Graeme Shackleford în dialog cu Peter James

Articol publicat in:Interviuri | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

„Întotdeauna m-am temut mai mult de vii decât de morţi.”

Graeme Shackleford: Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu subiectul, ne puteţi spune câteva cuvinte despre dumneavoastră?
Peter James: Sunt scriitor şi producător de film. De-a lungul anilor, am scris nouăsprezece romane şi am făcut în jur de 26 de filme – majoritatea nu foarte reuşite… Cel mai recent film făcut este Neguţătorul din Veneţia, cu Al Pacino şi Jeremy Irons. Adevăratul meu „serviciu” am considerat mereu că este scrisul de romane, iar în ultimii şase an am lucrat la o serie poliţistă care îl are ca personaj central pe Roy Grace.

G.S.: Cum aţi începu să scrieţi? Care a fost factorul declanşator?

P.J.: În copilărie, scriam mereu. Primul lucru pe care l-am scris a fost o scrisoare adresată lui Enid Blyton, în care spuneam că tocmai am citit Five on a Treasure Island (Cinci pe o insulă a comorii) şi că protagoniştii petrec de fapt şapte zile pe insulă şi că nici măcar unul dintre ei nu s-a dus, în tot acest timp, la toaletă. Faptul acesta mă îngrijora.

Când aveam 11 ani, am citit Brighton Rock de Graham Greene. M-am născut şi am crescut în Brighton, locul de desfăşurare a acţiunii din roman, şi cartea m-a dat pur şi simplu pe spate. Scotea la vedere lumea secretă a crimei din Brighton şi vorbea despre criminali într-un fel pe care eu, unul, nu-l mai întâlnisem până atunci în proză. Cu toate că personajele din carte sunt negative – în unele feluri, de-o răutate monstruoasă –, sunt învăluite într-un soi de umanitate. Pinkie, personajul principal, este un om extrem de religios, un catolic, şi tocmai acesta este conflictul său lăuntric: a alege între a fi criminal şi a fi catolic. Aceea a fost prima carte pe care am citit-o vreodată în care am întâlnit personaje negative complexe, plus că decorul era oraşul meu natal. Astfel, am jurat că într-o bună zi voi încerca şi eu să scriu un roman poliţist plasat în Brighton. Speranţa mea era să rezulte ceva măcar în proporţie de zece la sută la fel de bun ca romanul lui Greene. Şi apoi am început să scriu poveşti…

La 14 ani, am citit prima mea poveste cu Sherlock Holmes, şi mi-l voi aminti mereu pe Watson spunându-i lui Holmes: „Doamne, Holmes, cum ai dedus asta?” Şi Holmes răspunzând: „Dragul meu Watson, ştiam că făptaşul nostru e un om al cărui geam de la baie se află în stânga chiuvetei.” La care Watson spune: „Şi ASTA cum ai dedus-o, Holmes?” „Dragul meu Watson”, îl lămureşte Sherlock, „n-ai observat că partea stângă a feţei lui e întotdeauna mai bine rasă?” Ador acest gen de atenţie acordat detaliilor. Am înţeles atunci că ceea ce-mi doream să facă era să creez un detectiv hărăzit cu o putere de observaţie similară. Mi-a luat mult timp să o fac, dar în ce-l priveşte pe Roy Grace, într-o anumită măsură genul acesta de personaj este.

G.S.: Aţi început scriind poveşti horror şi aţi fost proclamat un Stephen King al Angliei. De ce aţi trecut la ficţiunea poliţistă?

P.J.: Păi, eu niciodată nu mi-am dorit să scriu horror, oricât ar părea de ciudată afirmaţia aceasta. Am fost, de fapt, catalogat greşit, întrucât eu n-am scris niciodată horror în sensul obişnuit al termenului. Asta s-a datorat mai degrabă marketingului de librărie. Lucrurile s-au întâmplat aşa: Am început când aveam 27 de ani. Voiam cu tot dinadinsul să scriu un roman şi am citit un articol în care se spunea că sunt prea puţine thrillere cu spioni pe piaţă. Articolul apăruse în Times. Mi-am spus: „Aş putea scrie eu un thriller cu spioni”. Aşa că am scris unul şi, spre amuzamentul meu, a fost şi publicat! Şi, spre şi mai marele amuzament al meu, nu s-a vândut deloc! Eram sub contract, la vremea aceea, pentru un al doilea roman. L-am scris şi pe acesta şi nici el nu s-a vândut… Apoi am scris un al treilea, care s-a vândut cel mai rău. Motiv pentru care, acum, cărţile alea am ales să nu se mai reediteze.

G.S.: Aţi recuperat, deci, drepturile de la edituri?

P.J.: Da, le-am recuperat. Şi am fost foarte deprimat. Stăteam de vorbă cu o prietenă de la Penguin şi i-am spus: „E clar că nu am stofă de scriitor de succes”. Mi-a zis: „Păi, de ce scrii tu thrillere cu spioni?” I-am răspuns: „Am citit că sunt prea puţine şi mă gândeam că pot câştiga bani din ele.” Reacţia ei a fost următoarea: „Nu vei avea niciodată succes ca scriitor dacă scrii doar cu gândul la banii pe care-i vei câştiga. Trebuie să scrii despre ce te pasionează.” Cam în vremea aceea, fiul unui bun prieten de-al meu a fost ucis într-un oribil accident de maşină. Un francez sinucigaş a intrat cu maşina pe contrasens la ora două noaptea şi i-a ucis fiul. Părinţii au început să frecventeze un medium; erau convinşi că au luat legătura cu fiul lor. Pe mine m-a interesat dintotdeauna paranormalul. Ei ştiau asta şi m-au invitat la o şedinţă de spiritism. A fost o experienţă, la drept vorbind, foarte înfricoşătoare… Chiar am rămas convins că oamenii intrau în legătură cu fiul lor mort. Şi ei erau convinşi că…

G.S.: A fost înfricoşătoare şedinţa datorită informaţiilor primite sau a unor ciudăţenii, cum ar fi lovituri în masă sau prezenţe ectoplasmatice.

P.J.: Mai mult datorită informaţiilor primite şi a atmosferei. S-au făcut pregătiri elaborate pentru a-i proteja pe cei din cerc de orice intruziune a spiritelor malefice şi alte astfel lucruri… Şi apoi… informaţiile în sine au fost înfricoşătoare… Lucruri care veneau parcă din neant… Părinţii m-au întrebat dacă aş vrea să scriu o carte – eu simţeau că şedinţele de spiritism îi ajutau să treacă prin acele momente grele şi voiau să ştie dacă m-ar interesa să scriu o carte de non-ficţiune despre experienţa lor. M-am gândit la subiect, însă n-am reuşit să găsesc în el elementele necesare unei cărţi. Mi-a venit totuşi ideea de-a combina subiectul paranormal cu cel poliţist. Oamenii merg la medium pentru a obţine confort după pierderea unei persoane dragi. Dacă o mamă s-ar duce la un medium după ce şi-a pierdut fiul şi, prin intermediul mediumului, ar descoperi că fiul a fost ucis de iubita lui? Am scris acestea într-un roman intitulat Possession, care a apărut în Anglia în 1987 şi a devenit numaidecât un hit de proporţii – a ajuns pe locul unu în Anglia şi a fost tradus în 23 de limbi.

În acel moment, Stephen King era în ascensiune, la fel şi Dean Koontz. În Anglia, îl aveam pe James Herbert. Atunci, editorul meu mi-a spus: „Ai avea ceva împotrivă dacă te-am promova ca un Stephen King al Angliei?” Nu mi-am dat seama că asta era, într-un fel, o cupă cu otravă. La câţiva ani după aceea, genul horror a intrat în declin. Pe de altă parte, genul poliţist a fost privit întotdeauna cu ochi buni de lumea literară, pe când horrorul, deşi avusese perioada aceea de glorie la sfârşitul anilor optzeci, cu aproximaţie, e într-un fel ghetoizat şi considerat a fi un gen marginal. King este, probabil, singura excepţie reală. Astfel, am fost şi eu niţel ghetoizat. Nu sunt, la propriu, un scriitor de horror. Adevărat, am scris cinci romane care conţin elemente supranaturale, însă mi-a luat mult timp să scap de această etichetă. S-a întâmplat abia după seria Roy Grace, când schimbasem deja două edituri, şi s-a întâmplat abia după ce m-am mutat la Macmillan. Această editură mi-a redat, cu adevărat, statutul de autor de romane poliţiste. Nu a fost uşor, întrucât cititorii acestui gen de literatură sunt foarte năzuroşi. N-ar cumpăra o carte nici în ruptul capului dacă ar avea impresia că găsesc în ea lucruri oribile, elemente paranormale sau altceva.

G.S.: Cum v-aţi gândit să-l creaţi pe detectivul Roy Grace? Aţi spus că v-aţi inspirat din atenţia pentru detalii a lui Sherlock Holmes… Aţi mai fost influenţat de ceva când l-aţi născocit pe Roy Grace?

P.J.: Da. De cincisprezece ani, am o relaţie nemaipomenită cu poliţia din zona unde locuiesc, în Sussex. Relaţia a evoluat într-atât încât, astăzi, ies cu ei cam o dată la săptămână şi ei mă sună dacă au de rezolvat cazuri interesante. Acum două săptămâni m-au sunat şi au spus că urmează să efectueze un raid. Trei traficanţi de droguri. Şi m-am dus cu ei.

Acum cincisprezece ani, am fost dus într-un birou din Brighton. Era acolo un inspector care, la vremea aceea, avea cam la treizeci şi cinci de ani. Îl chema David Gaylor. M-a dus în biroul lui şi am văzut că era plin cu lăzi de plastic, vreo douăzeci de toate, albastre şi verzi, pline doldora cu dosare. Am spus: „Vă mutaţi biroul?” Mi-a răspuns: „Nu, aceştia sunt prietenii mei morţi…” şi mi-a adresat un surâs larg. Mi-am spus: „Bun, deci nu sunt singurul ciudat!” Mai apoi mi-a explicat: fiecare cutie conţinea dosarul câte unei crime nerezolvate – ceea ce acum numim „cazuri reci”. A zis: „Mi s-a dat sarcina să le redeschid. Eu sunt ultima şansă pe care o au victimele să li se facă dreptate şi, în acelaşi timp, sunt ultima şansă pe care familiile lor o au să-şi găsească pacea sufletească.” Mi-a plăcut la culme imaginea asta.

Eu şi Dave am devenit foarte buni prieteni. A început să-mi citească romanele în lucru, o dată la o sută de pagini. M-a ajutat în chestiuni legate de procedura poliţienească şi m-a prezentat altor oameni din poliţie care mă puteau ajuta în diferite privinţe la diferite cărţi. A urcat scara ierarhică şi a devenit detectiv-şef superintendent. Şi astăzi lucrez strâns cu el. În mai, mergem împreună la New York pentru o săptămână, pentru a ne întâlni cu poliţiştii de la NYPD care se ocupă de mafie – cercetare pentru următorul meu roman. Roy Grace nu seamănă cu el, dar în privinţa caracterului, Roy îl urmează foarte de aproape. Dave are o colecţie de călimări în birou şi cred că, la un moment dat, am scris că şi Roy Grace are una. Atât de mare e asemănarea.

G.S.: Spuneţi că vă documentaţi în chestiunea mafiei pentru următorul roman… Va fi Brighton-ul terenul de joacă al mafiei?

P.J.: Va exista o legătură, da. Pentru un scriitor de romane poliţiste – întotdeauna m-a pasionat genul acesta – cred că Brighton este un personaj în sine. Elmore Leonard şi James Ellroy au Los Angeles-ul. În mod asemănător, Brighton, încă din 1932, a fost numit „Capitala engleză a crimei”. La un anumit nivel, este un frumos oraş pe malul mării, dar are un alt nivel, nevăzut, întunecat, şi Graham Greene a scris despre el absolut perfect în Brighton Rock. Are tot ce-şi poate dori un criminal. Poate sună frivol, dar Brighton este un mare port naval, are chiar două, de ambele părţi ale lui, iar asta încurajează exportul de bani, importul de droguri, de maşini furate, de antichităţi furate. Are cel mai mare număr de anticariate din Marea Britanie, aşa că-i un loc minunat de desfacere a bunurilor furate. Are o mulţime de mijloace de comunicaţie: porturi navale, canal rutier, aeroportul Gatwick e la 25 de minute distanţă, iar Londra e la 50 de minute cu trenul. Toate acestea sunt, deci, rute de fugă… Pe placul răufăcătorilor. Poartă un titlu „glorie” care comisiei de turism nu-i place să circule, şi anume, în ultimii nouă ani, „capitala morţii prin supradozaj din Marea Britanie”. Brighton are două universităţi. Are o uriaşă comunitate de tineri de clasă mijlocie şi cea mai mare comunitate gay din toată Anglia. Ca rezultat, piaţa de droguri recreaţionale prosperă. E locul de domiciliu preferat al criminalilor de primă mână.

G.S.: Cum vă documentaţi pentru scrierea romanelor? Sunt sigur că e un procedeu diferit pentru fiecare în parte, în funcţie de crima care se comite… Cum începeţi documentarea?

P.J.: Păi, fiecare roman începe cu o temă, iar eu sunt încontinuu în căutare de idei mari. O dată pe an merg în America, la o conferinţă a poliţiei. Se numeşte „Conferinţa Internaţională a Investigatorilor Criminalişti”. Durează o săptămână şi unii dintre cei mai buni criminalişti ai lumii prezintă cazuri pe care le-au rezolvat în ultimele douăsprezece luni. Asta reprezintă o resursă importantă pentru mine. Plus că mă întâlnesc constant cu membri ai poliţiei din Sussex.

De regulă, încep cu o poveste adevărată care mi-a reţinut atenţia. În cazul romanului Pe urmele mortului, este vorba despre un individ care se foloseşte de evenimentele de la 11 septembrie ca să dispară – întotdeauna mi-am dorit să scriu o carte despre un tip care-şi înscenează dispariţia şi începe o viaţă nouă. Punctul de pornire a fost o vizită pe care i-am făcut-o unui detectiv. L-am întrebat: „Dacă aş vrea să dispar, cum aş proceda?” Mi-a spus: „Păi, în urmă cu 25 de ani era uşor. Te duceai într-un cimitir şi deshumai un cadavru îngropat de curând, îl urcai în maşina ta, îl îmbibai cu petrol şi-i dădeai foc. Dar astăzi nu mai poţi face asta. Din cauza probei ADN. Dacă vrei să dispari astăzi, trebuie să o faci în aşa fel încât corpul să nu fie găsit niciodată. Aşa că ai avea nevoie de un mare dezastru natural, un tsunami, de exemplu, sau un atac terorist de proporţii, în urma căruia cadavrele nu sunt niciodată recuperate. Ca 11 septembrie”. Mi-am spus: „Iată punctul de pornire perfect…” Apoi am făcut cercetări şi m-am documentat pe marginea subiectului.

Pentru noul meu roman, care urmează să apară în vară, Dead Like You, m-am dus la o conferinţă prezidată de un investigator cu experienţă care tocmai rezolvase cazul unui viol extrem de urât. La mijlocul anilor ’80, a fost un individ în Anglia – în nordul ţării – care a ajuns să fie cunoscut drept „Violatorul Pantofar”. Viola femei, dar le vâna doar pe acelea cu pantofi scumpi. Le viola şi le lua pantofii. Douăzeci de femei au depus plângere, dar poliţia crede că victimele au fost mult mai multe. Numai că făptaşul a renunţat să mai comită fapta şi poliţia i-a pierdut complet urma. Apoi, în 1993, o femeie a fost oprită fiindcă era beată la volan, i s-a luat probă ADN şi aceasta s-a potrivit parţial cu a violatorului! S-a dovedit că era sora lui – omul era un afacerist foarte respectat. Oricum, în momentul acesta e condamnat pe viaţă şi îşi ispăşeşte pedeapsa. Asta m-a fascinat de-a dreptul.

Încerc tot timpul, atunci când fac muncă de documentare, să merg dincolo de fapte. M-am dus în vizită la poliţia din Sussex – au acolo o echipă de prevenire a violurilor. N-am ştiut până atunci ce efecte devastatoare are violul asupra victimelor. Femeile se tem să iasă noaptea din casă, ca nu cumva cineva să le tragă pe o alee şi să le violeze. Asta nu se întâmplă aproape niciodată. Adică, 98% dintre victime sunt violate de persoane cunoscute lor. Cineva care depăşeşte măsura. Efectele, însă, sunt aceleaşi. Aşa că m-am dus să stau de vorbă cu persoanele care ajută victimele violurilor şi am încercat să-mi formez o imagine a acestei lumi – nu voiam ca romanul să fie sentenţios sau erotic în acest sens.

În cazul romanului anterior, Dead Tomorrow, punctul de pornire a fost întâlnirea mea cu o realizatoare de documentare care încerca să filmele un documentar despre traficul de organe umane. Stăteam lângă ea la cină şi, la un moment dat, m-a întrebat: „Ştii cât valorezi luat pe bucăţi?” Am spus: „Cu ficatul meu, probabil nu foarte mult.” A zis că valorez probabil un milion de dolari. A zis că mare ironie e că, deşi tehnica medicală avansează încontinuu, numărul donatorilor a scăzut. În principal datorită faptului că tot mai mulţi oameni poartă centura de siguranţă în maşină, aşa că tot mai puţini mor ca urmare a leziunilor craniene – şi aceştia ar fi donatorii perfecţi.

Auzise că, în Columbia, mafia face mai mulţi bani din traficul de organe decât din cel de droguri. Procedează aşa: o fată de opt ani este luată din aeroport de poliţişti… Aceştia o vând unui cerc de traficanţi de organe, care o plasează într-un orfelinat, o cresc… Fetiţa duce o viaţă foarte bună, până ajunge pe la cincisprezece ani şi o persoană bogată din America sau Anglia… Alaska… Franţa… are nevoie de un transplant de ficat pentru fiica lui… Puştoaica este testată pentru compatibilitate, după care ficatul ei e vândut la preţul de 350.000 de dolari. Inima şi plămânii ei ajungi, apoi, în altă parte cam pentru aceeaşi sumă… Rinichii, în jur de şaizeci de mii fiecare… Chiar şi pielea, ochii, părul…

Se desfăşoară, aşadar, un negoţ sinistru. M-a fascinat lucrul acesta şi am început să cercetez problema. Am luat ca punct de pornire o mamă din Brighton, a cărei fiică urma să moară dacă nu primea un transplant de ficat. Apoi am întâlnit, prin intermediul unor medici cu care discutam, un cuplu din Brighton, medici şi ei amândoi, care aveau un fiu de 17 ani şi care, de la vârsta de 9 ani, suferea de insuficienţă renală cronică. Îl despărţeau doar câteva luni de moarte şi părinţii erau convinşi dacă nu vor putea obţine la timp un ficat… Au intrat pe internet şi au găsit, până la urmă, un broker care le-a aranjat un transplant de ficat în Shanghai în schimbul a aproximativ 350.000 de dolari. Au început procesul, şi-au ipotecat casa… Apoi, chiar în ultimul minut, banca de organe le-a trimis un ficat şi totul a ieşit bine. Aşa-mi încep eu documentările.

G.S.: Foarte emoţionat… Cum vă distanţaţi de lucrurile acestea? Îmi închipui că multe cazuri pe care le documentaţi sunt foarte tulburătoare… Nu ştiu cum arată o zi obişnuită pentru dumneavoastră, dar îmi dau seama că aveţi legătură cu o lume crudă aproape zilnic. Cum faceţi să vă păstraţi raţiunea?

P.J.: Foarte interesantă întrebare… Cred că majoritatea poliţiştilor n-o iau razna fiindcă îşi dezvoltă un organ pentru umorul negru. Ştiţi că poliţiştii… cei de la circulaţie, în special… au parte de cele mai oribile experienţe zilnic şi sunt înclinaţi să folosească umorul ca pe o supapă.

Într-o zi când scriu, lucrez de regulă de la coadă la cap. Cel mai bine lucrez seara, aşa că pe la ora şase mă încui în birou, închid telefonul, îmi fac un martini cu vodcă generos şi pun nişte muzică. Jazz sau ceva lent… Mă transpun în poveste până pe la ora zece, după care cinez cu tava în faţa televizorului şi urmăresc ce-o da Domnul – de obicei, doar mizerii, Neveste disperate sau ceva de genul ăsta, ceea ce mă deconectează de minune.

Sunt însă lucruri care nu-mi dau pace. Mi-amintesc prima dată când am asistat la o autopsie… Am avut coşmaruri săptămâni la rând. Şi de câteva ori am fost la locul unor crime oribile… De lucrurile astea nu te poţi deconecta. La fel li se întâmplă şi multor ofiţeri de poliţie – unele lucruri pur şi simplu nu le dau pace. Mai ales când e vorba de copii. Moartea unui copil e ceva… Am întâlnit mulţi poliţişti „căliţi” în focul meseriei. Dacă stai de vorbă cu unul dintre ei şi-l întrebi: „Te-a atins ceva foarte puternic?”, îţi va povesti de moartea unui copil.

G.S.: Care au fost vârfurile carierei dumneavoastră de scriitor?

P.J.: Cred că prima dată când am ajuns pe locul întâi. Acela a fost unul dintre cele mai extraordinare momente din viaţa mea. Şi anul trecut, când am primit titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Brighton. Iată, aşadar, că sunt acum şi doctor în literatură. A fost şi acela un moment extraordinar, pentru că la şcoală am fost o putoare ordinară. Am ieşit din şcoală cu cele mai mici note care se puteau lua la examene. A fost ceva fantastic, sincer, ca după aproape treizeci de ani să devin peste noapte doctor. Am simţit atunci o mândrie ieşită din comun.

G.S.: În multe dintre articolele despre dumneavoastră şi în interviurile care vi s-au luat păreţi un om care se bucură de propriu-i succes. Aveţi o parteneră iubitoare în Helen, aveţi căţei, case, maşină… Mai aveţi însă şi fantome… Vă mai bântuie acestea sau le-aţi exorcizat deja?

P.J.: Nu, încă mă mai bântuie. La un moment dat erau chiar agresive, dar s-au mai potolit. Întotdeauna m-am temut mai mult de vii decât de morţi. Le port însă respect acestora din urmă. Cred că sunt foarte multe lucruri de care noi nu ştim. Nu mă îndoiesc că există fantome. Marea întrebare pentru mine este dacă ele sunt doar impulsuri electronice lăsate în pereţi ori în aerul diverselor locuri sau dacă ele reprezintă într-adevăr ceva din viaţa de apoi. Prin asta vreau să zic că este o diferenţă între ceea ce eu numesc fantomă tâmpă şi fantomă deşteaptă. O fantomă deşteaptă este tatăl lui Hamlet – ştiţi, cel care spune: „Răzbună-te, fiul meu!” Acestea sunt extraordinar de rare. Cel mai adesea o întâlneşti pe doamna străvezie care apare mereu în acelaşi loc… Suntem fiinţe încărcate cu electricitate, iar pereţii şi podelele unei clădiri conţin carbon – la fel ca o bandă video – şi cred că emanăm cantităţi mari de energie. Unii oameni sunt capabili să vadă asta. Cred că aproape toţi oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii au trăit experienţe inexplicabile. Şi astea mă fascinează pe mine.

G.S.: Cred că genul acesta de experienţe sunt mai comune decât îşi dau seama majoritatea oamenilor, pur şi simplu pentru că nu sunt deseori aduse în discuţie…

P.J.: Da, există teama de ridicol. Dar, la fel, dacă studiezi istoria militară… Adică, Stalin experimenta în domeniul telepatiei în anii 1930. Winston Churchill a avut un departament care se ocupa cu paranormalul, care încerca să controleze experienţele extracorporale în scopul infiltrării în spatele liniilor inamice în al Doilea Război Mondial. Iar Pentagonul… Dosarele X s-au inspirat dintr-un departament real al Pentagonului, care există şi în ziua de azi. Aproape toate guvernele, probabil din cele mai vechi timpuri, au avut aşa ceva. Iar poliţia apelează destul de des – şi când spun des, ştiu ce spun – la mediumi, dacă nimic altceva nu dă rezultat.

G.S.: Vă mulţumesc foarte mult! A fost o adevărată plăcere să stăm de vorbă!

Traducere din limba engleză

Mircea PRICĂJAN

Interviu realizat la 4 martie 2010 şi reprodus cu acordul deţinătorilor de drepturi.

Sursa: Exclusives.co.za

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Un raliu cu Peter James « P o l i c i e r said:

    […] se cuvine a fi plasat şi interviul recent apărut, din numărul 2 (iulie) al revistei Suspans.ro: Graeme Shackleford în dialog cu Peter James (A Conversation with Peter James, 4 martie 2010, traducere de Mircea […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.