Despre câinii negri spectrali şi despre alte canide demonice. Partea a II-a: De la Bestia din Flandra până în prezent

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Dacă în numărul trecut am prezentat câteva dintre cele mai vechi mărturii referitoare la întâlniri şi întâmplări stranii care implică fiare spectrale sub forma unor câini negri, bănuiţi a fi trimişi ai Iadului, în acest număr vom merge mai departe apropiindu-ne de prezentul în care aceste semnalări continuă neîntrerupt. Pentru că, se pare, diavolul nu a rămas încă fără mesageri.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, o serie de evenimente reale au determinat apariţia credinţei în Bestia din Flandra, credinţă care persistă până astăzi în regiune: după ce au fost raportate dispariţiile mai multor copii, consideraţi a fi victimele unui canibal, martorii au declarat că au zărit un bărbat uriaş, un negru, complet dezbrăcat, care încercase să răpească o fetiţă din patul ei. Lovit de glonţ, bărbatul s-ar fi transformat instantaneu într-un uriaş câine spectral, negru cu ochii aprinşi, roşii. Curând după acest straniu „eveniment”, un negru vagabond a fost găsit în apropiere de Nekkerspoel şi, fără proces, a fost jupuit de viu şi apoi ucis de mulţimea furioasă. Pielea lui ar fi fost îngropată în subsolul Bisericii St. Rumbold din Mechelen, unde ar trebui să se mai găsească şi astăzi. Începând din acel moment şi până în zilele noastre (dar cu precădere în secolele al XVIII-lea şi al XX-lea), numeroşi localnici au pretins că ar fi văzut stafia câinelui negru în care s-a transformat bărbatul – se spune despre aceasta că îşi caută pielea pentru a redeveni un demon întreg, şi că aceia care întâlnesc fantoma înnebunesc, surzesc sau devin muţi (V. Menten, The Beast Of Flanders). Această poveste aminteşte foarte mult de relatările referitoare la oameni-lup, despre care am vorbit cu altă ocazie (a se vedea articolul Despre pricolici şi vârcolaci).

O legendă interesantă este cea a Câinelui din Blicking, apărut tot la sfârşitul secolului al XVII-lea la moartea unui „nobil ticălos, pe care pământul nu voia să îl primească”. După ce au încercat de două ori să îl îngroape fără rezultat, pământul „scuipând” de fiecare dată sicriul afară şi corpul rostogolindu-se din coşciug, localnicii au aruncat mortul, agăţându-i pietre de membre, într-un lac din apropiere, din care ulterior a ieşit un câine „blestemat”, având „ochii mortului”, care a adus nenorocirea, moartea şi nebunia peste ţinut şi care putea fi văzut într-una dintre camerele circulare ale Conacului Blicking, alergând la nesfârşit de jur-împrejurul încăperii. Bântuirea a încetat când proprietarii conacului au fost sfătuiţi de către un înţelept de la Londra să distrugă liniile circulare ale încăperii şi să le înlocuiască cu unele drepte, transformând încăperea într-una pătrată. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, tatăl scriitorului F.J. Meyrick, care a petrecut o săptămână la Conacul Blicking, a relatat că, împreună cu alţi câţiva martori, a văzut un câine traversând în goană încăperea împricinată, asta după ce fuseseră efectuate câteva lucrări de zidărie la faţa locului (F.J. Meyrick, Round About Norfolk & Suffolk, 1926).

Istoricul G. Waldron, în History And Description Of The Isle Of Man (1731), pomeneşte un câine negru spectral care bântuia Castelul Peel şi care, odată cu aprinderea lumânărilor pe înserat, sosea în camera gărzilor şi se tolănea lângă foc cu toţi soldaţii de faţă. Aceştia, iniţial speriaţi, au devenit atât de obişnuiţi cu „animalul”, încât au ajuns să nu îi mai acorde atenţie, ştiind că va pleca odată cu zorii. Ciudatul câine folosea pentru sosiri şi plecări întotdeauna un pasaj al Castelului care trecea printr-un cimitir. Când un soldat beat a decis să traverseze pasajul bântuit, cei rămaşi afară au auzit zgomote stranii, iar bărbatul s-a întors în stare de şoc, incapabil să spună ce a văzut acolo, murind de altfel după trei zile. Ca urmare, pasajul a fost închis, astfel încetând şi „vizitele” câinelui. Totuşi, W.W. Gill, în A Manx Scrapbook (1929) şi în A Second Manx Scrapbook (1932) a cules mai multe relatări moderne ale unor persoane serioase care au pretins că au văzut stafia câinelui respectiv.

La începutul secolului al XIX-lea, mai mulţi martori au semnalat în estul Norfolk-ului un fioros şi uriaş câine negru, cu ochii de foc, care vizitează cimitirele noaptea. Unul dintre martori a fost pe cale să leşine la vederea acestuia, iar un altul, chemând localnici să le arate locul unde zărise arătarea, nu a găsit la faţa locului altceva decât o suprafaţă circulară carbonizată, ca şi cum o încărcătură serioasă de praf de puşcă ar fi explodat acolo (Rev. E.S. Taylor, Notes & Queries, vol. 1, nr. 29, 18 mai 1850).

E. Moor semnalează în Suffolk Words & Phrases (1823) existenţa unui câine spectral alb, cu un contur tremurător, nedefinit, despre care susţine că a auzit vorbindu-se de la „mai mulţi oameni care au avut de suferit de pe urma lui”.

M.E. Walcott notează în Guide To Coasts Of Essex, Suffolk & Norfolk (1860) că ţăranii din Norfolk cred într-un câine negru fără de cap dar cu ochii în flăcări care îşi face apariţia în timpul furtunilor. Nu precizează unde ar fi putut avea animalul situaţi respectivii ochi.

În The Book Of Days (1864), R. Chambers consemnează dispariţia unui câine negru în Norfolk, acesta lăsând în urmă o porţiune de sol arsă şi mirosind a pucioasă.

În iarna grea a anului 1865, doi bărbaţi s-au îndreptat către locuinţa unui oarecare Abe Mindham, care nu mai fusese văzut de câteva zile, pentru a se asigura că acesta nu a păţit ceva. Pe drum, au observat urmele unui câine mergând spre cabana lui Mindham şi oprindu-se la uşă, dar nu şi întorcându-se de acolo. În încăpere au găsit cadavrul lui Mindham, neatins, dar cu o expresie de groază deplină pe figură. S-a concluzionat că Mindham murise de frică, cu atât mai mult cu cât zvonuri despre un câine negru care bântuie zona existau de ani buni (A. Randell, Sixty Years A Fenman, 1966).

Rectorul de Bexwell (în Eastern Counties Collectanea, vol. 1, nr. 1/1872-1873) raportează întâlnirea stranie cu un câine negru care “mirosea îngrozitor a sulf”. Tot în sursa menţionată mai sus, W. Rye redă mai multe relatări privind un câine gigantic cu un singur ochi scăpărător în mijlocul frunţii, animalul dovedindu-se invulnerabil la gloanţe.

W. Rye consemna în 1877, în The Norfolk Antiquarian Miscellany, faptul că printre cele mai stranii apariţii din Anglia de Est se află cele ale unui animal asemănător unui câine negru, căruia martorii îi atribuie calităţi supranaturale şi pe care, dimpotrivă, Rye îl consideră a fi cât se poate de real şi material, neidentificat însă încă.

M.H. James, în Bogie Tales Of East Anglia (1891), menţionează mai mulţi martori ai apariţiilor unui „soi de câine negru”, care sub ochii acestora „îşi schimba constant mărimea şi forma, neavând un contur regulat”. De asemenea, el mai spune o poveste legată de Suffolk, unde mai mulţi băieţi dispăruţi au fost găsiţi ulterior aduşi la ţărm de apele mării, cu beregata sfâşiată. La un moment dat, un italian „întunecat” a sosit în zonă, s-a împrietenit cu un băiat de paisprezece ani şi a încercat să îl convingă pe acesta să îl însoţească în „locuri străine”. Când băiatul a refuzat, italianul l-a rugat ca măcar să aibă grijă de „câinele lui”, un animal negru care fusese văzut de mai multe ori în zonă, însă singur, nu însoţit de italian. Băiatul a preluat câinele, cu care s-a împrietenit şi alături de care s-a dus într-o zi să înoate în mare. În acel moment, câinele l-a atacat, împiedicându-l să ajungă la ţărm şi forţându-l să înoate mai departe, în larg. Din fericire, copilul a fost salvat de o navă aflată în trecere, dar prezenta răni grave la gât, similare cu cele ale cadavrelor anterior descoperite.

Într-o zi de Crăciun a secolului al XIX-lea, în Norfolk, un băieţel orb a rugat-o pe sora sa, alături de care se afla pe Podul Thetford, să alunge „câinele cel mare” care se tot freacă de el şi îl împinge spre apă. Fata a răspuns că nu e nici un câine lângă ei, dar copilul a insistat agitat, deodată părând a fi împins cu brutalitate de lângă sora sa către marginea Podului. Din fericire, fata a reuşit să îl prindă la timp şi au luat-o amândoi la fugă, îngroziţi, către casă (E. Porter, Folklore Of East Anglia, 1974).

În 1901, W.A. Dutt consemnează în Highways & Byways In East Anglia descrierea unui câine negru cu un singur ochi în mijlocul capului, care aduce moartea şi bântuie Estul Angliei, şi de a cărui existenţă „se pot îndoi doar cei care nu au pus niciodată piciorul în zonă”.

În 1906, în Cambridgeshire, stafia unui câine local, binecunoscută în zonă, a fost călcată de către o maşină şi, deşi nu s-a descoperit, bineînţeles, nici un cadavru, localnicii au declarat fantoma moartă, deoarece de atunci încolo nu a mai fost semnalată nicăieri (E. Porter, Cambridgeshire Customs & Folklore, 1969). Pare a fi singurul caz din istorie în care o fantomă a murit în accident de maşină.

Scriitorul Christopher Marlowe (People And Places In Marshland, 1927) relatează cum a fost el însuşi atacat de un câine negru feroce şi straniu, considerat de localnici a fi un animal venit din Iad şi numit de aceştia „Vampirul”, şi care mai înainte ucisese mai mulţi oameni, rupându-le beregata şi lăsând pe feţele acestora o expresie de teroare nemaiîntâlnită.

E. Rudkin a cules pentru Folklore (1938) o sumedenie de relatări ale unor martori serioşi privitoare la apariţiile lui Hairy Jack în Lincolnshire, pretinzând că a avut ocazia să vadă bestia cu ochii ei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un aviator şi soţia lui au fost asediaţi în timpul nopţii într-o cabană baricadată din Suffolk de către „o uriaşă bestie neagră” (N. Blundell, R. Boar, The World’s Greatest Ghosts, 1983).

Here Are Ghosts & Witches (1954): J.W. Day consemnează mărturia unui ofiţer de poliţie din Cambridgeshire, cu privire la o stafie care semăna cu o încrucişare între un câine negru şi o maimuţă cu ochi mari, strălucitori; aceasta se deplasa alternativ în două sau în patru labe.

Localitatea Clopton este considerată a fi bântuită de către un câine cu cap de călugăr (A.A. MacGregor, The Ghost Book, 1955), ori de către un călugăr cu cap de câine (Folklore, Myths & Legends Of Britain, Reader’s Digest, 1973), depinde pe cine întrebi.

La începutul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea, în Suffolk a fost raportat un „uriaş câine invizibil”, identificat doar după zgomot (A. Garner, A Book Of Goblins, 1969).

În 1963, W.H. Barrett (Tales From The Fens) pune pe hârtie legenda construirii Bisericii Southery: câinii trimişi de baronul de Northwold să protejeze călugării care construiau Biserica i-au ucis şi mâncat pe călugări, apoi s-au mâncat între ei, rămânând în viaţă o singură căţea de mărimea unui măgar. Când s-a reluat construcţia Bisericii, aceasta a fost găsită însărcinată şi cu labele însângerate, deşi nu mai era nici un câine în zonă. Călugării au considerat că animalul se împerechease cu diavolul; căţeaua a dat naştere unei fiare jumătate câine, jumătate lup, care a crescut de mărimea unui bou. Când episcopul de Elmham a sosit cu soldaţii, aceştia au omorât animalul (nu înainte ca unul dintre soldaţi să fie şi el ucis şi parţial mâncat). De atunci, se consideră că cel ce aude urletul câinelui va muri în decurs de un an, iar pietrele roase ale ruinelor bisericii sunt considerate a fi opera stafiei câinelui ticălos, care se întoarce noaptea printre ruine căutându-şi oasele.

O întâmplare petrecută într-o vreme nedefinită şi purtată de localnici din gură în gură (K.Briggs, Dictionary Of British Folk-Tales, Part B, Vol. 1, 1971) vorbeşte despre un copil trimis de părinţii săi într-o vizită la lăsarea întunericului, dar odată ajuns la destinaţie locuinţa vizată e găsită închisă. Deodată, un câine negru se ridică tăcut de jos şi îşi aşează labele din faţă pe umerii băiatului. Copilul s-a speriat, dar şi-a revenit repede; ajuns acasă, le-a spus părinţilor despre întâmplare apoi s-a dus la culcare. Nu s-a mai trezit niciodată. Investigaţiile au arătat că cei la care fusese trimis nu aveau nici un câine. În cele din urmă, s-a concluzionat că băiatul a murit din cauza unui „şoc întârziat”.

J.W. Day (Essex Ghosts, 1973) relatează întâlnirea unei femei cu un câine spectral, în apropierea locului în care un bărbat fusese îngropat cu un ţăruş în inimă.

În 1979, Shirley Toulson (East Anglia: Walking The Ley Lines And Ancient Tracks) vorbeşte şi ea despre un câine spectral fără de cap raportat în Norfolk.

În 1980, în Cambridgeshire, o femeie şi fiul ei întâlnesc un câine de mari dimensiuni, cu un singur ochi galben (P. Howat, Norfolk Ghosts & Legends, 1993).

La începutul anilor 1980, actriţa Ann Todd a raportat întâlnirea cu un câine negru care plutea prin aer. Localnicii, neimpresionaţi de păţania actriţei, au asigurat-o că era doar o stafie inofensivă din zonă (J. Westwood, Friend Or Foe? Norfolk Traditions Of Shuck, în Supernatural Enemies, ed. H.E. Davidson, A. Chaudri, 2001).

1988 (P. Jeffery, East Anglian Ghosts, Legends & Lore): un preot metodist loveşte cu maşina un câine într-un sat din Suffolk, dar când opreşte şi coboară nu găseşte nici o urmă a acestuia deşi era convins că trecuse peste animal. Întrebând un localnic care se aflase în apropiere dacă a văzut straniul incident, acesta îi răspunde întrebându-l dacă animalul călcat era negru. Când preotul confirmă, localnicul ridică din umeri şi îi spune: „Nu-ţi bate capul, îl călcăm destul de des”.

Castelul Betchworth din Surrey are şi astăzi reputaţia de a fi bântuit de un câine negru care vizitează ruinele noaptea. De asemenea, castelul St. Donat are la rândul său reputaţia de a fi bântuit de un câine negru însoţit de o cotoroanţă.

Iar în final, iată, după cum ne-am obişnuit, câteva referinţe culturale. În literatura română, întâlnim căţelul pământului sau creaturi inspirate, aparent, din mitul acestuia, în poezia lui Mihai Eminescu, Strigoii („În numele sfântului/Taci, s-auzi cum latră/Căţelul pământului/Sub crucea de piatră.”, „Ajuns-a el la poală de codru-n munţii vechi/Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră/Colo cenuşa sură în părăsita vatră/În codri-adânci căţelul pământului tot latră/Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.”), cât şi în nuvela Hotelul Sfinţilor de Costi Gurgu, ca oponent al vampirului dac Cotys, ori în romanul Spaime de Liviu Radu. Tot în literatura română întâlnim Cerberul, spre exemplu, în povestirea Chipul Euridicei (Cătălina Fometici) ori în Cuminte, Cery! (de Ştefana Czeller). În literatura universală, pe lângă celebrul şi amintitul Câine din Baskerville (de Sir Arthur Conan Doyle), ar fi de remarcat şi menţionarea câinilor negri în Jane Eyre de Charlotte Bronte, în Dracula de Bram Stoker ori în The Lay Of The Last Minstrel (Sir Walter Scott). Cât priveşte muzica, interesantă este piesa (de 27 de minute!) a formaţiei My Dying Bride, The Barghest O’Whitby, care dezvoltă legenda unui câine negru demonic; este de remarcat albumul conceptual al lui Clive Nolan şi Oliver Wakeman, The Hound Of The Baskervilles (care transpune pe muzică romanul lui Conan Doyle), şi nu ar trebui scăpată melodia celor de la Tiamat, Until The Hellhound Sleeps Again. În cinematografie, dintre numeroasele adaptări ale Câinelui din Baskerville, aş recomanda cu dragă inimă cele două variante cu Peter Cushing în rolul lui Sherlock Holmes, precum şi varianta în care acelaşi rol este preluat cu iscusinţă de către Ian Richardson.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Ralenne said:

    Când am văzut articolul m-am gândit automat la Filip de Flandra (ca să vezi că istoria nu-mi dă pace mai niciodată) şi mi-a venit un fel de idee de poveste cu prinţul respectiv care a nu a dorit domnia României în 1866. ..

    Merci că îmi dai idei prin articolele tale super interesante! You rock!

    😀

    Chiar sunt curioasă cum va fi şi următorul.

  • Oliviu Craznic (author) said:

    Ma bucur mult, Ralenne:). O functie a acestor articole era tocmai asta, sa dea idei scriitorilor:). Mie cu siguranta imi dau:)
    Astept cu mare interes povestea!

  • Alin Dărângă said:

    Când eram copil, am crescut cu seria Antares, în care, pe lângă proză fantastică excelentă găseam și eseuri care îmi tulburau nopțile și visele cu ochii deschiși. Mă bucur să regăsesc în Suspans un echivalent de 100 de ori mai bun și să găsesc în Oliviu Crâznic pe cel care ține cheile porților tenebrelor.Mulțumesc, Oliviu, din cauza ta mă voi trezi din somn urlând la noapte, bântuit de haita întunecată a eseurilor tale EXCELENT SCRISE.Îmi pare rău că nu le pot închide într-o seringă, să le pot injecta direct în sânge. Felicitări, aștept cu nerăbdare următorul eseu și până atunci cred că voi dormi cu lumina aprinsă 🙂

  • Paul said:

    Foarte impresionanta munca ta Oliviu! Din ce in ce mai complexa – daca se poate asa ceva…
    Felicitari si la cat mai multe scrieri cu adevarat exceptionale!
    Astept cu nerabdare urmatoarele surprize!

  • Oliviu Craznic (author) said:

    @Alin: Lovecraft avea cate un cosmar in fiecare noapte, si nush de ce, am eu asa impresia ca nici unul dintre noi doi nu e tocmai departe de Lovecraft:)
    @Paul: Multumesc mult! Nici cu munca ta nu mi-e rusine:). Bafta in continuare si keep in touch:)

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.