„Sunt o natură duală, cu grumazul şi copitele adânc înfipte-n patimă şi noroi, iar cu jumătatea superioară avântat către înălţimi şi străluciri fabuloase”

Articol publicat in:Interviuri | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Mircea PRICĂJAN în dialog cu Dan C. MIHĂILESCU

Pentru a-l prezenta pe invitatul nostru din această lună voi recurge la un truc. Voi apela la afirmaţia altui intervievat, apărută într-o altă revistă:

„Cred că abia acum audienţa criticului a ajuns acolo unde îi este locul. Pe vremea noastră era supralicitată, căci nu aveam ce căuta noi cronicarii literari în postura de lideri de opinie politică. Astăzi cine este deştept şi scrie bine se face auzit. Exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Dan C. Mihăilescu, care e, probabil, cel mai bun cronicar literar contemporan. A găsit o formulă în care amestecă aprecierile critice de valoare cu publicitatea, ceea ce acum, când totul e comercial, dă bine. Situează opera în context, nu uită să spună cine este autorul, de unde vine, ce a mai scris, ce studii are etc. Vorbeşte cu un haz şi o inteligenţă remarcabile despre tot felul de cărţi – unele relativ facile, altele extrem de complicate – pe care le prezintă de le înţelege toată lumea. Dacă mâine aş relua cronica literară, aş face ca Dan C. Mihăilescu, nu cum o făceam  eu însumi dăunăzi.”

Ioana Revnic în dialog cu Nicolae Manolescu, revista Familia, nr. 10/2008

Mircea Pricăjan: Sunteţi, domnule Mihăilescu, printre puţinii critici literari de la noi care apreciază şi recunosc valoarea literaturii de suspans. Vă propun să începem cu o întrebare de încălzire: Mai ţineţi minte ce autor a declanşat în dumneavoastră această apetenţă pentru romanul de suspans (de aventură, poliţist, de spionaj etc.)?

Dan C. Mihăilescu: Chiar credeţi că suntem aşa de puţini? Sunt convins că Nicolae Manolescu ar citi oricând un John Le Carré, ca şi Eugen Negrici, Mircea Măhăieş sau Paul Cernat, ca să nu mai vorbim de Agatha, Doyle, Simenon sau Chandler, ale căror titluri se vor devora şi redevora secole de azi înainte. Nu există voinţă de lectură care să le reziste, oricât s-ar autopersifla ea după aceea. Mă rog, autorii citaţi nu mai stau demult în ţarcul depreciativ al „literaturii (poliţiste) de consum”, fiind, slavă Domnului, oricând alăturabili numelor de blazon precum Dickens ori Balzac.

Ştiu perfect autorul şi cartea care m-au pervertit la detectivism. Aveam vreo 15, 16 ani – trecusem de Karl May şi, într-o oarecare măsură, de Jules Verne şi Robert Luis Stevenson – când am dat peste Arcaşul verde, de Wilkie Collins (l-oi fi ortografiat cum se cuvine?). Nu mai ştiu despre ce era vorba, precis de niscai săgetări mortale într-un vechi castel, dar asta m-a pregătit de minune pentru Zece negri mititei, Şoimul maltez şi alte zeci, apoi sute asemenea. Abia după aceea am campat pe îndelete în Holmes. La Agatha Christie am ajuns în liceu, la Maigret în facultate, la Chandler, Chase, John Le Carré pe la 30 de ani, iar la Stieg Larsson la 50!

M.P.: Credeţi că putem vorbi despre o vârstă căreia i se adresează, cu precădere, literatura suspansului? Ştiu că în cadrul Uniunii Scriitorilor, aripa autorilor de science-fiction este integrată literaturii „pentru copii şi tineret”. În ce secţiune ar putea fi încadraţi, să spunem, autorii de literatură poliţistă?

D.C.M.: Sunt două planuri: de-o parte, miile de autori ca-şi-anonimi ai literaturii de consum, să le zic „autorii de Doxuri”, iar de cealaltă marii scriitori. În ce măsură întră Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault la policier!? Poate că, pentru mulţi, intră, nu zic nu, dar… nu iese. Iese înspre marea literatură, chiar dacă suspansul e depreciat îndeobşte de snobimea culturală, ca şi comicul, de altminteri. Unele traduceri din Mircea Cărtărescu, ne-o spune chiar el, au fost şi sunt puse-n rafturile literaturii SF, prin librăriile din Paris şi de-aiurea. Ei şi? Este fantasticul atât de plin de suspans din unele cărţi ale lui Mircea Eliade comparabil cu SAS-urile vândute-n aeroporturi? Este Stephen King – din pricina genului horror, teoretic minor, sau marginal, deci – altceva decât mare scriitor, oricând comparabil cu, să zicem, Haruki Murakami? Oricum ar fi, un scriitor adevărat desfide din principiu şi genurile, temele, etnogeografia.

M.P.: Cum vedeţi literatura noastră poliţistă? Avem o şcoală solidă? Avem autori puternici? Întreb asta cu un ochi la ceea ce înseamnă literatura poliţistă în ţările din vest.

D.C.M.: Nu avem decât excepţii de la regula că literatura română nu şi-a putut permite luxul, sublima gratuitate, de-a cultiva suspansul, dandysmul, fantasmagoricul, ludicul, ars combinatoria etc. Neam străvechi, dar naţie tânără, degrab săritoare de etape, a trebuit în nici două veacuri să coagulăm trei provincii amprentate de trei imperii, să ne forjăm conştiinţa unităţii, omogenităţii, continuităţii, să ne sincronizăm cât mai iute – noi, care ne-am improvizat Universitate pe la 1850 – cu cei care au beneficiat de aşa ceva la 1200 sau 1500, astfel încât cultura musai să se pună-n slujba educaţiei înalte, literatura să înalţe sufletul şi cugetul, teatrul să critice moravurile, hazul să se supună seriozităţii etice. Nu vedeţi că nici astăzi valori curat magnetice precum Păstorel Teodoreanu, Topârceanu, Minulescu, Tudorică Muşatescu, Tony Bacalbaşa, nici gând să figureze alături de Goga, V. Voiculescu, Dan Botta, ca să nu mai spun de Macedonski, rămas ocnaşul nefericitei epigrame antieminesciene? Câtă vreme de joacă estetică am avut noi? Când să dorlotezi dandysmul, când să-ţi torni limbaj porno, când să-ţi ardă de detectivisme şi alte capricii salonarde, când tu nu ai un teritoriu stabil, nu ştii bine nici după două mii de ani cine eşti, de unde vii, ce vrei şi unde te duci?!? În Basarabia şi-n Ardeal, Caragiale nu-i receptat cu sufletul total deschis nici astăzi. Acolo unde încă domină spectrul cizmei muscăleşti şi-al fişpanului ungur, nu prea are căutare D’ale carnavalului ci cu precădere Năpasta. Istoria nu ne-a dat răgaz de şăgălnicie, nici pentru marchizi de Sade. Şi-aşa mă mir că ne-am căftănit cu Craii lui Mateiu Caragiale, când toată lumea aplauda-n delir Ion şi Răscoala.

Prin urmare, şcoală nu avem cum să deţinem în genul poliţist (nici în SF-ul lui Mircea Opriţă), de vreme ce n-am avut nici profesori, nici elevi. George Arion, Morogan-Salomie, Rodica Ojog Braşoveanu, H. Zincă… şi mai puneţi dvs. vreun nume.

M.P.: Credeţi că, dacă blestemul comunismului ne-ar fi ocolit, am fi dezvoltat şi noi o cultură a literaturii de suspans, pornind de la noir? Cu alte cuvinte, cititorul din interbelic dădea semne în acest sens? (Din nou, fundamentul întrebării mele este faptul că o seamă de scriitori români deveniţi acum clasici au încercat să scrie în acea perioadă romane poliţiste – dintr-o dorinţă, probabil, de sincronizare.)

D.C.M.: „N-avem timp de distracţie”, „n-avem vreme de prostii”, „nu e momentul pentru divertisment”, „istoria ne presează” – iată devizele timpului nostru, de la Cantemir şi Kogălniceanu, la Sadoveanu, Rebreanu şi Marin Preda, de la Eminescu la Cărtărescu, de la Hasdeu, Iorga şi Mircea Eliade, la Dan Stanca, Filip Florian şi cine mai vreţi dvs. Blestemul comunismului e doar cel mai recent. Poate dacă vremea lui Conachi, Pann şi Filimon ar fi continuat ca atare, poate dacă mai aveam norocul unor Carol II şi Carol III aidoma providenţialului Carol I, dacă n-am fi stat sub Rusia lui 1917 şi dacă generaţia ’27 s-ar fi dezvoltat coerent, cuminte şi dens, la ea acasă (adică fără Rebeliune, Război şi Canal) aşa cum s-au împlinit Eliade, Cioran şi Ionesco în Apus – poate am fi avut, nu doar avangardismul pe care am fost capabili să ni-l permitem, dar şi acea largheţe ghiduşă din care se nasc şi înfloresc temele şi genurile bunului consum.

Iar marii şi micii nostri scriitori, ale căror modele au fost invariabil de alura lui Tolstoi şi Dostoievski, Balzac, Proust şi Flaubert, Camus, Kafka, Malraux, D. H. Lawrence, până la Marquez, Sabato, Pynchon sau Tournier – nu s-ar mai fi ruşinat să scrie pentru copii, pentru SF-işti, pentru consumul detectivistic de-o noapte, pentru „modiste şi coafeze”, cum (idiot !) se zice. Şi-ar fi asumat profesionalismul fără fisură, cel pentru care nu există rezervaţii tematico-ideologice, ci numai talent încorporat, pur şi simplu. Pe scurt, Întunecare şi Fram, ursul polar. La noi – paradox suicidar! – însăşi noţiunea de scriitor de succes este considerată ceva josnic, jalnic, lamentabil, de nu chiar odios. Asta, cu toate că nimic nu este mai normal şi, deci, mai dezirabil ca succesul!

M.P.: Dintre toate tehnicile şi artificiile adoptate de post-modernism este oare întâmplător faptul că cele mai multe aparţin romanului de suspans?

D.C.M.: Aici mă dau bătut. Ca paseist, romantic incurabil şi neointerbelic declarat, nu am nimic de-a face cu tehnicile postmodernismului.

M.P.: Observaţi în proza de gen din ultimii ani şi o acţiune inversă? Se regăsesc autoreferenţialitatea, autoironia, metaficţiunea etc. în romanul poliţist, de pildă, sau în cel horror?

D.C.M.: E de ajuns sa-l recitim pe neobositul, admirabilul „copil mare” care este-n policier-ul nostru George Arion, ca să vedem cum fineţea ironiei, subtilităţile autopersiflării, ghiduşiile intertextualizante, pe scurt: confortul relativizării, contrabalansează în chip fericit absolutismul încruntat, maximalismul etic de pe urma căruia suferă aproape tot ce înseamnă creaţie – şi dezbatere – literară la noi.

M.P.: Şi fiindcă am amintit de horror… Ştiu că sunteţi un împătimit cititor al scrierilor lui Stephen King. Cum a început această pasiune şi cum o explicaţi?

D.C.M.: Domnule, cum să zic? Omul m-a pocnit în moalele capului, undeva în primii ani după 1989, când îl edita Valentin Nicolau la Nemira. Coup de foudre-ul a fost Christine, chestia aia dementă cu limuzina de lux, senzual-bestială, care ucidea masculi cu o frenezie de Mantys religiosa. M-am zbârlit şi am zis: a fost o întâmplare. După care am luat Salems Lot şi încă vreo trei, patru. Am trecut din oraşele bântuite la avioanele care ies din timp, din strigoi vampiroizi şi fantome dezabuzate, la huidumele paranoice care torţionează scriitori şi la micile contexte ce ţin de faimoasa ruptură, falia, breşa-n real, cum definea Roger Caillois fantasticul. Totul ţine de predispoziţia mea la metafizic, ostilitatea faţă de realism, pragmatism şi iluminism, de pasiunea pentru iraţional, mister, romantism, basm, baroc, reverie. Ceaţa, aburosul, tainicul, sugestia, luxurianţa. Adevărul e că, săgetător fiind, sunt o natură duală, cu grumazul şi copitele adânc înfipte-n patimă şi noroi, iar cu jumătatea superioară avântat către înălţimi şi străluciri fabuloase.

M.P.: După isteria Dan Brown, a venit acum isteria Stieg Larsson. Este, după părerea dumneavoastră, un pas înainte? Să fie un semn de bun augur?

D.C.M.: Pardon, consimt la termenul de „isterie” în cazuri gen Dan Brown sau Harry Potter, dar nicidecum la Stieg Larsson. Asta, pentru că n-am fost deloc involved în primele două şi am fost aşa de atras de ultimul. Millenium, trilogia lui Larsson este o ispravă teribilă. Cine a fost capabil să croiască un personaj atât de hipnotic-ataşant ca Liz (inclusiv cuplul făcut cu Mikael) este realmente o forţă. Dar şi restul arhitecturii e semnul unui meşter desăvârşit, dincolo de orice formă de tezism, ori de agenda politică de stânga, pe care i-o acuză, poate pe drept cuvânt, compatrioţii, dar care-i complet nulă în cazul receptării noastre. Lovitura pe care a dat-o editura Trei cu seria de romane poliţiste nordice (Anne Holt, Camilla Läckberg) e demnă de o analiză mult mai serioasă decât simpla ancorare în marketing.

M.P.: De ani buni realizaţi emisiunea „Omul care aduce cartea”. Acum, în încheiere, ce carte i-aţi îndemna pe cititorii revistei noastre să citească numaidecât? Şi de ce, în câteva cuvinte?

D.C.M.: Păi, apropo de răspunsul precedent, chiar zilele trecute am prezentat în emisiunea de la Pro Aşa ceva nu se întâmplă, noua apariţie în suita Anne Holt de la editura Trei, unde m-a înnebunit triumful final al asasinei, autoarea de romane poliţiste care, din plictiseală, se apucă de crime perfecte. Noroc că mai avem vreo cinci romane în seria asta, drept pentru care sper că, deşi nepedepsită acum, nebuna va fi prinsă mai târziu.

M.P.: Vă mulţumesc! A fost o onoare să vă avem invitat în paginile noastre virtuale.

D.C.M.: Ştiţi ce vreau să vă spun în final ? Mi se tot reproşează – de la o cronică a Cârcotaşilor până la unii prieteni – această slăbiciune pentru Stephen King, Stieg Larsson, detectivistică etc. Ei bine, i-aş ruga să compare ororile prozei realist-psihologice din ultimul deceniu cu literatura declarat „monstruoasă” şi „oripilantă”. Devianţele prozei adevărate – alcoolismul, lesbianismul, felaţiile, acuplările necrofile, demonismul dumnealor, pângărirea icoanelor lui Hristos cu sânge menstrual şi câte altele asemenea – cu strigoimea şi terifiantul reclamat de regulile genului horror, unde ororile nu sunt în final decât nişte jucărele aprioric (igienic, aş zice) acceptate.

Răul nu este la vizionari, în ludicul fabulatoriu, ci la realişti, în deprimismul, minimnalismul şi demonia dezumanizărilor caricaturale.

Interviu realizat în octombrie 2010

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.