drood.

*

Mircea PRICĂJAN: Înainte de orice, ţin să vă mulţumesc, domnule Simmons, fiindcă v-aţi rupt din timp pentru acest interviu. Ştiu că sunteţi acaparat de scrierea unui nou roman.

Peste vreo două luni, cititorii dumneavoastră români vor putea achiziţiona „Drood”, un roman destul de diferit faţă de cele SF cu care s-au obişnuit până acum în traducere. Ce v-a atras la ficţiunea istorică?

Dan SIMMONS: Scriu cu plăcere în genul ficţiunii istorice de mulţi ani. În 1999, romanul The Crook Factoriy – despre amestecul lui Ernest Hemingway în spionaj (el numea „The Crook Factory” grupul său de spioni compus din chelneriţe, prostituate, marinari, foşti eroi ai Războiului Civil Spaniol şi toreadori) şi în urmărirea de submarine germane în şi în jurul Cubei, în 1942 – a necesitat cam 5 ani (bună parte în timp ce scriam alte romane) de cercetare a vieţii şi scrisorilor personale ale lui Hemingway, care nici măcar nu-mi plăcea la momentul la care am început munca de documentare. (Îmi displac toţi arţăgoşii.) Mi-a plăcut însă afundarea totală în documentare şi, pe când am scris The Crook Factory, simţeam că-i cunoşteam pe Hemingway, pe soţia sa slobodă la gură, vieţile lor, reşedinţa lor numită Finca Vigia din apropiere de Havana, zilele lui când scria şi, cel mai intim, barca sa, Pilar.

Poate că tocmai acest sentiment de intimitate cu o bucată din trecut îmi dă ghes să scriu romane atât de diferite şi disparate, înscrise în categoria thrillerului istoric, precum The Terror, Black Hills, The Abominable, romanul la care lucrez acum (plasat în 1925, pe Muntele Everest), şi cărţi chiar mai vechi ale mele, cum ar fi Phases of Gravity, volum de non-ficţiune, sau părţi mari din Carrion Confort ori nuvela despre Primul Război Mondial pentru care m-am documentat la fel de îndelung cât pentru un roman amplu – „The Great Lover”.

Eu respect regulile (sau cel puţin respect regulile mele) în cazul romanelor şi nuvelelor cu conţinut istoric: asta înseamnă că ceea ce s-a consemnat că au spus la un moment anume pe un subiect anume unele figuri istorice, aceea vor spune şi în romanul meu; dacă ştim din biografii că s-au aflat într-un anumit loc la o anumită dată, făcând un anumit lucru – cum ar fi Charles Dickens ţinând una dintre istericele sale lecturi din „Uciderea lui Nancy” în 1867 – atunci personajul meu Dickens va fi acolo şi exact asta va face. Găsesc că locul ficţiunii este în interstiţiile biografiei şi istoriei consemnate – adică, acele mici falii de intimitate din viaţa fiecărei figuri publice. Şi mă simt liber să mă joc liber cu anumite figuri istorice – de pildă, „omul pe nume Lucas despre care se ştiu foarte puţine lucruri”, un curios şi neidentificat membru al echipajului prezent în biografiile care prezintă aventurile lui Hemingway pe urma submarinelor, la cârma lui Pilar, în 1942. Ori chiar şi cu figura complexă şi contradictorie care era adevăratul prieten din epocă al lui Dickens, scriitorul Wilkie Collins.

M.P.: După părerea mea, jumătate din reuşita acestui roman se datorează perspectivei din care este narat. Ce v-a convins să-i predaţi hăţurile lui Wilkie Collins?

D.S.: De prima dată când m-am gândit să scriu Drood şi când am ţesut intriga în gând am ştiut că acesta trebuie să fie un roman narat la persoana întâi.

Înainte de orice – Wilkie reprezenta culmea naratorul nesigur, iar eu ador naratorii nesiguri şi mi-a făcut plăcere să-i folosesc în multe romane. Îi oferă cititorului o provocare suplimentară să intuiască ce anume este real din povestea naratorului, ce este ficţiune, ce este imaginat şi ce este o minciună sfruntată. Adevăratul Wilkie Collins avea multiple avantaje ale naratorului nesigur: a) fusese un nedezminţit dependent de droguri în deceniile cât l-a cunoscut pe Charles Dickens, Wilkie bând suficient laudanum (opiu şi alcool) pe zi cât să ucidă douăzeci de oameni vânjoşi, b) fusese un mincinos de zile mari în viaţa reală, trăind cu o femeie în vreme ce avea o altă „soţie” secretă şi copii pe aceeaşi stradă, mai jos, şi c) cel mai important, Wilkie Collins – ca scriitor – „era un Salieri pe lângă Mozart”, adică un scriitor popular la vremea aceea (Piatra Lunii, romanul său foileton, se vindea mai bine decât Casa Umbrelor a lui Dickens, care apărea simultan într-o altă revistă) care ştia, precum Salieri însuşi, că el (Salieri/Wilkie Collins) era un scrib de cursă scurtă, în vreme ce prietenul său (Mozart/Dickens) era un geniu a cărui operă şi reputaţie aveau să dăinuiască secole la rând.

E greu să porţi o astfel de cruce, te împinge la o invidie aproape criminală, iar eu voiam versiunea mea ficţională a lui Wilkie Collins cel real să poarte această cruce zi de zi. De aici mai mult laudanum ingurgitat (în realitate ca şi în ficţiune). De aici o distorsionare mai pronunţată a realităţii şi percepţiei. Un narator nesigur perfect şi unul a cărui minte nu mi-a făcut plăcere să o părăsesc după doi ani de documentare despre ea, timp în care am şi locuit-o zilnic.

M.P.: „Drood” acoperă ultimii cinci ani din viaţa lui Charles Dickens. Fără-ndoială, v-aţi documentat amplu. Ne puteţi destăinui un fapt real pe care aţi ales să-l treceţi sub tăcere întrucât nu s-ar fi potrivit cu intriga romanului?

D.S.: De fapt, lucrurile au evoluat oarecum invers: după teribilul accident de tren de la Staplehurst în care erau să piară Dickens şi amanta sa, faimosul autor a început să se comporte din ce în ce mai ciudat: nu doar abandonând scrierea de romane în favoarea unui epuizant şi straniu turneu de lectură în care punea accentul pe secvenţa uciderii lui Nancy din Oliver Twist, modificată pentru efect scenic – Dickens urmărea cu bună intenţie şi chiar bună dispoziţie să le aducă pe femeile din public în pragul leşinului (şi reuşind în unele seri să aibă zeci de victime) şi pe bărbaţii altminteri puternici să-i facă să tremure – dar şi comportându-se apoi ca şi când chiar ar fi ucis-o pe Nancy în seara aceea şi fugind din oraş cu trenul către următoarea destinaţie de pe itinerariul turneului, în ciuda oboselii şi-a groazei sale de-a călători cu trenul după evenimentul de la Staplehurst.

Aşa încât sigur că există întâmplări cotidiene din viaţa lui Charles Dickens pe care a trebuit să le las pe dinafară în timp ce examinam cu recuzita ficţiunii acei ultimi cinci ani nebuni ai vieţii sale (totuşi, a murit – subit şi în chip straniu! – cu ocazia celei de-a cincea aniversări a accidentului de la Staplehurst) – banchete ţinute în cinstea sa, drumuri pe Continent pentru una şi pentru alata, ieşiri şi episoade memorabile cu prietenii lui – dar în cea mai mare parte, romanul meu Drood respectă sentimentele (şi momentele consemnate) de teroare, confuzie, răbufniri dramatice şi vinovăţie care au marcat ultimii cinci ani din viaţa lui Charles Dickens.

M.P.: Londra secolului al XIX-lea pe care o descrieţi este forte vie, forte atmosferică. E ca şi când adevăratul Wilkie Collins ar fi cel care ne vorbeşte. Desigur, aceasta este meritul dumneavoastră ca scriitor, însă cum aţi reuşit să vă apropiaţi atât de bine de acea Londră?

D.S.: În cazul primului meu „thriller istoric” adevărat, The Crook Factory, făcusem pregătiri de-a merge în Cuba (încă este ilegal pentru majoritatea americanilor să meargă acolo), aranjasem să închiriez o casă acolo, astfel încât oamenii cu care aveam de gând să dialoghez – inclusiv bătrânul de 95 de ani care fusese ofiţerul secund al lui Hemingway pe Pilar în 1942 – să mă poată vizita ei pe mine fără a risca să fie depistaţi de poliţia secretă cubaneză ori să fie turnaţi de vecinii lor, şi abia aşteptam să vizitez Cuba, să văd locurile unde se desfăşura acţiunea din cartea mea (inclusiv coastele unde Pilar căuta submarine naziste şi Cimitirul Colombo din Havana, unde spionii din The Crook Factory se întâlneau să facă schimb de informaţii secrete) şi mai ales să văd Finca Vigia – reşedinţa lui Hemingway de pe dealului care priveşte spre Havana, pe care a şi abandonat-o după ce Castro a preluat puterea, lăsându-şi sticlele cu băutură şi manuscrisele neîncheiate acolo unde se aflau ele în casă. Acum este un „muzeu”, însă unul care se stinge cu timpul – mai mult o casă bântuită şi abandonată conţinând totul, inclusiv rafturi cu ediţii princeps semnate de prieteni personali precum F. Scot Fitzgerald.

M.P.: În unele privinţe, „Drood” cade în categoria romanului senzaţionalist iubită atât de tare şi practicată cu devotament de Collins însuşi – naratorul nesigur fiind, poate, cel mai evident element. Nu v-aţi temut de reacţia cititorilor contemporani? (Eu, de pildă, am fost absolut încântat de acest aspect, mărturisesc.)

D.S.: De ce să mă fi „temut de reacţia cititorilor contemporani” la o mostră de stil de roman senzaţionalist de secol XIX într-un roman narat de un romancier senzaţionalist din secolul al XIX-lea? Stilul lui Wilkie are mai multe în comun cu bestsellerele americane de azi decât proza săracă în intrigă, dar bogată în personaje a lui Dickens. Virginia Woolf a lansat odată un comentariu răutăcios: „Dickens a înteţit focul în cărţile sale nu strunind intriga sau cizelând mesajul, ci aruncând tot mai mulţi oameni în flăcări.”

Prin „oameni”, Woolf – care şi-a arătat faţa de zgripţuroaică aici – se referea la „personaje”, ceea ce ea însăşi avea dificultăţi să creeze şi, atunci când o făcea, noi, cititorii, aveam mari dificultăţi să le ţinem minte preţ de zece minute. (În timp ce, la mai bine de un secol şi jumătate după ce le-a creat Charles Dickens, numele a o duzină şi mai bine de personaje ne vin imediat în gând, dimpreună cu tribulaţiile lor.)

Dar nu, nu mă tem niciodată de reacţia cititorilor contemporani la nimic din ceea ce încerc. La urma urmei, cititorul modern s-a învăţat cu ironia şi-a fost păţit destul cu şiretlicurile autorilor americani, începând cu „părintele literaturii americane” (potrivit lui Ernest Hemingway), Mark Twain.

Dacă cititorii încă-l mai plac pe Mark Twain şi încă mai gustă operele cu multe niveluri, fără-ndoială vor aprecia un roman modern contaminat puţin de senzaţionalismul lui Wilkie Collins.

M.P.: Cum de nu aţi publicat „Drood” în foileton? Ar fi fost foarte nimerit…

D.S.: Şi unde aş fi putut publicat un roman aşa de mare în 16-18 fascicule lunare? Nu mai există reviste în SUA care să practice foiletonul (deşi New Yorker, din an în Paşti, mai continuă o proză dintr-un număr în altul… dar atât), însă e mai uşor pentru un autor să pătrundă în Fort Knox (unde se ţine rezerva de aur a ţării) decât să aibă acces la New Yorker.

În fapt, mai există doar şase (poate chiar mai puţine) reviste cu largă distribuţie în Statele Unite care încă mai publică ficţiune. Şi până de curând erau întotdeauna confiscate de cei din categoria Saul Bellow, John Updike, John Irving şi Norman Mailer, fără a mai lăsat o câtime de spaţiu tipografic celor mai mici. Acum poate că Jonathan Franzen este primit acolo, însă puţini alţii.

Se poate publica foileton online, dar asta nu e acelaşi lucru cu aşteptarea ieşirii pe piaţă a următorului număr de revistă solidă, palpabilă, nu-i aşa? Mi-amintesc că am citit o scrisoare de-a lui Charles Dickens în care-i relata unui prieten că se aflase într-un magazin la un moment dat şi auzise pe cineva întrebând de noul număr al revistei sale lunare, cel în care avea să apară fascicula următoare din romanul său curent, iar vânzătorul îi promitea cititoarei că va ieşi în mai puţin de două săptămâni – şi-atunci Dickens şi-a dat seama că încă el nici nu scrisese măcar un singur rând din episodul lunii viitoare. Aceasta e-o definiţie eficientă a panicii pure.

Totodată, îmi place să scriu şi să public cărţi reale, solide, de pus pe raftul bibliotecii.

M.P.: Aveţi de gând să vă întoarceţi la ficţiunea istorică având în centru figuri literare? Să spunem, pe Shakespeare?… Ştiu că aveţi cu Bardul o relaţie specială.

D.S.: Va trebuit să aşteptăm şi să vedem. Romanul istoric la care lucrez în momentul de faţă, The Abominable, este despre o expediţie fictivă compusă din trei bărbaţi şi o femeie pe Muntele Everest, în 1925.

Cât despre a-l face pe Shakespeare personaj într-una dintre cărţile mele istorice viitoare – poate, dar mă îndoiesc. Nu sunt îndeajuns de deştept ca să-l prezint pe William Shakespeare în mod adecvat – în dialog, în complexitatea personalităţii sale ca şi în percepţie. Aţi spunea spune, judecând după asta, că sunt într-adevăr un „bardolator”.

Pe lângă, Anthony Burgess a scris probabil romanul englez capital despre Shakespeare, chiar dacă a dat-o complet în bară cu multe lucruri (de exemplu, motivul pentru care Will s-a căsătorit când şi cum a făcut-o, cine a fost „Doamna Brună” etc.). Aş intra în ring împotriva lui Burgess – şi probabil aş pierde – dar nu împotriva sau cu Shakespeare. Eu şi Bardul nu avem ce căuta în aceeaşi odaie – în acelaşi oraş – şi cu atât mai puţin în acelaşi ring literar.

M.P.: V-aţi început cariera literară scriind horror. Aveţi de gând să vă întoarceţi la rigorile acestui gen sau acea etapă a carierei dumneavoastră s-a încheiat definitiv?

D.S.: Dacă demonstrează ceva carierea mea, acest lucru trebuie să fie că nu mă preocupă aproape deloc graniţele genurilor. Pentru mine, sumedenia de tropi şi protocoale ale diferitelor genuri – deşi greu de însuşit şi pe care orice autor le abordează lejer pe propriu-i risc – sunt culorile de pe paleta pictorului, iar genurile însele – pânzele de varii mărimi.

Recentele mele romane de ficţiune istorică – The Terror, Droodi, Black Hills – au fost afişate cel mai adesea la raionul „Horror” al librăriilor tradiţionale din State, atâtea câte mai sunt, asta în timp ce romanele preistorice ale lui Jean Aurel sunt puse pe raft la „Literatură”. Nu mă deranjează atari erori taxonomice, doar că împiedică mulţi cititori să găsească şi să citească romane ale mele care poate le-ar fi plăcut, din pricina deciziilor arbitrare ale editorilor şi/sau librarilor cu privire la „adresabilitate genurilor”. Un colind de Crăciun al lui Charles Dickens este o poveste cu stafii – din cine ştie ce motiv bizar, era o tradiţie în Anglia victoriană să spui poveşti înfricoşătoare cu stafii în Ajunul Crăciunului – dar imaginaţi-vă cum ar fi ca întreaga lui operă să fie exilată în secţiunea „Horror” a librăriilor din cauza acestui lucru.

Astfel, în sensurile cele mai bune şi cele mai rele, n-am părăsit niciodată „rigorile genului [horror]”. Şi nici nu le-am îmbrăţişat vreodată pe deplin.

M.P.: Am auzit că The Abominable, romanul la care lucraţi în clipa de faţă, este o poveste despre Expediţia Mallory şi Yeti. Ne puteţi spune ceva mai mult despre acest proiect?

D.S.: Nu prea. Nu cu inimă uşoară – atât pentru cititorii viitori, cât şi pentru mine însumi. Nu este despre expediţia din 1924 în care au dispărut George Leigh Mallory şi „Sandy” Irvine. (Ştim cu toţii că trupul lui Mallory a fost găsit pe Versantul Nordic, nu cu mult sub Centura Galbenă şi nu contorsionat, cum sunt de obicei corpurile în asemenea cazuri, din cauza lungii căzături, cu cordelina care îl lega de Irvine ruptă, dar încă legată în jurul mijlocului său; n-a fost însă găsit trupul lui Irvine încă sau, împreună cu el, micul aparat Kodak care, pe pelicula sa veche şi încă nevoalată [afirmă Kodak], ar putea conţine fotografii cu cei doi pe culmea muntelui sau dovada că nu l-au atins.)

Romanul meu vorbeşte despre urarea pe Muntele Everest, dar acţiunea lui se desfăşoară în 1925 – cu un an după dispariţia lui Mallory şi Irvine (în realitate, următoarea expediţie engleză pe Everest de după eşecul din 1924 a fost în 1933)… însă cartea mea nu tratează cu precădere cazul Mallory sau dispariţia sa. Cum nici Abominabilul din titlul nu se referă la Yeti – „Abominabilul Om al Zăpezilor”, monstrul care se spune că rătăceşte pe înălţimile Everestului – ci la un lucru real şi infinit mai înfiorător, în realitatea lui, decât orice mitic monstru montan.

M.P.: Acum spuneam, fanii dumneavoastră români sunt familiarizaţi în principal cu romanele din seria Hyperion Cantos şi Ilion/Olimp. Ce le-aţi putea spune despre Dan Simmons cel din „Drood”?

D.S.: Îi voi da cuvântul lui Drood însuşi ca să răspundă la întrebarea „cine este Dan Simmons” pentru cititorii mei români. Am credinţa că autorii de ficţiune trebuie să scrie ficţiune şi să nu trăncănească despre ei înşişi. Dacă ficţiunea lor nu-i explică cititorului inteligent cine şi ce este autorul în cauză, sau care sunt interesele sale, nimic altceva nu o va face.

M.P.: Vă mulţumesc mult, domnule Simmons. A fost o reală onoare să vă avem ca invitat în revista noastră şi sunt sigur că cititorii dumneavoastră din această parte de lume deja abia aşteaptă să pună mâna pe „Drood”.

Interviu realizat în luna octombrie 2011
Traducerea din limba engleză de Mircea PRICĂJAN

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

9 comentarii »

  • michael said:

    Fain. Felicitari, Mircea. Din cînd în cînd parcă-l auzeam pe Liviu Radu vorbind. Cu aceleași expresii, cu același ton. Să vină Drood!

  • Dodo Nita said:

    Multumesc, Mircea, este primul interviu al lui Dan Simmons pe care il citesc. De-abia astept Drood.

  • Stiri,aparitii noi si bunataturi! « Blog-ul fanului science fiction said:

    […] nu este nimeni altul decit cel mai meserias traducator-MIRCEA PRICAJAN, iar aici puteti urmari un interviu pe care Mircea l-a luat de la marele […]

  • ianuarie 2012 [iii] « P o l i c i e r said:

    […] o discuţie cu Dan Simmons şi cum s-a ajuns la interviul din numărul pe decembrie al revistei ‹Suspans›. Un moment fast, tocmai încheiase traducerea romanului Drood, de aşteptat la […]

  • La mulţi ani, Dan Simmons! | said:

    […] citi întreg interviul aici. « ARTICOLUL […]

  • CONCURS NEMIRA: DROOD « Blog-ul fanului science fiction said:

    […] Pentru fanii marelui autor Dan Simmons va invit sa cititi un interviu luat de marele om si traducator Mircea Pricajan, aici. […]

  • 20 la 200 : Nemira versus Drood « Blog-ul fanului science fiction said:

    […] Cititi interviul pe care Mircea Pricajan l-a publicat in revista Suspans cu cel mai faimos autor de sf -Dan Simmons. […]

  • Dan Simmons și literatura ca un vast tablou said:

    […] interviu acordat Revistei Suspans, Dan Simmons îi mărturisea lui Mircea Pricăjan că ”dacă demonstrează ceva carierea mea, […]

  • Dan Simmons, din nou în atenţia noastră said:

    […] (Citeşte tot interviul cu Dan Simmons pe Suspans.ro) […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.