Blade Runner, film noir, şi ce ai ratat din 1982 încoace

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 15 ( august, 2011 )
Autor:

Trebuie să fi avut în jur de 14 ani când am văzut Blade Runner pentru prima oară. Pe un video player din cele în care introduci casete, m-am uitat la o bandă răs-copiată din vecin în vecin, cu tipicul sincron în limba română făcut de doamna aceea faimoasă care dubla filmele de acţiune de imediat de după Revoluţie. Apoi, prin liceu, am dat de soundtrack-ul filmului pe care l-am ascultat din nou şi din nou, ciulind urechile la fiecare acord creat de Vangelis şi vizualizând cu ochii minţii scenele acum granulate în memorie.

Chestia cu Blade Runner e că te prinde. Te prinde de la început, te acaparează cu atmosfera lui şi te face să uiţi complet de lumea înconjurătoare. Muzica este calibrată perfect peste film, dialogurile peste atmosferă, plot-ul peste imaginea generală şi impresia de la final. Deşi n-a fost un hit de la lansare, filmul lui Ridley Scott s-a strecurat cumva în mintea oamenilor pe la începutul anilor 90 odată cu dezvoltarea Internetului. Ca şi Stonehenge, ca şi piramidele, Blade Runner a devenit subiect de discuţie atunci când venea vorba de SF ori androizi ori film noir. Pentru că la urma urmei, Blade Runner este un film noir, chiar dacă a fost lansat în 1982, la începuturile climaxului cinematografiei americane.

Povestea este oarecum tipică pentru peliculele despre detectivi: un anume Rick Deckard, poliţist ieşit la pensie, este angajat de unul din foştii lui colegi să dea de urma a şase androizi care au fugit de pe una din coloniile omenirii şi au venit pe Pământ în căutare de… ceva. Deşi sună banal, combinat cu atmosfera de lume postapocaliptică şi haosul străzilor, subiectul devine întortocheat pe măsură ce privitorul realizează că există câteva găuri în toată istorisirea. Se vorbeşte despre şase androizi (denumiţi de Scott „replicanţi”) dar în final afli doar de cinci. Iar cei cinci sunt atât de umani pe cât celelalte personaje din film, ceea ce sporeşte îndoiala şi te face să te întrebi dacă nu cumva Deckard vânează fiinţe umane. Dincolo de jumătatea filmului începi să te întrebi cine e om şi cine e replicant; şi aici stă frumuseţea lui „Blade Runner” – faptul că nici până la sfârşit nu ştii cu exactitate dacă eroul principal, vânător de androizi şi înverşunat critic al acestora este sau nu om.

Filmul este o ecranizare a uneia din cele mai cunoscute opere ale lui Philip K. Dick, autor american de literatură SF cu cele mai multe opere dispuse pe peliculă. Dacă aţi văzut Minority Report, Paycheck, Impostor ori Total Recall, ceea ce au în comun aceste titluri este Philip K. Dick. De la moartea autorului în 1982 şi până acum, cineaştii de la Hollywood s-au întrecut în a-i pune pe film cărţile, cu titluri notabile precum Screamers ori mai-recentul The Adjustment Bureau numărându-se printre cele mai de succes. Dacă apreciezi SF-ul într-o măsură cât de mică, ai o şansă de 95% să fi văzut, citit sau auzit măcar de ceva creat de acest autor.

„Blade Runner” este titlul dat de Ridley Scott, dar cartea se numeşte „Do Androids Dream of Electric Sheep”. DADOES pe scurt. Într-un univers distopic, omenirea a fost forţată să părăsească planeta în număr mare şi să se îndrepte spre colonii unde forţa de muncă era suplinită de androizi. Pe îmbolnăvitul Pământ, unde animalele au devenit extrem de rare din cauza unei molime care le-a decimat numărul, cei rămaşi se descurcă cum pot şi sunt împinşi de la spate de guvern să se mute în coloniile de la periferia galaxiei. Deckard este unul dintre ei şi este detectivul tipic din filmele anilor 60: dezinteresat, egoist, cu alura aceea de alcoolic care trebuie să-şi facă treaba din interese pur materiale. Din multe puncte de vedere, Deckart este anti-eroul pe care mulţi ajung să-l îndrăgească tocmai din cauza defectelor lui. Este tot ceea ce n-ai vrea să ajungă copilul tău, iar puţinele lui calităţi ies în evidenţă tocmai prin faptul că defectele lui strălucesc mai puternic.

Chestia e următoarea: replicanţii au fost creaţi pentru a face în locul oamenilor muncile considerate periculoase sau nedemne. Ei curăţă crevasele navelor spaţiale în plin spaţiu cosmic, servesc drept forţă musculară când e ceva greu de cărat prin colonii, întreţin trupele militare sub forma damelor de companie rezervate ofiţerilor din armată. E o viaţă de sclav acceptată de către cei vii care le-au conferit replicanţilor chipul şi asemănarea lor. Divinitatea joacă un rol important în film şi carte, iar – la urma urmei – DADOES şi Blade Runner sunt povestea omenirii care a făcut pasul următor şi a creat ceva ce să-i stingă singurătatea. Replicanţii arată ca noi, gândesc ca noi, sunt conştienţi de ceea ce sunt dar au fost astfel concepuţi încât să trăiască nu mai mult de patru ani de zile. Dacă-şi încep viaţa cu mentalitate de copii, în decurs de patru ani ajung să se întrebe dacă nu cumva ar putea să facă mai mult, iar de aceea, creatorii lor încearcă să se asigure că nu vor avea probleme când androizii ajung la maturitate intelectuală.

Pe fundalul acestor considerente s-a creat o unitate specială în cadrul poliţiei, unitate al cărui singur scop este să vâneze replicanţii rebeli şi să-i scoată din funcţiune. Iar Deckard este unul din aceşti detectivi ai viitorului şi reprezintă tot ceea ce te-ai aştepta să afişeze un fost poliţist cu probleme financiare.

Că Ridley Scott este un geniu al cinematografiei s-a văzut încă de la Alien. Aşa se face că atunci când s-a propus pentru ecranizare un roman al lui Philip K. Dick, cum Scott avea deja experienţă în domeniul SF-ului, scenariul i-a fost pasat iar regizorul a acceptat cu greu. Ceea ce a rezultat a fost atât de avansat din punct de vedere al atmosferei încât lumea nu a fost pregătită pentru film. Blade Runner a ajuns genul de titlu pe care-l poţi revedea după 25 de ani şi să nu ai sentimentul de film al anilor 80. Este unul din puţinele filme eterne pe care le-am văzut şi asta din cauză că Scott a încălcat mai toate regulile consacrate ale filmografiei SF. Viitorul nu e strălucit şi avansat ci gri şi trist, cu o tehnologie nu prea îndepărtată de a noastră. O lume pe moarte în care amalgamul de rase, limbi şi stilistici a ajuns la apogeu, constituind un mix ciudat, greu de definit. Până şi limba vorbită e un amestec de engleză cu influenţe asiatice şi elemente de spaniolă şi maghiară. Vestimentaţia personajelor e o combinaţie între portul anilor 60 şi cel al anilor 80, piperată pe alocuri cu obiecte ciudate, nelalocul lor. E un viitor greu de digerat, neaşteptat, care-ţi lasă un gust amar în gură pe la finalul filmului. Cam ăsta a şi fost motivul pentru care, după lansare, jumătate din audienţă a declarat că filmul nu le-a atins aşteptările. Cu un public obişnuit cu Alien şi o perioadă în care SF-ul însemna nave spaţiale, Star Wars şi Star Trek, Blade Runner a fost uitat încă din primele zile. Şi aici intervine chestia ciudată: pe măsură ce anii treceau, cei care văzuseră Blade Runner au început să-şi dea seama că omenirea se îndreaptă fix spre acel destin distopic descris în film. Poluare, suprapopulare, scăderea nivelului de trai, molime şi criminalitate în creştere. Toate au fost deja transpuse în SF prin titluri de genul Soilent Green sau Logan’s Run, dar Blade Runner a făcut-o atât de bine încât oamenilor le-a fost greu să accepte de la bun început geniul vizionar al lui Ridley Scott.

Şi ce legătură are Blade Runner cu suspansul, întrebaţi? Deşi de la început ni se spune clar cine e inamicul şi pe cine trebuie Deckard să vâneze, gradul de umanitate de care dau dovadă androizii fac privitorul nu doar să simpatizeze cu situaţia lor, ci să se întrebe cât de uman e „umanul” la urma urmelor… Pentru că replicanţii arată ca noi, vorbesc ca noi. Au temerile noastre şi defectele noastre, au aceeaşi dorinţă de supravieţuire care ne-a mânat specia cale de milenii, instinctul de a merge mai departe în pofida piedicilor. Au amintiri, vise, speranţe, au regrete şi accese de furie şi tot ceea ce ne face pe noi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că Blade Runner la urma urmei asta descrie: condiţia umană, indiferent în ce corp s-ar afla ea – organic sau sintetic.

Blade Runner te face să te întrebi, să pui la îndoială autoritatea şi faptul dat. E un film despre rebeliune, despre cum Lucifer a căzut în Infern pentru că dorea să fie liber. Şi când vei fi ajuns să înţelegi toate acestea, când vei fi ajuns să nu mai faci diferenţa între replicanţi şi oameni, între vânător şi vânat, singura şi cea mai enervantă întrebare care rămâne este dacă nu cumva Deckard este şi el android.

Blade Runner a fost şi este subiectul câtorva cărţi scrise special pentru acest film. Dintre ele, poate cea mai importantă este „Future Noir: The Making of Blade Runner” a lui Paul M. Sammon, un tom de vreo trei degete grosime care este considerat Biblia titlului şi care prezintă în amănunt cam tot ceea ce ar trebui să ştii despre Blade Runner. Faptul că există cinci variante ale filmului a sporit şi mai mult misterul. O versiune se termină într-un fel, o alta în alt fel. Varianta internaţională are scene care lipsesc din Director’s Cut şi care conferă o cu totul altă simbolistică filmului. Micile indicii lăsate de Ridley Scott, atmosfera, muzica, felul în care Harrison Ford şi Rutger Hauer au jucat scenele – totul formează un amalgam de incertitudine care a făcut ca Blade Runner să fie timp de mai mult de un deceniu cel mai discutat film al Internetului. Cu tabere susţinând că Deckard este replicant şi altele afirmând contrariul. Cu unii strigând că replicanţii sunt de fapt oameni iar alţii ridiculizând ideea. Există cel puţin patru documentare făcute pe seama titlului iar formaţii şi artişti au inclus elemente din Blade Runner în operele lor, totul din cauza micilor greşeli şi indicii făcute de Ridley Scott în film – elemente care după aproape 30 de ani nu şi-au găsit încă răspuns ori semnificaţie.

Blade Runner e genul de film la care te poţi uita de vreo douăzeci de ori, şi de fiecare dată să descoperi lucruri noi pe care nu le observaseşi ori priceput înainte. Fiecare scenă are zeci de simboluri, la fel cum un vis are zeci de interpretări. Personal, am văzut Blade Runner de vreo cincizeci de ori în ultimii cincisprezece ani, şi încă nici acum nu pot prezice care scenă duce unde şi ce urmează după replica cutare.

Despre Blade Runner aş putea să scriu încontinuu timp de o săptămână şi tot n-aş putea acoperi nici măcar 10% din ceea ce transpiră filmul pe parcursul a două ore. Întrebările pe care te face să ţi le pui dau naştere la alte întrebări. Dovadă stau site-urile şi forumurile de discuţii dedicate titlului unde mii de oameni se ceartă de peste două decenii încercând să-i dea de cap.

Blade Runner devine atât de obsedant la un moment dat, atât de sisific, încât rişti să ajungi ca cei care şi-au făcut un hobby din acest film şi adună tot ce pot cu privire la el. Cei ca mine. Am citit tot ce-am putut prinde în legătură cu filmul, mi l-am cumpărat în toate variantele lui, am început să adun poze rare cu scene nedifuzate, să caut articole legate de soundtrack ori un actor obscur care are prezenţă de scenă cale de vreo câteva secunde. Pentru că are caracteristica asta de-a te face să uiţi de alte lucruri, de a te chinui în aşa hal încât începi să-l urăşti. Apoi să regreţi că l-ai urât şi să-l iubeşti din nou, să te simţi ruşinat că ţi-ai putut permite să-l ignori mai mult de un an de zile.

Ştiaţi – de exemplu – că anumite decoruri şi elemente din Star Wars apar în Blade Runner? Când se pregăteau să filmeze o anumită scenă de la începutul filmului, cei din regie şi-au dat seama că nu au destule clădiri care să reprezinte panorama Los Angeles-ului, aşa că au luat machete din Star Wars şi le-au inserat în fundal cu botul în sus. Mai târziu, un actor prezintă un tatuaj al navei Millenium Falcon folosită de Han Solo, Han Solo jucat de acelaşi Harrison Ford care are rolul principal din Blade Runner. Blade Runner e plin de asemenea mici indicii şi cameo-uri pe care le observi de-abia după a zecea vizionare ori dacă ai citit articole dedicate.

Nu trebuie să fii amator de filme SF ca să-ţi placă Blade Runner. În fapt, nu trebuie să ai un motiv întemeiat ca să te uiţi la el. În schimb, dacă ai trecut prin viaţă fără să vezi o operă de o asemenea amploare, pierzi. Pierzi atunci când nu ştii de ce Vangelis a ajuns să fie atât de apreciat de cinefili. Pierzi atunci când nu afli de ce Google şi-a numit un telefon Nexus One ori de ce sistemului lor de operare îi spune Android. Pierzi chiar şi atunci când te uiţi la Back To The Future II ori Star Wars: Episode I – The Phantom Menace şi nu observi că unele maşini din film sunt exact cele folosite în Blade Runner, iar asta cu un scop anume.

Filmul are toate ingredientele unei pelicule captivante: tema dragostei irealizabile, întrebarea existenţială, acţiune, filosofie, poezie, mister şi stropul acela de întunecime care îţi trimite fiori reci pe şira spinării. Şi deşi tema poliţistului care face dreptate cu arma-n mână poate fi considerată răsuflată, Blade Runner o face într-un mod diferit, pionieresc chiar. Şi cu cât te gândeşti mai mult la Deckard ca fiind un om slab şi arhetipul ratatului, la faptul că acesta contrastează puternic cu mitul eroului american, cu atât mai mult persoana lui te intrigă şi încerci să-l compari cu Roy Batty – jucat aici de Rutger Hauer şi prezentat ca un lup bătrân care nu vrea să-şi accepte soarta de la sfârşitul celor patru veri de existenţă.

Peste ani de zile, când voi fi bătrân şi sfrijit şi copiii mei vor avea copiii lor, când nepoţii mei vor râde în hohote de efectele speciale din Star Wars ori grafica computerizată din Matrix, am să am mereu Blade Runner alături. Am să pot să scot caseta ori discul ori fişierul cu acel nume şi-am să le pot închide gura definitiv. Pentru că Blade Runner e fără poziţionare în timp, fără arme laser ori roboţi cu ochi roşii şi voce metalică. Mai mult, la fel ca în anii 80, dacă te uiţi acum la Blade Runner, vezi America anilor curenţi. Vezi gheto-urile Los Angeles-ului şi eterna problemă a lui „de ce suntem aici?”. Şi-am să pot să întind un deget rănit de artrită spre ecranul televizorului şi-am să-i întreb la sfârşitul filmului cine e replicant şi cine nu.

Iar ciclul va continua.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.