Suzanne Collins: „Ne putem schimba, specia noastră poate evolua”

Articol publicat in:Interviuri | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

Rick MARGOLIS în dialog cu Suzanne COLLINS

Suspansul ne ucide. De când Katniss Everdeen, eroina expertă în mânuirea arcului din trilogia „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins, a fost smulsă din ghearele crude ale unui guvern nemilos, nu putem să nu ne gândim la curajoasa fată de şaisprezece ani din Districtul 12. Ce soi de mutant devorator de carne conceput ca maşină de ucis o aşteaptă? Cum ar putea ea să conducă o revoltă încununată de succes împotriva Capitoliului, deţinătorul unei tehnologii atât de avansate? Şi ce se va-ntâmpla cu cei doi adolescenţi care o iubesc – Gale, prietenul alături de care a vânat vreme îndelungată, şi Peeta Mellark, fiul altruist al brutarului? Pe care dintre cei doi tineri frumoşi îl va alege Katniss la final? Ah, întrebările nu au sfârşit.

Din fericire, ne-am gândit că, dacă îi vom lua un interviu autoarei, vom primi în avans un exemplar din Revolta, ultimul roman al seriei de bestselleruri. Dar am descoperit curând că editura Scholastic uitase să menţioneze un amănunt esenţial: Revolta e sub embargo – nici o excepţie, absolut nici una! Aşa că, oricât ne-am străduit să ne pledăm cauza, nu l-am putut convinge pe editor să ne trimită un exemplar înainte de 24 august, data lansării pe plan naţional. Şi, pentru ca lucrurile să meargă şi mai rău, am avut o puternică bănuială că Suzanne Collins n-avea să ne spună prea multe despre noua ei carte. Dintr-odată, interviul n-a mai părut o idee chiar atât de bună.

Apoi ne-am întors cu gândul la prima noastră întâlnire cu autoarea din Connecticut. Era în august 2008 şi, cu toate că urma să fie publicat abia peste o lună, romanul Jocurile Foamei stârnea deja tone de reacţii entuziaste ale bloggerilor şi recenzenţilor. Intraseră în acţiune chiar şi recenzenţii cărţilor pentru adulţi, printre care şi scriitorul Stephen King, care spusese că nu reuşise să lase cartea din mână. După toate aparenţele, Collins, de multă vreme scenarista unor spectacole TV pentru copii, cum ar fi Wow! Wow! Wubbzy! şi autoarea seriei de cinci romane „Underland Chronicles”, avea succes la un public foarte larg. Iar când în sfârşit am ajuns să stăm de vorbă, s-a dovedit a fi o persoană pe care te poţi baza cu desăvârşire: profundă, captivantă şi surprinzător de amuzantă. Ceea ce ne-a determinat, în ultimă instanţă, să nu renunţăm la ideea interviului.

Ne-am gândit: Ce naiba? Chiar dacă Suzanne Collins nu poate vorbi despre viitorul ei roman de mare succes, aflat în curs de apariţie, trebuie să ne poată spune ceva deosebit despre esenţa seriei şi a personajelor. Şi, cine ştie? Poate-o să lase să-i scape câte ceva despre a treia carte…

Rick MARGOLIS: Suntem un soi de cuplu bizar. Eu n-am citit cartea, iar tu nu poţi spune nimic despre ea.

Suzanne COLLINS: L-am întrebat pe soţul meu: „Ce-o să-i spun? Lui nu i s-a permis să citească romanul. Şi încă n-a fost publicat. Iar filmul [Lionsgate a obţinut drepturile de ecranizare pentru Jocurile Foamei în 2009] e într-o fază de-a dreptul incipientă – finanţarea încă n-a fost aprobată oficial – aşa că nu pot vorbi despre el. Ce-o să-i spun despre carte?” Şi Cap a zis: „Spune-i că e albastră.” [Râde] Aşa că, OK, e albastră.

R.M.: Ai în vedere un anumit aspect?

S.C.: Nu pot să spun nimic precis despre carte. Dar pot afirma că e povestea pe care mi-am dorit s-o spun, am acest sentiment. Am redat-o sub forma unei trilogii şi, tematic, am ajuns în locul spre care m-am îndreptat în toate cele trei cărţi. Sper cu toată sinceritatea că îi vorbeşte cititorului, că îl face să se gândească la lucrurile la care am vrut să se gândească, să le simtă. Şi aştept într-adevăr cu nerăbdare să stau de vorbă cu un grup de oameni care au citit întreaga trilogie. Există o grămadă de lucruri despre care nu pot discuta acum, fiindcă ar dezvălui prea multe despre deznodământ.

R.M.: Pentru că romanul în curs de apariţie se numeşte Gaiţa Zeflemitoare [traducerea exactă a titlului, înlocuită în versiunea în limba română prin Revolta], vrei să ne explici care e originea acestei specii de păsări?

S.C.: Da, fireşte. În Panem, în Zilele Negre, zilele rebeliunii care s-a desfăşurat în ţară cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă, Capitoliul a creat în laboratoarele sale o pasăre numită gaiţa limbută. Nu era nimic altceva decât o pasăre mică, neagră, şi avea o creastă. Dar fusese proiectată genetic astfel încât, mai presus de orice, era capabilă să reţină toate conversaţiile surprinse. Aşa că o puteau trimite în zonele împădurite unde se aflau rebelii şi unde le putea înregistra discuţiile. Pe urmă zbura înapoi, acasă, şi recita tot ce auzise.

Ei bine, rebelii au înţeles ce se-ntâmpla şi au început să le ofere gaiţelor limbute informaţii false. La un moment dat, Capitoliul şi-a dat seama de asta şi a lăsat păsările de capul lor în păduri, gândindu-se că aveau să moară pur şi simplu. Dar ele s-au împerecheat, în schimb, cu femele de sturz zeflemitor şi aşa a apărut o specie cu totul nouă, numită gaiţa zeflemitoare.

Important este că nimeni n-a avut intenţia să creeze această pasăre. Nu e inclusă printre proiectele Capitolului. Capitolul nu şi-a dorit niciodată o asemenea creatură, şi totuşi, din propria voinţă de supravieţuire, ea există. Şi pe deasupra a mai şi procreat, aşa că acum gaiţele zeflemitoare există pretutindeni.

R.M.: Ce legătură are cu Katniss?

S.C.: Cred că, în plan simbolic, Katniss este un fel de gaiţă zeflemitoare, atât în sufletul ei, cât şi în manifestări. E o fată care n-ar fi trebuit să existe. Dar există pentru că vine din Districtul 12, care, dintre toate cele douăsprezece districte ale Panemului, e un soi de glumă. Acolo Capitoliul e slab. Paza e mult mai lejeră. Apărătorii Păcii, forţa care menţine liniştea în Panem, sunt şi acolo o prezenţă ameninţătoare, dar se contopesc cu populaţia mai mult decât o fac în alte districte. Plus alte lucruri, de genul gardului care înconjoară districtul şi care nu e electrificat în permanenţă.

Din cauza acestor neglijări ale pazei şi a faptului că, în viziunea Capitoliului, Doisprezece n-o să reprezinte niciodată un adevărat pericol, pentru că e mic şi sărac, ia naştere un mediu unde se formează Katniss, unde e creată ea, fata care se strecoară pe sub gardul neelectrificat şi învaţă să vâneze. Mai mult decât atât, e o supravieţuitoare, iar la asta se adaugă un anumit grad de gândire independentă, neobişnuit în districte.

Aşa că, în prima carte, avem apariţia ei în arenă, nu doar echipată aşa cum trebuie să fie cineva care se poate menţine în viaţă într-un asemenea mediu – şi care, odată ce obţine arcul şi săgeţile, poate să fie letal –, ci şi gândind deja în afara tiparelor, pur şi simplu fiindcă Districtul 12 a fost neglijat. Katniss e aşadar şi în acest mod gaiţa zeflemitoare. E ceva care n-ar fi trebuit creat niciodată, ceva care, conform intenţiilor Capitoliului, n-ar fi trebuit să se întâmple. Şi-au spus: „Nu trebuie să ne facem griji în privinţa Districtului 12” exact aşa cum şi-au spus şi „Nu trebuie să ne facem griji în privinţa lor” când au lăsat gaiţele limbute în libertate. Şi aşa a apărut, prin evoluţie, o nouă creatură, care e gaiţa zeflemitoare, care e Katniss.

R.M.: Iată o analiză fascinantă.

S.C.: Ei, toată această explicaţie despre Katniss nu apare de fapt în cele trei cărţi. Nu cred că spune vreun personaj ceea ce am spus eu acum. Vreau doar să scot în evidenţă paralela simbolică. Acum aveţi un unghi sub care să priviţi povestea.

R.M.: Slavă Domnului!

S.C.: Da, slavă Domnului! Altminteri ce ne-am fi făcut?

R.M.: E un amănunt minor, dar sunt curios: De ce miroase respiraţia preşedintelui Snow a sânge?

S.C.: Oh, nu pot să-ţi spun asta. [Râde] Îmi dau seama ce vrei să faci. Ai o listă de întrebări despre a treia carte şi-ncerci să le strecori după ce mă stârneşti la vorbă.

R.M.: Cine, eu?

S.C.: Crezi că e cu putinţă să răspund la întrebarea asta?

R.M.: De fapt, întregul interviu a fost condus cu mare grijă ca s-ajungem la ea.

S.C.: [Râde] Ei bine, pur şi simplu nu pot să-ţi spun. Nu, chiar nu pot. Dar ai dreptate. În a treia carte există un răspuns. Uite, ţi-am spus asta, OK? O poţi folosi ca titlu.

R.M.: Îl oferi în exclusivitate pentru SLJ (School Library Journal)?

S.C: Da. [Râde]

R.M.: Tocmai am terminat de recitit primele două romane din seria „Jocurile Foamei”, şi e o poveste extraordinară. Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat e faptul că e atât de bine scrisă.

S.C.: Oh, mulţumesc. Nu sunt foarte obiectivă în privinţa asta. Ştii, în trecut am scris atât de multe scenarii încât încă mă mai simt începătoare în domeniul cărţilor şi al prozei. Pentru că am pătruns aici într-o perioadă mai târzie a vieţii, proza e pentru mine un teritoriu neexplorat, plin de nenumărate provocări. Poate aşa pare pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care au scris proză de la bun început. Dar, în ceea ce mă priveşte, majoritatea aspectelor sale creează o senzaţie cu desăvârşire nouă, sau un sentiment de „Cum fac eu asta?”. Vreau să spun că am scris seria de cinci romane „Gregor” şi acum cele trei cărţi despre Katniss şi în nici una dintre ele nu m-am desprins niciodată de eroul principal. N-am prezentat niciodată mai multe voci, sau mai multe puncte de vedere. Pentru asta mai am de învăţat o serie de lucruri.

R.M.: Îţi e mai uşor să scrii dialoguri decât pasaje descriptive?

S.C.: Oh, da. Scriu scenarii de douăzeci şi şapte de ani şi cărţi probabil de zece. Cred că am început primul roman despre Gregor, Gregor the Overlander, când aveam treizeci şi opt de ani. Dialogurile şi secvenţele care descriu acţiunea mi s-au părut familiare. E excelent, e ca şi cum ai da indicaţii regizorale. Dar ori de câte ori ajungeam la un pasaj descriptiv era ca şi cum m-aş fi izbit de un perete. Îmi aduc aminte mai ales de unul dintre momentele de început, când Gregor trece prin perdeaua de fluturi de noapte şi aruncă prima privire asupra regatului subteran Regalia. E aşadar vorba despre o scenă descriptivă, care prezintă imaginea oraşului. Uau, mi-a luat o grămadă de timp! După care m-am întors şi am examinat-o. Şi nu sunt decât două paragrafe. M-a ucis. A părut să dureze o veşnicie.

R.M.: Încă depui multe eforturi ca să scrii altfel de scene?

S.C.: Pe măsură ce a trecut timpul, a-nceput să-mi fie ceva mai uşor. Scenariile sunt alcătuite, în esenţă, din dialoguri şi indicaţii regizorale. Şi te poţi baza pe regizor, pe actori şi pe decoratori, care oferă atât de multe amănunte de natură fizică şi emoţională despre poveste. În schimb, într-o carte totul depinde de tine. În cele din urmă, m-am obişnuit cu ideea că n-o să apară nici un scenograf care să se ocupe de pasajele descriptive în locul meu, aşa că trebuie să fiu în stare să le scriu.

Dar, în comparaţie cu scenariile, scrierea cărţilor are un mare avantaj: nu trebuie să-ţi faci griji din cauza bugetului. N-o să ţi se spună niciodată că nu-şi pot permite să construiască decorul, sau să se deplaseze într-un anumit loc, sau să realizeze un anumit efect special, şi n-o să scrii niciodată o scenă care, în mintea ta, se desfăşoară în savana africană, pe unde trec nenumărate turme şi haite de animale, pentru ca, în final, să te mulţumeşti cu o singură girafă şi cu un singur leu. [Râde] Mi s-a întâmplat asta o dată, la un film de animaţie. Pentru ei problema se punea cam aşa: „Suzanne, ăsta nu e Regele Leu”. Iar pentru mine era: „Ştiu, ştiu, numai că aveam imaginea asta în minte…”

R.M.: Dintr-o perspectivă mult mai sobră, ultimele tale opt romane au examinat în amănunt efectele războiului şi ale violenţei asupra copiilor. De ce te preocupă atât de mult acest subiect?

S.C.: Întrebarea mă trimite, fără drept de apel, înapoi, în copilărie. Tata era ofiţer de carieră în Air Force. A făcut parte din Air Force vreme de treizeci şi ceva de ani. Era şi veteran al Războiului din Vietnam. A fost acolo când aveam eu şase ani. Însă, mai presus de asta, era doctor în ştiinţe politice, specialist militar şi istoric; era un om foarte inteligent. Şi a simţit că ţinea de responsabilitatea lui să ne vorbească nouă, copiilor lui, despre istorie şi despre război. Îmi aduc aminte că în miezul tuturor lucrurilor pe care le-am învăţat de la el era această întrebare: Din ce motive e necesar un război – în ce măsură e justificat, sau inevitabil?

R.M.: Dă-mi voie să clarific lucrurile. Erai un copilaş şi tatăl tău discuta cu tine şi cu ceilalţi trei copii ai săi despre semnificaţia filozofică a războiului?

S.C.: De-si-gur! Una dintre amintirile mele cele mai îndepărtate e despre o vizită la West Point, unde am urmărit cadeţii pe câmpul de instrucţie. Dacă mergeai cu tata pe un fost câmp de luptă, aflai cum s-a ajuns la lupta respectivă. Aflai povestea războiului. Lupta era reconstituită pentru tine, adică îţi era povestită, apoi aflai care-au fost consecinţele ei negative.

Fiindcă luase el însuşi parte la un război, fiindcă avusese un frate care luptase în al Doilea Război Mondial, iar tatăl lui luptase în Primul, toate acestea nu erau pentru el simple întrebări puse cu detaşare sau la modul academic. Erau şi aşa, dar reprezentau totodată şi probleme extrem de personale. Le discuta la un nivel la care considera că puteam înţelege, că era potrivit pentru vârsta noastră. Însă adevărul e că, după părerea lui, foarte multe lucruri erau potrivite pentru vârsta noastră, iar eu îmi abordez cărţile în acelaşi mod.

R.M.: Cum adică?

S.C.: Vreau să spun că în „Gregor” se întâmplă foarte multe. Cărţile din serie li se adresează probabil copiilor de – cât să zicem? – nouă până la doisprezece ani, sau nouă până la paisprezece? În a treia carte există terorism biologic. În cea de-a patra apare genocidul. Iar în a cincea războiul e descris cu lux de amănunte. Dar am simţit că toţi cititorii mei au ţinut pasul cu mine încă de la începutul seriei, că au reuşit să înţeleagă toate astea în context. Şi am acelaşi sentiment în privinţa trilogiei „Jocurile Foamei”.

Ştii, am eu însămi doi copii, aşa că îmi pot pune întrebarea: „Bun, cum aş spune toate astea pe înţelesul lor?” Adică nişte lucruri despre care s-a discutat cu mine la o vârstă foarte fragedă. Pentru unii oameni, atât ciclul „Gregor”, cât şi „Jocurile Foamei” sunt fantezii; unii le consideră SF. Însă pentru mine sunt, categoric şi mai înainte de orice, poveşti de război.

R.M.: Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte din „Jocurile Foamei” este faptul că nişte copii sunt obligaţi să se ucidă unii pe alţii într-o emisiune televizată în direct. Nu-mi vine în minte nici o altă serie de romane pentru tineret în care să existe atâta violenţă în interacţiunea dintre copii.

S.C.: Ei bine, adevărul este că, indiferent ce-aş scrie, fie scenariu TV, fie carte, fie chiar şi ceva destinat preşcolarilor, vreau ca protagoniştii să fie de vârsta publicului vizat. Aşa că, dacă scriu o poveste de război pentru copii, nu ţin copiii în afara acţiunii. Dacă povestea mea de război li se adresează lor, atunci ei sunt războinicii.

Iar dacă e vorba de o poveste cu gladiatori – şi, ţinând cont de modul în care începe, aş spune că „Jocurile Foamei” este, în esenţă, o astfel de poveste – atunci copiii vor fi gladiatorii. Nu vor sta pe tuşă. Vor fi participanţi activi. Vor exista şi personaje adulte, dar cititorii vor parcurge cartea alături de cineva care are vârsta publicului ţintă.

R.M.: Cărţile tale transmit un mesaj plin de forţă, care spune că adulţii au distrus lumea într-o extrem de mare măsură, iar copiii sunt sigura speranţă a viitorului.

S.C.: Categoric. Îmi aduc aminte cât de mult am discutat despre Tezeu şi despre Minotaur la ultima noastră întâlnire, dar ei reprezintă povestea clasică de la care pornesc Jocurile Foamei, ştii, povestea regelui Minos din Creta…

R.M.: Exact. Ca pedeapsă, Minos a poruncit ca atenienii să trimită şapte bărbaţi tineri şi şapte fecioare în labirint, pentru a fi devoraţi de Minotaur – până ce a ucis Tezeu în cele din urmă monstrul. Îmi aduc aminte, mi-ai spus că, la opt ani, ai fost îngrozită de cruzimea Cretei – şi că, în felul ei, Katniss e un Tezeu al viitorului.

S.C.: Însă, povestea „Jocurilor Foamei” odată începută, aş spune că Spartacus e personajul istoric care devine mai degrabă un model pentru acţiunea celor trei cărţi, pentru Katniss. Nu cunoaştem foarte multe amănunte despre viaţa lui, dar acest Spartacus a ieşit din arenă şi a condus o rebeliune împotriva guvernului opresiv, numită al Treilea Război al Sclavilor.

R.M.: Ce speri că vor reţine tinerii cititori din cărţile tale?

S.C.: Unul dintre motivele pentru care consider că e important să scriu despre război e faptul că, după părerea mea sinceră, conceptul de război, particularităţile războiului, natura lui, ambiguităţile etice pe care le implică, le sunt prezentate copiilor prea târziu. Cred că pot s-audă vorbindu-se despre ele, să le înţeleagă şi să le cunoască la o vârstă mult mai fragedă, fără ca poveştile să-i sperie de moarte. Noi nu ne simţim în largul nostru discutând despre toate astea, aşa că, în general, nu deschidem subiectul când stăm de vorbă cu copiii noştri. Dar eu am sentimentul că, dacă întregul concept al războiului le-a fi descris copiilor când sunt mult mai mici, am putea purta dialoguri mai utile şi i-am conduce spre o înţelegere mult mai deplină.

R.M.: Acest gen de discuţii ar putea ajuta la încetarea războaielor?

S.C.: Putem spera că se va întâmpla în cele din urmă. Evident că, în prezent, ne aflăm pe o poziţie din care eradicarea războaielor pare să nu fie altceva decât un vis îndepărtat. Dar, într-un anumit moment, şi desfiinţarea pieţelor de sclavi de pe teritoriul Statelor Unite părea tot atât de departe. Vreau să spun că oamenii trebuie să-nceapă cumva. Ne putem schimba, specia noastră poate evolua. Nu e simplu, e un proces îndelungat, dificil, dar putem spera.

1 august 2010

Traducere de Ana Veronica MIRCEA
Sursa interviului: School Library Journal

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.