O altă viaţă (III)

Articol publicat in:Proza | 29 octombrie 2014
Autor:

macbeth-three-witchesEpisodul anterior aici

Deși nu pricepeau de fel plecarea grăbită din miez de noapte, copilele, cu inima cât un purice, își ascultau mama fără cârnire. Înțelegeau că pericolul cel mare era, ca de obicei, tatăl lor, pe care nu se încumetau să-l supere cu vreo vorbă.
Vartan își îndesă ploscă după ploscă în ranița mare pe care apoi și-o atârnă de gât.
-Ești gata, femeie? tună el. Fără să aștepte vreun răspuns se aplecă și luă câte o boccea în fiecare mână. Lovi cu piciorul ușa șubredă, dând-o de perete. Cu desagii în mână, Vartan ieși în curte și, sub clarul lunii pline, porni la drum înspre pădure.

În urma lui, femeia înșfăcă lampa aprinsă și plecă după el grăbită. Carmina o apucase strâns de poala fotei groase, iar Irina o ținea bine de marginea ilicului. ,,Să stați agățate de mine, mamă, să nu ne pierdem!” le spuse ea fetelor, având mare grijă să nu stingă felinarul și, în timp ce iuțea pasul, se întreba cu mare frică ,,Doamne, ne-om mai vedea noi vreodată acasă?”.

Înainte să înceapă războiul, Ana avusese o singura dorință. Voia să-l vadă pe Vartan că lasă sticla din mână. Când pornise înrolarea, femeia sperase că omul îi va fi luat și dus la oaste fără niciun drept de apel, însă dorința sa se dovedi a fi deșartă. Ana ar fi dat orice să nu-l mai vază căzut prin ogradă ori târând-se prin casă, sprijinind pereții, cu izmenele în vine. Pe front, gândea dânsa, armata îl putea în sfârșit lecui de năpasta vieții sale. Până în urmă cu ceva ani, Vartan fusese un om dintr-o bucată. Trudise din greu să țină casa și pământul și se bucurase cu adevărat de nașterea copiilor, însă de când se pornise pe băut, rachia îl schimbase și nu-i mai dădea pace. Era înalt, bine făcut de la muncile gospodăriei, însă încetul cu încetul băutura îl măcinase pe dinăuntru. La vizita medicală pentru recrutare, spre disperarea neveste-sii, medicii îl declaraseră inapt și îl trimiseseră acasă cu un pumn de medicamente și o raniță drept amintire.

Ceea ce urmă, fu din ce în ce mai rău. Greutățile se întețiră și Vartan se porni mai abitir pe sticlă, lăsându-și definitiv copiii și nevasta la mila satului. Ca să primească mâncare pentru toți patru, Ana făcea tot ce-i stătea ei în putință. Nu voia să moară de foame dar nici să-i plângă lumea de milă duminica, la biserică, ori când se ducea pe la pomeni. Singură nu putea munci pământul, în schimb cosea și spăla pentru aceia care le dădeau de mâncare. Indiferent însă de ceea ce făcea ori la cine se ducea, Ana se încăpățâna mereu să-și ţină fetele aproape, căci îi stătea inima în loc de frică să le știe singure pe mâna lui Vartan.

În noaptea aceea cu lună plină, când în sfârșit plecaseră spre „Gura Dracului” pe drumul șerpuitor de munte, Vartan și Ana merseră cât merseră pană ajunseră în cele din urmă lângă portalul măreț de la intrare. În marginea peșterii, focurile stinse nu de multă vreme mai fumegau încă și în jurul vetrelor calde puteai ghici o mulțime de oameni dormind sub blănuri groase de animal. De jur împrejur pluteau mirosuri îmbietoare ce îți lăsau gura apă, mai ales de erai așa înfometat precum Ana și copiii. Femeia adulmecă cu nesaț toate bunătățile pe care țăranii le avuseseră la cină, ouă prăjite în slănină, lapte fiert și porumb copt în jar. Dintr-odată, Vartan o făcu să tresară vorbindu-i.

– Mergem înăuntru, spuse el hotărât. Nu stau eu colea, cu toți ăștia grămadă.
Ana nu rosti un cuvânt. Se bucura însă că în lumina palidă a lămpii nimeni nu-i poate vedea obrajii roșii ca merele. Bărbata-său îi pricinuia mereu astfel de umilințe și de multe ori femeii îi venea să intre în pământ de rușine. Oamenii însă erau buni la suflet și nu se uitau în gura lui spurcată, în schimb o căinau pe dânsa cât e de sărmană și cum de le îndura pe toate.
Anei îi bătea inima tare. Cu cât înaintau mai mult, razele lunii zăboveau tot mai departe și cerdacul se îngusta obscur. Nepăsător, Vartan își făcea loc cu piciorul printre cei adormiți, lovind în stânga și-n dreapta, fără să țină cont peste cine trecea. cave

Văzând că bărbată-său o ia hotărât spre mijlocul peșterii, Ana șopti speriată:
– Stai omule! Cât om merge așa?
Vartan nu o luă în seamă și își continuă drumul de parcă nici n-ar fi auzit-o.
– Bărbate, nu putem face focul prin cotloanele astea, murim sufocați… ca șobolanii.
– Atunci nu-l mai facem, mormăi el ursuz.
Ana tăcu. Ii era frică de Vartan. Îi era frică să nu-și sperie și mai rău copiii. Arțăgos cum era, bărbatul putea face oricând cale întoarsă, cu tot cu fete, înapoi în casa zguduită de bombe. De câte alte ori nu tăcuse Ana, ca acum, lăsând-se în voia sorții şi rugând-l doar pe Dumnezeu să nu uite de ea.
Merseră ceva cale și trecură prin galerii întunecate și cotloane răsucite ce-ți înghețau sângele în vene.
– Acilea stăm, zise Vartan într-un târziu, dând drumul boccelelor. Pune lampa jos, fă. Ah, că sete îmi era, zise el înciudat trăgând afară cu ambele mâini o ploscă plină din raniță. După ce bău câteva guri bune, puse dopul la loc și se așeză pe blana întinsă de Ana.
Ridicându-și cu mâna burta pe sub chimir, Vartan adăugă într-odoară, în timp ce își pregătea culcușul.
– Apăi, femeie, daca ai vrut să venim, sper că ți-ai luat lumânări și gaz că avem de așteptat, nu glumă. Războiul nu se sfârșește când vreți voi, muierile. Astea fiind spuse, se întoarse cu fața la perete și își continuă liniștit somnul. (VA URMA)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.