Jim Madison Davis: „Uneori, literatura crime e atât de impregnantă de elemente locale, încât nu îi vorbeşte unui public larg.”

Articol publicat in:InterviuriPipa lui Arion | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

George ARION în dialog cu Jim Madison DAVIS

Interviul care urmează, a cărui primă parte a apărut în Revista Flacăra din luna iulie, a fost prilejuit de participarea lui J. Madison Davis, scriitor american, eseist, profesor de „creative writing” la Universitatea din Oklahoma şi preşedintele „International Association of Crime Writers”, la Festivalul Mystery&thriller ţinut în luna iunie la Râşnov, în organizarea Romanian Crime Writers Club.
Varianta integrală, în limba engleză, a acestui interviu poate fi citită, în acest număr al revistei nostre, la rubrica English.

*

George ARION: Deci e vorba şi de o strategie de marketing.

Jim Madison DAVIS: Da, dar marketingul e diferit de valoarea literară. Cererea de pe piaţă e diferită de cererea din literatură. Ideea pieţei e să vândă. Cunosc multe cărţi şi filme care au avut o strategie de marketing foarte proastă. Lumea n-a înţeles ce cumpăra, iar când a cumpărat a rămas surprinsă. Ştiu pe cineva care a scris o carte numită „Werewolf” („Vârcolacul”), cartea era de mystery, nu avea nici un vârcolac în ea, dar toată lumea a crezut că era horror, iar când au cumpărat-o au rămas şocaţi, nu le-a plăcut. Acesta e un exemplu de greşeală de marketing. Dar nici să spui „e o carte foarte interesantă, o să-ţi placă” nu e o strategie de marketing foarte bună. „Cartea e foarte bună, crede-mă” – poţi să ai dreptate, poţi să n-ai dreptate. Sunt cereri diferite, iar în realitate scrisul e un fel de spectru, se mai fac nişte delimitări ici-colo şi se mai vinde câte ceva – „uite, ăsta e un best-seller”, „ăsta e un mystery”, „a, dacă luăm mystery-ul şi-l vindem aşa, atunci e alt gen de carte”. Lucrurile astea n-au nimic de-a face cu literatura, după părerea mea, sau au foarte puţin de-a face cu ea.

G.A.: Există diferenţe de stil între literatura crime din SUA şi cea din Europa? În SUA şi în Europa diferenţele culturale se reflectă în stilul folosit sau în temele abordate în scriere?

J.M.D.: Cred că stilurile de crime diferă în funcţie de lucrurile la care vibrează fiecare popor. Freud spunea că artiştii creează pentru că sunt nevrotici, încearcă să se lupte cu probleme care îi frământă profund. Dacă, în timpul luptei, îi ajută şi pe alţii mai puţin nevrotici, dar care au aceleaşi probleme ca şi ei, atunci arta are succes. Aşa sunt cărţile despre viaţă şi moarte şi semnificaţia lor, cu diferenţa că pe scriitorul respectiv aceste întrebări l-au frământat mai mult decât pe un om oarecare, iar rezultatul e mai expresiv. Aşadar, înainte de toate, stilurile sunt diferite de la scriitor la scriitor, dar sunt diferite şi în funcţie de moştenirile istorice ale fiecărei ţări.

G.A.: Cum anume?

J.M.D.: În România a fost dictatură – chestia asta încă vă frământă şi va influenţa orice formă de artă. În SUA nu a fost dictatură, aşa că oamenii nu o să aibă această frământare. Foarte mult din literatura americană este legată de westernuri. Indivizi puternici care înfruntă răul. Am vorbit cu scriitori japonezi, iar cultura lor nu se bazează pe indivizi. Există indivizi puternici, dar e vorba de grup, de cultură ca întreg. Aşadar, perspectiva lor asupra literaturii crime e diferită. În „Sherlock Holmes”, de exemplu, avem viziunea britanică de genul „lumea e britanică şi e minunată”, apoi elementul negativ – criminalul – se strecoară în ea, apoi şarpele trebuie alungat din grădina Edenului şi avem din nou un Eden curat. Dacă ne uităm la Raymond Chandler, întreg oraşul e malefic, se întâmplă multe rele.

G.A.: Dar acolo e un Philip Marlowe!

J.M.D.: Philip Marlowe încearcă să îndrepte un rău anume. Nu schimbă oraşul, nu îi schimbă pe poliţişti, nu schimbă răul de acolo, dar îşi propune să îndrepte o anumită fărădelege şi asta şi face până la sfârşitul cărţii. E o atitudine foarte diferită, e vorba despre Philip Marlowe individul care dă dovadă de putere în timp ce alţi oameni sunt slabi. Toate aceste lucruri trec printr-un spectru cultural. Mulţi oameni spun că literatura crime europeană are finaluri mai puţin concludente, iar acelaşi lucru li se reproşează şi filmelor europene. Filmele americane au sfârşituri clare. Nu mereu, dar de cele mai multe ori au. Finalul poate fi fericit (de unde şi „happy ending”), poate fi şi nefericit, dar e aproape mereu limpede, iar acţiunea se sfârşeşte. Finalurile deschise supără, mai ales în literatura crime. Dacă scrii un roman poliţist în care nu spui cine e criminalul, mulţi cititori o să te urască, n-o să li se pară inteligent sau interesant. Cărţile europene, sau cărţile poliţiste europene, tind să fie mai aluzive, mai literare, în timp ce romanele americane sunt mai limpezi.

G.A.: Aţi scris opt romane până acum şi multe povestiri. Puteţi găsi un element comun în ceea ce aţi scris, poate un mesaj pe care vreţi să-l transmiteţi?

J.M.D.: Întrebaţi-l pe psihiatrul meu! Glumesc, nu am psihiatru. Singurul lucru care îmi vine în minte e acesta: odată agentul meu – era şi editor – mi-a spus: „ştii, toate cărţile tale sunt despre fascism.”

G.A.: Şi nu ştiaţi!

J.M.D.: Ştiam că sunt despre nazişti, sau despre supremaţia albilor, dar m-am gândit intens şi mi-am dat seama că nu înţelegeam de ce oamenii sunt cruzi, de ce fac rău. Cărţile mele sunt despre oameni extraordinar de cruzi, dar care fac ce fac dintr-un sentiment de legitimitate. Ei decid că trebuie să ucidă pentru că o altă persoană e deranjantă. Eu nu înţeleg genul ăsta de gândire, cum poţi să-i faci aşa ceva cuiva, de fapt cum poţi ucide în general. Cred, deci, că mare parte din ce am scris gravitează în jurul acestei întrebări, de ce sunt cruzi oamenii. E o întrebare simplă care nu are răspuns. Cred că arta e stimulată de aşa ceva. Există o povestire scrisă de Isaac Singer care mie mi-a plăcut mereu, „Old Love”, care se termină cu un personaj care se gândeşte că nu înţelege de ce trăim şi murim. E o povestire minunată şi o expresie minunată a acestei probleme care ne frământă pe toţi. De ce mor oamenii? Pare un lucru cumplit. De ce îi pierdem? Se poate spune că e vorba despre legile Universului sau despre religie sau orice altceva, că aşa merge lumea, dar tot e cumplit când cineva moare, pare nedrept. Cred că toţi artiştii, fie că e vorba de scriitori sau nu, încearcă să atingă o problemă simplă care nu poate fi rezolvată. Cred că eu am scris despre cruzime. Aş putea să mă-nşel, mi-am citit cărţile, dar nu le înţeleg.

G.A.: Trebuie să le mai citiţi.

J.M.D.: Da, reuşesc să înţeleg cărţile altora, dar ale mele par să-mi scape. Dacă aş înţelege exact despre ce e vorba, probabil nu m-ar mai interesa.

G.A.: Ce obiective v-aţi propus să atingeţi ca preşedinte al IACW?

J.M.D.: E simplu, vreau ca scriitori din medii diferite şi cu gândiri diferite să se întâlnească, să se cunoască, să se influenţeze unul pe celălalt, în loc să se ocupe de aceleaşi probleme pe care le are toată lumea din grupul lor. Cred că lumea e un loc interesant şi că ar trebui să învăţăm mai multe despre ea. Un citat dintr-un musical, cred, zice că „viaţa e un banchet, dar majoritatea fraierilor mor de foame”. Foarte multă lume are atâtea ocazii minunate să facă lucruri interesante, dar cei mai mulţi nu le fac. Prin IACW vreau să îi adun pe toţi ca să stea de vorbă, să împărtăşească experienţe. Germania are ceva de învăţat de la România, Spania are ceva de învăţat de la Germania şi Japonia şi orice alt loc, câtă vreme eşti deschis.

G.A.: Cum pot scriitorii de romane crime din România să atragă atenţia asupra acestei zone?

J.M.D.: Cred că tot ce poate face oricine e să scrie în continuare şi să aibă ceva de oferit, apoi, cândva, se va întâmpla ceva. Pe principiul „masei critice”, trebuie să se acumuleze suficientă cantitate pentru a fi observată de cineva. Nu există o formulă, pentru că literatura crime din România are elemente unice; când unul dintre aceste elemente se afirmă, va reprezenta poarta pentru toate celelalte. Am vorbit multă vreme despre cum au devenit atât de populari scriitorii suedezi. Nu ştiu. Am teorii, dar fac cu siguranţă ceva ce atrage la nivel universal, aşa că în cazul scriitorilor români, şi în cazul oricui de altfel, cred că trebuie să adreseze o problemă a umanităţii. Uneori literatura crime e atât de impregnată de elemente locale încât nu îi vorbeşte unui public larg. O mulţime de scriitori japonezi nu sunt traduşi. Aparent sunt foarte interesanţi pentru publicul japonez; apoi apare cineva ca Natsuo Kirino care uimeşte pe toată lumea, scrie pe înţelesul tuturor şi asta nu pentru că şi-a făcut vreun plan, ci pur şi simplu pentru că a scris cât de bine a putut, iar subiectul despre care scrie se întâmplă să fie ceva ce îi interesează şi pe americani, şi pe europeni – situaţia femeii. Publicul nu e interesat de situaţia femeii în societatea japoneză, dar cumva cărţile ei le vorbesc şi femeilor din societatea germană, franceză, italiană. Cred că asta e, nu există un răspuns simplu, trebuie să se scrie în continuare şi să se încerce să se spună poveşti bune şi până la urmă se va întâmpla ceva. Nu ştiu ce au suedezii, o vrajă, nu ştiu, sau poate e doar faptul că odată ce câţiva suedezi devin populari, editorii caută alţi suedezi, poţi privi şi din punctul ăsta de vedere. E greu de zis ce face o carte să se vândă.

G.A.: Ministerul Culturii, ICR ar trebui să aibă un cuvânt în acest sens?

J.M.D.: Am vorbit odată cu un scriitor estonian. Sunt 1,3 milioane de estonieni. Nu poţi fi scriitor de crime într-o ţară ca aceea. Poţi scrie un roman poliţist şi să-l vinzi fiecărui locuitor din Estonia şi de-abia ieşi în profit. Se ajunge la problema tiraniei limbilor de circulaţie; cele mai mari pieţe de carte sunt în SUA, Germania şi Japonia. Dacă suficient de mulţi oameni citesc în franceză, atunci se poate forma o comunitate mare de scriitori francezi. Cu cât mergi în josul listei, economia devine din ce în ce mai precară, ceea ce se presupune că ar fi motivul pentru care Joseph Conrad a hotărât să înveţe să scrie în engleză. Ştia engleză, dar avea de ales între a scrie în franceză sau în engleză; cu siguranţă, însă, că nu avea să scrie în poloneză. Asta era situaţia în care se afla el, nu e o situaţie realistă pentru mulţi poeţi/scriitori care nu ştiu franceză sau engleză suficient de bine pentru a publica în limbile respective. E o problemă, dar în acelaşi timp nu Ministerul de Cultură scrie cărţile, autorii scriu cărţile, iar dacă reuşesc să atragă cuiva atenţia prin cărţile lor, se poate întâmpla ceva. Chiar dacă eşti un autor american care a scris cea mai populară carte cu vampiri posibilă, tot există şansa să nu faci nimic şi să nu o poţi vinde. E nevoie şi de şansă în aşa ceva. Dar înţeleg problema, da.

G.A.: Literatura română e aproape necunoscută în lume. Au existat intenţii bune prin traduceri de poezie, dar credeţi ca literatura crime, care e mai bine primită de către cititori, ar fi un mod mai bun de promovare a ei în lume?

J.M.D.: Da, e mult mai probabil să aducă mai mulţi bani. Dacă ne gândim la scandinavi, „Laughing Policeman” al lui Maj Sjöwall şi Per Wahlöö a fost observat, apoi s-a făcut un film după el; imediat după, „Smilla’s Sense of Snow” al lui Peter Høeg dă lovitura şi brusc toată lumea e atentă la ce fac scriitorii suedezi, sau scandinavi. Da, literatura română nu e cunoscută în afara unor grupuri restrânse, dar dacă o carte este observată, apoi o alta va fi observată şi aşa mai departe. Dacă un roman poliţist românesc ar avea un succes răsunător, ar urma şi altele. Deci trebuie să existe o ofertă constantă pentru a se întâmpla asta. Însă piaţa e greu de descifrat.

G.A.: Aveţi un spaţiu preferat pentru acţiunea din romanele dumneavoastră?

J.M.D.: Nu, nu am, spaţiul e important pentru atmosferă, dar în general nu e principalul lucru la care mă gândesc. Amplasez acţiunea în spaţii bine definite, am un roman cu acţiunea în New Orleans, un altul în New York, dar nu am un spaţiu preferat. Lucrez la un roman cu acţiunea în Veneţia secolului XVIII. Depinde de ce mă interesează la momentul respectiv. Unele spaţii probabil că sunt mai bune ca altele, dar, uneori, nu cred că fac vreo diferenţă în economia poveştii.

G.A.: Vă gândiţi să plasaţi acţiunea unui roman undeva în România sau în Bucureşti?

J.M.D.: Acum, da! Nu mai fusesem în vizită, aşa că nu aş fi putut să-mi imaginez locaţiile decât din poze…

G.A.: Aţi venit la Mystery&Thriller Festival de la Râşnov. O să stăm în apropierea Castelului Bran.

J.M.D.: De ce nu? Poate o să am inspiraţie şi o să devin cel mai bun scriitor de romane cu vampiri!

G.A.: Credeţi că este bună ideea unor autori români de a plasa acţiunea romanelor lor undeva în Occident, în speranţa că vor prinde mai bine la public?

J.M.D.: Cred că unii editori ar spune că da, eu nu sunt neapărat de acord, dar există o oarecare atracţie. Am cunoscut un scriitor, îl cheamă Les Roberts, care mi-a spus că romanul lui cel mai bun era „Pepper Pike”. Motivul pentru care cartea devenise best-seller era acela că Pepper Pike e o autostradă în Cleveland, Ohio, şi mi-a spus că s-a vândut nebuneşte în Cleveland. Oamenii puteau rezona cu asta, spuneau „hei, locuiesc lângă autostrada asta!” Deci cărţile a căror acţiune e plasată, de exemplu, în New York sau în Los Angeles automat au un public mai larg în oraşul respectiv. O carte cu acţiunea în Paris are o atracţie romantică pentru că oamenii au o anume idee despre Paris, fie că au fost acolo sau nu, fie că e corectă sau nu. Multe dintre cărţile de mystery englezeşti erau atrăgătoare pentru că e vorba despre o Anglie imaginară. Acum în Anglia există sute de McDonald’s, dar în cărţi nu o să apară foarte des. O strategie folosită de mulţi scriitori este să scrie thrillere internaţionale, a căror acţiune se petrece în mai multe ţări, ca un fel de Orient Express. Dar mi se pare că anumite lucruri sunt mai bine plasate într-o anumită ambianţă. Faptul că lumea nu ştie Bucureştiul nu ar fi un mare minus dacă e vorba despre un thriller cu spioni sau aşa ceva, dar ar fi important ca toţi cititorii să aibă impresia Tcă îl cunosc după ce au citit lucrarea respectivă. Americanii stau foarte prost cu geografia.

Traducerea în limba română a fost asigurată de George Arion Jr.

Fotografii:
1. George Arion şi Jim Madison Davis în redacţia Flacăra
2. Documentare la castelul Peleş
3. Un scriitor american la Râşnov
4. Şi scriitorii se relaxează
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Tavy said:

    Cu alte cuvinte :”Scrieti Mult si Bine” !

  • Tavy said:

    Si mai cred ca primul pas spre lansarea acestui gen de literatura(in Romania) este: infiintarea revistelor PULP!

  • Raymond Chandler, MAESTRUL said:

    […] din Oklahoma şi preşedintele „International Association of Crime Writers”, afirma într-un interviu acordat anul trecut în România că ”Philip Marlowe încearcă să îndrepte un rău anume. Nu schimbă oraşul, nu îi schimbă […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.