Despre Fiara din Gevaudan şi alte cazuri similare

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor:

Aşa cum am menţionat în articolul anterior, dosarul Fiarei din Gevaudan reprezintă poate cel mai documentat caz privitor la mitul vârcolacilor. Sumedenia de dovezi materiale şi martori nu a lăsat loc nici unei îndoieli cu privire la existenţa creaturii, ducând în schimb la nenumărate controverse asupra originii şi naturii ei. Trebuie să insistăm asupra faptului că nu avem de-a face cu o legendă; nici un om de ştiinţă nu a pus vreodată la îndoială realitatea faptelor, ci doar a explicaţiilor oferite. Şi asta se datorează în primul rând cadavrelor lăsate în urmă de strania fiinţă, precum şi faptului că a fost ucisă… ba chiar de două ori. După care, a fost autopsiată, studiată, îmbălsămată şi expusă în public…

Între 1764 şi 1767, în Gevaudan, teroarea a domnit sub forma unei bestii cumplite, asemănătoare unui lup deformat, uriaş, roşu, antropofag, cu copite la picioarele din spate şi labe anterioare scurte, terminate cu gheare uriaşe la „degete”; patru colţi imenşi îi ieşeau din gură şi avea, după unele mărturii, „un fel de coarne”. Semnalată şi descrisă iniţial de o femeie la data de 1 iunie 1764, Fiara a făcut prima victimă oficială pe data de 30 a aceleiaşi luni, când a ucis o fată de 14 ani, scoţându-i inima. Având în vedere că în certificatul de deces al Jeannei Boulet, aflat în prezent în arhivele parohiei Saint-Étienne-de-Lugdarès, se menţionează că aceasta „a fost ucisă de Bestia Feroce”, este evident că Fiara era deja bine cunoscută în acel moment, ceea ce duce la presupunerea că mai existaseră şi alte victime nedeclarate. În orice caz, începând de la această dată, s-a declanşat masacrul. Bestia a început să vâneze sistematic oameni, ivindu-se în plină zi, intrând în localităţi şi atacând grupuri întregi, sau ignorând cirezile şi repezindu-se direct la cei care le păzeau. Monstrul a atacat cu brutalitate, mutilat, ucis şi mâncat 318 persoane, în special femei şi copii. Conform martorilor, Fiara emana o duhoare cumplită, nu arăta nici un fel de teamă faţă de oameni, câini (care de altfel refuzau să o atace şi fugeau din faţa ei, deşi erau obişnuiţi cu lupii şi cu urşii) sau foc, şi după măsurătorile făcute urmelor lăsate, s-a concluzionat că putea face salturi de 10 metri… Locuitorii din Gevaudan, înnebuniţi de frică, vorbeau despre Sfârşitul lumii, despre Diavol sau despre o Fiară trimisă de Dumnezeu pentru a le pedepsi păcatele…

Atacurile erau de o violenţă de neimaginat, Bestia smulgând membre şi capete şi azvârlindu-le în toate părţile, împroşcând cu sânge, scoţând ochi, despicând abdomene, extrăgând intestinele şi organele interne, sau rupând oasele victimelor dintr-o singură muşcătură. Câmpurile din Gevaudan erau acoperite cu rămăşiţe umane şi cadavre sfârtecate pluteau în râuri. Certificatele de deces păstrate până azi în parohiile din regiune menţionau aproape zilnic (uneori chiar de mai multe ori în aceeaşi zi…): „… ucis şi devorat de Fiară”, sau „… parţial mâncat de Fiara cea Rea care bântuie câmpurile”. Printre supravieţuitori, unii şi-au pierdut graiul de groază, alţii au înnebunit. Este notoriu incidentul cu cele două surori, atacate de Fiară, în care una din ele strigă: „E în spatele tău!”, se întoarce şi fuge, exact la timp ca să vadă capul celeilalte rostogolindu-se pe lângă picioarele ei şi depăşind-o, ceea ce o face să îşi piardă minţile. De asemenea, cel al ciobăniţei spre care Bestia se îndreaptă trecând prin mijlocul turmei de oi, aruncând în toate direcţiile animalele rupte în bucăţi şi împroşcând în jur cu sânge regurgitat. Al unei alte femei, căreia Bestia îi scoate ochii, valul de sânge lovindu-i în plin pe cei care alergau în ajutorul victimei.

Alte orori consemnate: în septembrie 1764, o fată, un bărbat şi o femeie dispar, rămăşiţele lor sfârtecate şi hainele zdrenţuite fiind găsite împrăştiate pe câmpuri şi în pădure; pe 10 octombrie, Bestia smulge partea de sus a capului unui băiat de 13 ani; pe 19 aceeaşi lună, o tânără de 20 de ani este atacată, golită de sânge, i se mănâncă măruntaiele şi apoi e ruptă în bucăţi; la sfârşitul lunii noiembrie, Fiara ucide 5 fete, o femeie şi 4 copii, şi o răpeşte pe Delphine Courtiol în plină zi, din mijlocul oamenilor care se rugau; la începutul anului 1765, este găsit capul lui Marie Jeanne Rousset, intacţi rămânând doar ochii holbaţi, restul fiind mestecat cu grijă; pe data de 18 aprilie, un băiat este atacat de Fiară, care îi rupe picioarele, îi mănâncă obrajii, coapsele şi ochii şi îl goleşte de sânge; în aceeaşi lună, cadavrele a două fete sunt descoperite desanguinizate şi cu inimile lipsă; la 4 iulie, Bestia o ucide pe Marguerite Oustalier şi îi jupoaie pielea de pe faţă; la sfârşitul anului 1765, sunt găsite mâinile unei femei pe un câmp, nu însă şi restul trupului…

Dincolo de brutalitate şi de sălbăticie, crimele se mai remarcă şi prin stranietatea lor, care uneori duce cu gândul până la perversitate, ceea ce i-a făcut pe mulţi să îi atribuie Fiarei o inteligenţă (maladivă) umană. Astfel, în multe cazuri, victimele erau găsite dezbrăcate; alteori, hainele erau descoperite intacte, dar cadavrele lipseau. Étienne Lafont, sindicul diocezei de Mende şi unul din cei mai înverşunaţi urmăritori ai Bestiei, de la care ne-au rămas numeroase documente oficiale şi personale, îi scrie superiorului său, domnul de Saint-Priest, despre un caz în care copilul este răpit din casă, mama găsindu-i numai pantofii deasupra căminului; tatăl plecat în căutarea victimei împreună cu mai mulţi localnici găseşte hainele acesteia, dar cadavrul, complet gol, este descoperit abia a doua zi. Pe data de 7 aprilie 1765, Gabrielle Pelissier (17 ani) este găsită cu hainele neatinse peste trupul mutilat şi eviscerat, şi pălăria bine îndesată pe capul smuls: nu există nici un dubiu, fusese dezbrăcată, ucisă, şi apoi îmbrăcată la loc. Pe 21 iulie, arechebuzierul regal Antoine de Beauterne, care preluase comanda operaţiunilor, după cum se va vedea mai jos, este anunţat că un copil a dispărut şi că Fiara a fost văzută în zonă; o cercetare atentă a dus la găsirea hainelor şi a încălţărilor copilului, intacte, dar cadavrul nu a fost niciodată recuperat. Procesul-verbal semnat de acelaşi Beauterne, pe data de 9 septembrie, atestă răpirea unei fetiţe de 12 ani, ale cărei haine sunt găsite într-o baltă de sânge; mergând după urme, Beauterne găseşte şi cadavrul fetiţei, complet gol. Certificatul de deces al lui Agnes Mourges (întocmit de domnul Ollier, paroh de Lorcieres, la 21 decembrie) specifică: „insuficiente rămăşiţe pentru înmormântare…”; bucăţelele rămase din corpul nud şi cumplit mestecat sunt găsite învelite cu grijă în hainele neatinse. O altă victimă e găsită sprijinită de copac, aparent adormită, în fapt dovedindu-se că îi lipseau ficatul şi alte organe interne, extrase cu dexteritate din trup prin răni surprinzător de curate. Un cadavru sfârtecat de Fiară este descoperit în zăpadă, fără nici un fel de urme în jur. Alte două cadavre decapitate sunt găsite cu capetele schimbate între ele, ca într-o glumă macabră. O femeie care îşi trimisese (se pare că intenţionat) fiul vitreg într-o zonă în care a fost văzut monstrul este descoperită de acesta la întoarcere sfârtecată în bucăţi împrăştiate pe câmp.

Dar aceste bizarerii referitoare la atacuri, oricât de greu explicabile, sunt acompaniate şi de fantasticul altor declaraţii făcute de supravieţuitori, cu privire la natura propriu-zisă a Fiarei. Astfel, o mamă care îşi ameninţase copilul neascultător că îl dă Bestiei, vede cu groază în clipa următoare monstrul la fereastră, ţinându-se cu ghearele de pervaz şi uitându-se cu aroganţă în încăpere. De asemenea, Fiara îşi face apariţia la înmormântarea uneia dintre victime, privind de la distanţă şi scoţând „sunete batjocoritoare”. De mai multe ori, monstrul a fost văzut deplasându-se pe picioarele din spate, şi cărându-şi victimele în braţe. În cel puţin două ocazii, grupuri de martori au zărit un bărbat îmbrăcat în negru în zonă înainte de apariţia Fiarei, iar cei care i-au văzut acestuia mâna relatează că era acoperită cu păr aspru şi des; alţii susţin că, atunci când vântul i-a descheiat cămaşa, s-a observat că era acoperit cu păr pe tot corpul… Există şi mărturii conform cărora Bestia a fost observată de la depărtare, însoţită de un om întunecat, cu chipul acoperit de glugă, om a cărui comandă bruta părea că o ascultă fără şovăire. Zvonuri despre prezenţa în apropiere a unui oarecare Conte Vargo, bănuit că ar fi vârcolac, s-au răspândit cu repeziciune (la povestea Contelui Vargo vom reveni numaidecât, deoarece nu e lipsită de interes).

Acum, după ce am evidenţiat caracterul grotesc şi înspăimântător al atacurilor şi al apariţiilor Fiarei, credem că nu ar fi lipsită de utilitate şi o trecere în revistă a reacţiei autorităţilor, precum şi a locuitorilor „asediaţi” (căci fără îndoială, baricadarea în case şi groaza de a mai ieşi, în vreme ce monstrul se plimba liniştit prin oraş, uitându-se interesat pe ferestre, poate fi considerată stare de asediu…). În cele ce urmează se va vedea cum eforturile conjugate şi disperate ale autorităţilor, nobilimii, vânătorilor profesionişti şi ale locuitorilor din zonă au eşuat lamentabil, ducânt la o reputaţie de inteligenţă şi invulnerabilitate a Fiarei care justifică, în mare măsură, teoriile fantastice dezvoltate pe seama ei…

Alarmat de ştirile stranii privitoare la un animal necunoscut (şi posibil supranatural) care decimează populaţia terifiată, căpitanul Duhamel a fost primul care s-a decis să intervină pentru a clarifica situaţia. El a mobilizat patru companii de dragoni, s-a deplasat în zonă şi a înarmat ţăranii, începând vânătoarea Fiarei cu ajutorul a peste 1200 de oameni. Drept prim rezultat, o tânără este decapitată de Bestie. Capul ei va fi găsit abia după 8 zile de căutări. A doua zi, au loc alte două atacuri brutale, una din victime fiind salvată de sosirea fericită a mai multor vânători care se aflau de dimineaţă pe urmele monstrului. Doi dintre aceştia au tras asupra lui, nimerindu-l cu patru focuri şi doborându-l de trei ori, dar Fiara s-a ridicat imediat de fiecare dată. Convinşi că au rănit-o mortal, urmăritorii au scotocit pădurea, dar căutarea s-a soldat cu un eşec, aşa cum trist îi relatează acelaşi Lafont domnului de Saint-Priest într-o scrisoare din 30 octombrie 1764. În schimb, Bestia a reînceput imediat atacurile; fără nici un fel de reţinere, a intrat în grădina unei femei şi a apucat-o de gât, sorbindu-i sângele, în vreme ce localnicii înarmaţi cu topoare şi furci încercau fără succes să o determine să îşi lase prada. În cele din urmă a lăsat-o, dar fără sânge în ea…

Tot în luna octombrie, Jean-Pierre Pourcher trage asupra Fiarei (intrată în oraş) de la fereastra sa, doborând-o; Bestia se ridică însă imediat, Pourcher trage din nou; monstrul scoate un „nechezat furios”, îi aruncă o privire „mânioasă” şi se îndepărtează fără prea mare grabă.

Începe astfel să se contureze ideea că „animalul” e invulnerabil la gloanţe.

La 15 decembrie, se oferă un premiu de 2000 de livre celui care va ucide monstrul. Pe măsură ce grozăviile se succed, premiul e ridicat constant, ajungând la 9400 de livre. Dar Fiara, netulburată, continuă să ucidă…

Urmare a exasperării rezultate din incapacitatea vânătorilor de a opri crimele şi din convingerea legată de implicaţiile supranaturale ale evenimentelor, este emis Decretul episcopului de Mende din 31 decembrie 1764, prin care contele de Gevaudan declară că „pentru a ne pedepsi, Domnul a trimis Fiara”. Tuturor preoţilor li se ordonă să îşi dedice timpul implorării Celui de Sus în vederea stopării masacrului. Dar rugăciunile şi penitenţa vor fi în van, pentru că Bestia îşi va ridica în continuare prada.

La 12 ianuarie 1765, monstrul a atacat un grup de 7 persoane (!), sfâşiind un obraz şi smulgând braţul uneia dintre ele; lovită de mai multe ori cu suliţele, „care nu i-au putut străbate pielea” (unul din cei atacaţi, un tânăr pe nume Jacques Portefaix, realizând imposibilitatea de a o străpunge, a încercat cu determinare să îi scoată ochii şi să o rănească în gură, refuzând să îşi lase prietenul în ghearele ei), nu a plecat totuşi decât când un alt grup mai numeros s-a ivit alergând în ajutorul victimelor. Astfel, monstrul a intrat în atenţia regelui Ludovic al XV-lea, care i-a răsplătit pe supravieţuitori pentru eroism. Incidentul este relatat pe larg în Memoriul lui Jacques Portefaix, depus la intendenţa din Montpellier la data de 27 mai 1768. Memoriul în sine este unul extrem de controversat, deoarece deşi a existat fără îndoială (fiind menţionat expres în scrisorile domnului de l’Averdy, controlor general al finanţelor, către domnul de Saint Priest, intendent de Languedoc – 2 iunie 1768, respectiv 5 iulie 1768), el nu s-a mai păstrat, în ciuda faptului că pe lângă original existaseră 3 copii. Un extras din Memoriu, a cărui veridicitate e destul de contestată, se găseşte în colecţia de documente a domnului Roger Lagrave, şi conţine următoarele fraze: „Fiara nu era un lup (…), nici un alt animal. Fiara era un om ticălos şi blestemat, fără îndoială vândut diavolului pentru crimele sale, om al cărui nume este bine ştiut de întreagă regiune şi nu îl mai menţionez, pentru că a plătit deja pentru faptele sale odioase şi pline de răutate.” În continuare, Portefaix face următoarele precizări, descriind atacul asupra lui şi al tovarăşilor săi: „Bestia era un om, un om care nu mai era om însă, cu aparenţa unei Fiare care nu era însă Fiară. În timpul atacului Ea s-a ridicat pe picioarele din spate, şi şi-a folosit braţele pentru a-l lua pe unul din noi. (…) Şi am văzut-o fugind pe labele din spate, care erau ca gambe de om”. Deşi este foarte posibil ca acest document să nu fie unul autentic, ci o încercare ulterioară de a reda zvonurile din epocă, oficializându-le prin atribuirea lor lui Jacques Portefaix, el nu face totuşi decât să reia într-o formă condensată declaraţiile făcute de numeroşi martori şi să le dea interpretarea care le-a fost dată şi în realitate de către autorităţile locale, cuprinse de o neagră disperare şi cufundate în tenebrele groazei.

Nemaiputând ignora situaţia, Ludovic al XV-lea a trimis un grup de vânători profesionişti, printre care cunoscutul d’Enneval, cel mai mare specialist al momentului în vânătoarea de lupi (cu toate că localnicii insistau pe natura particulară a Bestiei). Însoţit de câini antrenaţi special, d’Enneval, care omorâse peste 1200 de lupi până în acel moment, a încercat să dea de Fiară, dar în cele din urmă a trebuit să abandoneze, în ciuda tuturor mijloacelor folosite. De câte ori se apropiau de zonele bântuite de Fiară, câinii deveneau epave speriate, cuprinse de tremurat şi scoţând schelălăieli îngrozite. Printre alte metode contestate, d’Enneval a luat brutala decizie de a otrăvi un cadavru, pe care Bestia l-a sfârtecat însă fără a fi afectată (din nou invulnerabilitatea faţă de mijloacele de ucidere obişnuite, şi nu e pentru ultima dată). „Nu este un lup”, a concluzionat d’Enneval, plecând umilit, lucru pe care deja localnicii îl ştiau prea bine. Şi pe măsură ce timpul trecea şi victimele se înmulţeau, întregul ţinut (de la ţăran la nobil, de la Biserică la autorităţile laice), era din ce în ce mai convins că Gevaudan căzuse în mâinile Diavolului. Iar lista morţilor creştea într-una…

Pe 7 februarie, o mare vânătoare este organizată, 20.000 de oameni scotocind fiecare tufiş. Cinci dintre ei reuşesc să împuşte Fiara, care cade şi se ridică la fiecare foc, fără să lase sânge în urmă (aşa cum menţionează Etienne Lafont în raportul oficial redactat cu acest prilej). După care, monstrul decapitează o fată de paisprezece ani. Vânătorii folosesc rămăşiţele fetei ca momeală, dar arătându-le respectul cuvenit, prin depunerea într-un loc special, înconjurat de trăgători încercaţi pentru a fi siguri că Bestia nu va reuşi să se înfrupte din ele. Dar Fiara nu cade în capcană. De altfel, toate mijloacele de vânătoare, fie ele clasice sau nu, dăduseră greş în faţa ei: monstrul nu cădea în puţurile acoperite cu frunze, nu se prindea în capcane, părea că îşi râde de hăitaşi, iar cadavrele de câini otrăvite şi lăsate în părăsire pe rutele pe care fusese semnalată Bestia nu dădeau nici ele vreun rezultat. În schimb, sute de lupi, vulpi şi alte animale sălbatice obişnuite au căzut victimă acestor măsuri… Şi, în timp ce vânătorii aşteptau răbdători lângă cadavru rezultatele ambuscadei, monstrul făcea noi victime la mică distanţă de ei.

În martie, are loc eroica luptă a familiei Jouve, care încearcă disperată să îşi salveze cei şase copii, după ce Bestia îi pătrunde în curte sărind peste gard, smulge braţul unuia din fii, sfârtecă faţa mamei şi apoi se repede asupra fiicei. Întreaga familie se opune îndârjită monstrului, care în cele din urmă se retrage, lăsând în urmă un cadavru mutilat.

În aceeaşi lună, Bestia îi atacă pe Jeanne, Julienne şi Jacques Denis, apucând-o pe Jeanne de ţeastă; Jacques se aruncă în ajutorul surorii lui, se luptă îndârjit cu monstrul şi reuşeşte să îi dea foc, dar tânăra, rămasă cu două găuri imense şi sângerânde în spatele urechilor, de unde o apucase Bestia, îşi pierde minţile. În perioada imediat următoare, membrii familiei Denis şi prietenii lor vor fi ucişi sau luaţi de Fiară pe rând, pe măsură ce fiecare din ei jura să îi răzbune pe ceilalţi şi pornea în căutarea monstrului.

În aprilie, vestea despre ţinutul bântuit de demon se răspândeşte în toată Europa, englezii semnalând incapacitatea totală a numeroşilor vânători, soldaţi şi nobili de a-i veni de hac.

Pe 1 mai, un tânăr artistocrat local asistă la atacarea unui cioban, privind de la fereastra conacului său. Înarmându-se imediat şi însoţit de cei doi fraţi ai săi, vânători încercaţi ca şi el şi totodată reputaţi trăgători, tânărul atacă Bestia, împuşcând-o de două ori, din nou fiecare glonţ făcând-o să cadă şi apoi să se ridice. Urmând dâra groasă de sânge, vânătorii entuziasmaţi sunt convinşi că în sfârşit au rezolvat problema, şi că în curând vor da peste cadavrul oponentului lor. În raportul său oficial, Lafont ne spune însă că tot ce au găsit cei trei la capătul cărării roşii a fost trupul cumplit mutilat al unei femei.

Pe 24 mai, Bestia atacă cinci persoane, mâncând capul unei fetiţe de 13 ani şi începând să o dezbrace pe Marguerite Boney (18 ani); un oarecare Pierre Tanavelle reuşeşte să îi înfigă Fiarei o suliţă între coaste, făcând-o să dea drumul fetei rămase nevătămată, dar aproape complet goală.

Pe 22 iunie, sub presiunea constantă a solicitărilor, Ludovic al XV-lea trimite armata să rezolve problema, sub conducerea arechebuzierului regal Antoine de Beauterne. „Suntem pe urmele unui lup”, scria acesta destul de convins, „chiar dacă unul foarte mare”. Beauterne nu a luat nici o clipă în serios descrierile martorilor, deşi locuitorii din Gevaudan cunoşteau şi uciseseră suficienţi lupi ca să nu se înşele când vedeau un asemenea animal.

La 11 august, un grup de ţărani care traversa un pod este atacat prin surprindere de Bestia ieşită din râu. Jeanne Valet, o tânără de 20 de ani, supranumită ulterior pentru vitejie Fecioara din Gevaudan, reuşeşte să îi înfigă monstrului lancea în piept, împingându-l înapoi în apă. Acesta cade în râu urlând şi „ţinându-se de rană cu labele din faţă”. Beauterne examinează arma umplută de sânge şi urmele specifice lăsate pe mal, concluzionând că Valet a străpuns într-adevăr Fiara şi că aceasta este pe moarte. Incidentul este consemnat în mai multe documente oficiale, printre care Procesul-verbal din 11 august privitor la atacul de la Poulhac. Onest, Beauterne îi va scrie Ministrului, cerând o recompensă pentru Valet. O statuie avea să fie ridicată în Auvers spre cinstirea tinerei, imortalizând fidel momentul.

Desigur, uciderile au continuat.

Pe 20 septembrie, Beauterne este înştiinţat că Bestia a fost văzută în apropiere de Chazes. Însoţit de patruzeci de soldaţi şi doisprezece câini, archebuzierul încolţeşte Fiara şi o împuşcă în cap, unul din oamenii săi nimerind-o şi el. Bestia cade, dar spre groaza şi stupefacţia archebuzierului se ridică imediat (după bunul ei obicei). Un alt soldat trage la rândul lui, doborând-o din nou. Cu un efort uriaş, monstrul sparge împresurarea, dar se prăbuşeşte ceva mai încolo… în sfârşit mort. Încântaţi, soldaţii se apropie de cadavru. Mai mulţi martori, printre care şi Valet, recunosc Fiara, identificând pe trupul ei şi rănile pe care i le făcuseră cu prilejul atacurilor.

Bucuria străbate ţinutul. Animalul este disecat de chirurgul Boulanger. În procesul-verbal redactat de Beauterne, se poate citi această introducere stranie şi contradictorie: „Noi declarăm prin prezentul proces-verbal semnat de mâna noastră, că nu am mai văzut niciodată un lup care să semene cu acest animal. De aceea credem că ar putea fi Bestia Feroce sau Lupul Mâncător de Oameni care a făcut atâtea ravagii. Şi pentru a fi mai siguri, am cerut să fie desfăcut de către domnul de Boulanger, chirurg expert al regiunii Sauges, în prezenţa a…”. Imediat după redactarea procesului-verbal, s-a trecut la îmbălsămarea şi conservarea animalului. Într-o scrisoare din 23 septembrie către domnul de Ballanvilliers, intendentul provinciei Auvergne, Beauterne îşi exprimă dorinţa de a se efectua o pictură fidelă a animalului vânat, de teamă că îmbălsămarea nu va putea păstra proporţiile şi forma particulară a „lupului”: „M-am găsit atât de grăbit să vă trimit lupul nostru, încât nu am avut onoarea să vă rog foarte stăruitor să îl desenaţi aşa cum este el, mai ales cu capul său mare şi plat până în vârful nasului, gura sa deschisă pentru a arăta colţii săi mari, limba sa, cele două laturi ale dinţilor săi dubli, blana albă pe care o are sub gât, părul său de culoare roşie de pe laturile corpului, şi dunga neagră pe care o are până în vârful cozii.

În ciuda preparării cadavrului, chirurgul Charles Jaladon remarca în raportul său din 27 septembrie că „bestia feroce care a făcut atâtea ravagii în Gevaudan şi în munţii din regiune” a început să putrezească cu repeziciune şi îşi pierde părul, diminuându-şi substanţial şi fulgerător dimensiunile din acest motiv. Jaladon mai specifică faptul că proporţiile şi forţa acestui animal sunt în mod evident cu mult superioare celor ale unui lup.

Odată conservată, Fiara este expusă la Versailles, în grădinile Regelui. Mai întâi domnul de Ballanvilliers, cu uimire, apoi însuşi celebrul naturalist Buffon, ezitant, remarcă faptul că fiara arată mai degrabă a hienă decât a lup, dar caracteristicile morfologice (cum ar fi, printre altele, numărul dinţilor) nu permit identificarea fiinţei în acest fel. „Un lup monstruos”, se concluzionează în cele din urmă, nu cu foarte multă fermitate.

Odată cu trecerea timpului, cadavrul animalului omorât de Beauterne continuă să se deterioreze, în ciuda eforturilor specialiştilor. Conform arhivelor, în cele din urmă bucăţile din fiară care totuşi au rămas intacte au fost folosite pentru reconstituirea altor exponate de la Muzeul de Istorie Naturală. Ele se mai află şi acum acolo, dar datorită operaţiunii menţionate e dificil de spus care anume sunt…

Să revenim însă la evenimentele din epocă. Ludovic al XV-lea îl felicită pe Beauterne şi îl recompensează ca pe un erou. Toată lumea e mulţumită.

Mai puţin locuitorii din Gevaudan, care continuau să moară…

Într-adevăr, fie că în ciuda stranietăţii sale, „lupul” lui Beauterne nu era Fiara, fie că era, aşa cum s-a vehiculat ulterior, „una din Fiare”, uciderile au continuat. Însă ipoteza existenţei a două Fiare nu este susţinută de dovezi şi de declaraţii; martorii au vorbit întotdeauna de un singur monstru.

Imediat ce primele rapoarte şi apeluri au ajuns la autorităţi, semnalându-se noile atacuri, crime şi mutilări, în Gevaudan (dar şi la Curte) s-au ridicat voci care l-au acuzat pe Beauterne de înşelătorie. Parohul Ollier a fost printre primii care, într-o scrisoare din 28 decembrie, declară că „Fiara nu e moartă, Fiara nu este un lup”. S-a susţinut chiar că Beauterne ar fi încropit animalul, din trei lupi pe care îi vânase. S-a mai considerat că martorii identificaseră Fiara sub presiunea oamenilor Regelui, dar o făcuseră şovăitor şi unii chiar refuzaseră. Deşi nesusţinute de dovezile materiale, aceste zvonuri au avut un efect cert: când nobilimea locală a cerut ajutorul Regelui pentru o nouă intervenţie, necesară pentru a captura „Bestia, cea reală”, Ludovic a ignorat apelul şi a interzis ziarelor centrale să mai publice ştiri pe acest subiect. Oficial, cazul era închis: Beauterne omorâse Fiara.

Asta la Curte. Pentru că în Gevaudan, domnea groaza. Bestia ucidea în continuare, cu aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi brutalitate.

Nobilimea locală disperată îl însărcinează pe tânărul şi onorabilul marchiz d’Apcher cu organizarea vânătorii. Populaţia strivită de frică începe pelerinaje în masă la Notre-Dame-de-Beaulieu şi Notre-Dame-d’Estours. Cu această ocazie, un oarecare Jean Chastel, convins că are de a face cu un demon, topeşte trei medalioane sfinţite cu Fecioara Maria, făcând din ele trei gloanţe de argint (amănunt important, după cum se va vedea…).

În continuare, printre nenumăratele crime şi atacuri, populaţia disperată dă piept cu Fiara în diverse ocazii, luptându-se curajos, dar fără a reuşi să o ucidă. Astfel, la sfârşitul anului 1765, domnul de la Vedrine trage asupra Bestiei şi o nimereşte. În primăvara anului 1766, Pierre Aret trage asupra Fiarei la rândul lui şi o nimereşte şi el. În aceeaşi perioadă, Jean Pierre Loudes aleargă în ajutorul unei fete apucate de Bestie şi reuşeşte să oblige monstrul să îi dea drumul victimei, tăindu-l cu baioneta. În vara aceluiaşi an, 6 bărbaţi înarmaţi cu lănci reuşesc să atace monstrul şi să îl determine să se retragă, dar încercările lor de a-l străpunge dau greş, deoarece lăncile nu au reuşit să îi penetreze pielea (ca şi în cazul semnalat de Portefaix). În august, Anne Chabanel e atacată şi se apără disperată, înjunghiind Fiara de mai multe ori. În septembrie, Barthelemy Simon trage asupra Bestiei, fără vreun efect vizibil. La sfârşitul anului, un ţăran atacat izbuteşte să îi înfigă baioneta deasupra urechii stângi. Pe 6 iunie 1767, Antoine Dentil este atacat şi reuşeşte să se salveze, după ce îi aplică monstrului mai multe lovituri de pumnal.

Pe 19 iunie 1767, după uciderea de către Bestie a unei tinere de 19 ani, marchizul d’Apcher, însoţit de Jean Chastel şi de alţi vânători încercaţi, ia urma Fiarei şi reuşeşte să o împuşte. Neafectat (desigur…), monstrul dispare din vedere, ceea ce a urmat fiind consemnat de mai mulţi martori de încredere, inclusiv de către onorabilul marchiz.

Conform declaraţiilor, Jean Chastel a îngenunchiat şi a început să se roage la marginea pădurii, iar Fiara nu s-a lăsat aşteptată şi a venit imediat, fără să atace însă. Spre stupefacţia tuturor, Bestia a ieşit dintre copaci şi a stat liniştită până ce Chastel şi-a terminat rugăciunea, după care piosul vânător a pus deoparte Biblia, şi-a îndesat în buzunar ochelarii, a dus arma la ochi, a spus: „Fiară, nu vei mai mânca pe nimeni!” şi a tras un singur glonţ de argint. Monstrul a murit pe loc… pentru a doua oară.

Animalul (dacă era un animal!) a fost transportat la castelul marchizului. Mai mulţi martori au recunoscut imediat Fiare care le atacase, şi care purta rănile pe care ei i le făcuseră apărându-se. O fată de 19 ani care fusese rănită recent s-a îmbolnăvit de groază la vederea cadavrului. Notarul regal Etienne Marin, asistat de mai mulţi chirurgi şi numeroşi martori, a întocmit un raport detaliat, „a doua zi de la distrugerea Fiarei”. Raportul respectiv, păstrat până în prezent în Arhivele Naţionale ale Franţei (Dosarul nr. F10476 – Fond agricultură), indică: „Acest animal ne pare a fi un lup, dar un lup întrutotul extraordinar şi diferit ca dimensiuni şi înfăţişare de oricare lup care a mai fost văzut vreodată. Aceasta ne-au confirmat-o mai mult de 300 de persoane din toată ţara, venite special să îl vadă; mai mulţi vânători şi nenumăraţi experţi ne-au atras atenţia că acest animal nu seamănă cu lupii decât la coadă şi la partea din spate. Uriaşul cap, de formă pătrată, este monstruos! Botul este scurt, deschiderea gurii imensă, dinţii ca de câine, dar mari, inegali şi neregulaţi, totodată lipiţi unul de altul şi dubli… Ochii, de un roşu strălucitor, sunt dotaţi cu o membrană întrutotul aparte, care pleacă de sub orbită şi acoperă întregul glob ocular. Urechile sunt erecte şi rigide, precum coarne de diavol. Gâtul, foarte gros şi scurt, îi e înconjurat de o coamă deasă, roşie, dungată cu negru. Pe piept are o mare pată albă, în formă de inimă. Blana de pe corp este foarte deasă şi lungă, gri pătată cu negru. Labele uriaşe au patru degete înarmate cu unghii lipite, mult mai lungi şi mai groase decât ale unui lup obişnuit, astfel încât arată întocmai ca nişte copite. Picioarele îi sunt foarte groase, mai ales cele din faţă, şi sunt colorate ca la căprioare. Ni se pare important să menţionăm acest fapt, deoarece nici vânătorii, nici cunoscătorii nu au mai văzut vreodată astfel de culori la un lup. De asemena, coastele sale nu seamană cu cele ale lupilor, ceea ce îi dădea acestui animal libertatea de a se întoarce uşor, pe când coastele lupilor sunt dispuse oblic, nepermiţându-le această facilitate”.

După cum se vede, dacă „lupul” lui Beauterne era unul ciudat, cel omorât de Chastel era dubios de-a dreptul… Dar surprizele nu se opresc aici, ci se amplifică odată cu disecţia Fiarei, aşa cum va consemna în continuare acelaşi notar Marin, într-o scrisoare oficială detaliată privind autopsia: „Ne-am decis să dăm la o parte carnea şi să păstrăm scheletul. Surprinzător, craniul s-a dovedit întrutotul remarcabil. După ce am îndepărtat tegumentele, am observat o creastă osoasă care începea la baza craniului, avea 18 cm înălţime şi se termina descrescând treptat în partea din faţă. Am dat la o parte o bucată de carne constituind masă musculară care cântărea peste 3 kilograme şi care acoperea oasele parietale, având terminaţiile ataşate de maxilar şi de ochi. Odată toate aceste excrescenţe îndepărtate, capul animalului, atât de monstruos în starea sa naturală, nu era mai mare decât un pumn, şi conţinea nu mai mult de două linguri de creier deja putrezit…”. Raportul mai menţionează nemulţumirea domnului de la Mothe că mai mulţi doctori zeloşi şi nepricepuţi au început autopsia înainte de sosirea lui, şi astfel „părţile cele mai curioase ale acestui animal nu au mai putut fi examinate”. De asemenea, în stomacul animalului s-au găsit oase de copii.

Raportul conchide: „Ceea ce am onoarea să vă evidenţiez, Monseniore, este faptul că se justifică întrutotul incertitudinea martorilor cu privire la specia Fiarei. Cei care au văzut-o din spate au zis că este un lup. Cei care au văzut-o din faţă însă m-au asigurat că e un Animal Necunoscut. (…) În orice caz, este o specie de care eu nu am cunoştinţă. Trebuie să vă menţionez însă faptul că unii oameni, printre care şi nişte judecători din vecinătate, m-au prevenit că Fiara era de fapt un Vrăjitor”.

Animalul a fost de îndată preparat pentru a fi trimis la Curte, dar, ca şi exemplarul anterior, a început să putrezească cu repeziciune. Odată ajuns la Rege, era într-o stare de putrefacţie atât de avansată, încât monarhul, scârbit, a ordonat să fie îngropat imediat. Astfel se încheie această odisee a groazei, liniştea coborând de data aceasta definitiv peste Gevaudan…

Numeroase explicaţii au fost oferite de oamenii de ştiinţă pentru grozăviile petrecute. Decişi să ignore cu totul aspectele bizare ale cazului, mulţi au susţinut cu tărie că Fiara era un animal obişnuit. Au fost propuşi ca vinovaţi lupul, ursul, leul, hiena (prezenţa animalelor exotice în zonă fiind explicată prin evadarea dintr-o menajerie locală) şi mulţi alţii. Astfel, se pleacă de la ideea că omul secolului al XVIII-lea nu prea cunoştea animalele. Problema e că TOATE aceste animale sunt menţionate a fi existat în menajeriile din Gevaudan în perioada respectivă, deci localnicii erau familiarizaţi cu ele. Cât de greu le-ar fi fost să recunoască un leu scăpat dintr-o cuşcă până de curând expusă în public?… Ca să nu mai vorbim că nici un document nu menţionează pierderea unui astfel de animal la acea vreme, ceea ce transformă teoria în pură speculaţie. Şi chiar dacă presupunem că oamenii simpli, soldaţii, funcţionarii, nobilii şi chiar învăţaţii locali erau lipsiţi de cele mai elementare noţiuni de zoologie… atunci specialiştii de la Curte, care aveau la îndemână exemplare împăiate din toate aceste animale, aşa cum este consemnat negru pe alb în arhivele Muzeului de Istorie Naturală, animale autopsiate şi studiate de ei, chiar nu ar fi avut cum greşi.

O variantă ce prezintă un grad mai ridicat de credibilitate explorează posibilitatea existenţei unui animal corcit, o încrucişare între hienă şi tigru (ipoteză ce pare a fi susţinută prin descoperirea în subsolul Muzeului de Istorie Naturală a unei carcase de hienă vărgată, care datează din acea perioadă şi care a fost propusă ca fiind cea a Fiarei). Hibridizarea ar fi putut explica şi violenţa atacurilor, şi „modul de operare” atipic pentru oricare animal obişnuit. Împotriva acestei teorii vin elementele bizare ale poveştii, dar mai ales, din nou, faptul că naturaliştii vremii identificaseră deja astfel de hibrizi şi ar fi putut să realizeze cu ce au de-a face, precum şi faptul ştiinţific că un hibrid este întotdeauna mai mic decât oricare dintre părinţii lui, pe când Fiara nu se caracteriza nici pe departe prin dimensiuni reduse. Însă rămâne o teorie care poate fi luată în considerare.

Foarte plauzibilă este şi ipoteza animalului necunoscut, cu variaţia ipotezei animalului preistoric, şi anume un andrewsarchus, care, întâmplător sau nu, chiar se potriveşte descrierilor, având până şi copite. În plus, zona în care acţiona Bestia e garnisită cu peşteri preistorice, şi există chiar declaraţii conform cărora Fiara a fost văzută în una din ele.

Mai mult decât atât, în Bestiarele medievale este menţionat arenoteliconul, ale cărui înfăţişare şi obiceiuri corespund cu cele ale Fiarei din Gevaudan. De altfel, în Physiologus, se precizează că acest animal fantastic se mai numeşte şi „Bestie”. Straniu, căci denumirea de „Bestie” („la Bete”) este cea care i s-a atribuit întotdeauna Fiarei, asemănarea cu un lup fiind folosită doar ca o comparaţie cu un animal familiar; însă întotdeauna s-a insistat pe distincţie. Arenoteliconul era atestat ca fiind o rudă europeană a tigrului şi a hienei, un animal murdar, cu coarne, gheare lungi la picioarele din faţă şi copite la cele din spate; trăia în morminte, îşi schimba sexul după voie, iar prezenţa lui alunga câinii. Fabricius consemnează că un exemplar de culoare galbenă a fost capturat în 1530, în pădurea austriacă Fannsberg.

Există însă şi ipoteze menite a explica latura „umană” a crimelor. Una din ele ni-l prezintă pe contele de Morangies, necrofil sadic îmbrăcat în piele de lup. Teoria se sprijină pe presupusa natură sexuală a crimelor (deşi nici un document de epocă nu menţionează abuzarea victimelor, aşa cum s-a vehiculat ulterior), pe declaraţia unui martor care a auzit Fiara „râzând şi vorbind”, şi pe a altuia care spunea că Bestia, ridicată pe picioarele din spate, avea în zona stomacului mai mulţi „nasturi” („mameloane”, după unele interpretări). Însă este exclus ca atâţia cunoscători să se fi lăsat înşelaţi de deghizare în timpul vânătorilor şi atacurilor, şi nimic din documentele vremii nu ne lasă să credem altceva decât că Morangies era un gentilom extrem de onorabil. Şi chiar dacă nu ar fi fost, este destul de greu să ni-l imaginăm făcând salturi de 10 metri. În plus, încetarea bruscă a crimelor alungă din start ideea ucigaşului în serie, care nu s-ar fi putut opri din nebunia lui.

Alţii cred că Fiara era un animal dresat de Jean Chastel însuşi şi protejat de o cuirasă, ceea ce explică rezistenţa la gloanţe şi placiditatea demonstrată faţă de Chastel în momentul uciderii. Din nou, lipseşte mobilul, şi oricum nu se lămureşte cu nimic natura stranie a monstrului… celelalte argumente invocate în favoarea lui Morangies fiind şi aici valabile.

În fine, teoria unui hibrid om-animal, sau cea a unui vârcolac au fost propuse în epocă şi ulterior. Adepţii acestor teorii argumentează folosindu-se în special de raportul disecţiei, în care sunt menţionte excrescenţele stranii de pe capul Fiarei şi dimensiunile extrem de reduse ale craniului propriu-zis, odată acestea îndepărtate. Aceste consemnări sunt considerate o dovadă a capacităţii animalului de a suferi schimbări morfologice, pornind de la o structură de bază ulterior extinsă către o formă nouă. La aceste speculaţii se adaugă particularităţile cazului corelate cu zvonuri, şi astfel se ajunge la cele două teorii pe care le voi sumariza mai jos.

Astfel, într-una din variante, Jean Chastel ar fi fost luat prizonier şi torturat într-o temniţă orientală, de unde s-ar fi întors cu boala, transmisă apoi şi fratelui său, Pierre, precum şi fiului său, Antoine Chastel. Dominat de licantropie, Pierre şi-ar fi ucis unul din nepoţi, apoi ar fi reuşit să îşi ţină în frâu pornirile criminale. Mai puţin norocos, şi neputându-şi controla stările, Antoine s-a retras pentru a trăi ca un pustnic într-o zonă muntoasă, spre care Bestia a fost văzută îndreptându-se de mai multe ori. Bănuit de localnici şi denunţat lui Beauterne, a fost vizitat de archebuzier; la întrebările acestuia Antoine ar fi răspuns cu un urlet animalic, repezindu-se asupra ofiţerului. Arestat şi întemniţat, a fost în cele din urmă eliberat din lipsă de probe, dar în perioada cât a stat arestat, nu au avut loc crime. În cele din urmă, Chastel-tatăl a curmat mizeria fiului său, împuşcându-l cu un glonţ de argint, ceea ce a dus la moartea trupului său animalic. Câteva zile mai târziu, un Antoine palid şi schimbat s-a întors acasă, pentru a începe o viaţă nouă.

Deşi multe elemente ale teoriei se bazează pe zvonuri şi speculaţii, ştim următoarele lucruri: Pierre Chastel a fost investigat pentru uciderea nepotului său, în 1745; Antoine Chastel a fost arestat de Beauterne, împreună cu tatăl şi fratele său, pentru agresiune, la data de 16 august 1765, şi consemnul dat judecătorilor a fost: „Nu îi eliberaţi decât la patru zile după ce voi părăsi provinicia”; în această perioadă, nu a fost ucis nimeni; de asemenea, Jean Chastel şi familia lui erau cunoscuţi în epocă sub numele de Vrăjitorii, iar în raportul menţionat ceva mai sus, referitor la autopsia Bestiei, există, cum deja am semnalat, celebra frază: „… unii oameni, printre care şi nişte judecători din vecinătate, m-au prevenit că Fiara era de fapt un Vrăjitor”… Adică cineva din familia Chastel, după alte interpretări.

În fine, o altă teorie interesantă propune ca vinovat un alt vârcolac, şi anume pe Contele Getulio Vargas (sau Vargo, după unele documente), pe care l-am mai pomenit. Povestea lui însă este atât de spectaculoasă, încât merită detaliată.

Surprins de fraţii unei tinere ţigănci pe care o violase şi o târa de păr prin pădure, Contele Getulio Vargas a fost blestemat de unul dintre aceştia, ca „întreaga natură să îi stea împotrivă, animalele să se întoarcă contra lui şi să nu mai aibă niciodată linişte”. Vargo le-a râs în nas. Câteva minute mai târziu, un tăietor de lemne îngrozit asistă la atacul unei „Fiare mari” asupra Contelui care se îndrepta liniştit spre casă. După spusele omului, Bestia semăna cu un lup, dar era „mai mare decât un urs” şi se deplasa pe picioarele din spate. În clipa următoare, scutura în toate părţile, ca pe o zdreanţă, trupul Contelui pe care îl ţinea în fălci; atacată de ciobănescul alsacian al tăietorului de lemne, Fiara însă a abandonat omul şi a rupt beregata câinelui dintr-o singură muşcătură. Apoi, scoţând un urlet sinistru, monstrul biped s-a îndepărtat. Când şi-a făcut destul curaj pentru a se apropia de locul atacului, tăietorul de lemne a văzut stupefiat că Vargo încă trăieşte, în ciuda sângelui care băltea în jurul lui, curgându-i abundent dintr-o rană urâtă ce i se întindea pe gât şi pe piept.

Transportat de tăietorul de lemne la castel, Vargo a început să îşi revină miraculos de repede. Numai că a început să îi ceară bucătarului să îi gătească carnea din ce în ce mai puţin, până când, sub ochii îngroziţi ai servitorilor, Contele a înfulecat un picior de miel crud. Iar în noaptea următoare, Vargo a dispărut de acasă. Fraţii săi, convinşi că înnebunise ca urmare a atacului suferit şi a rănii căpătate, au plătit oamenii să îl caute, dar Contele nu mai era de găsit. Nimic concret despre soarta lui nu avea să se mai afle vreodată…

Toate acestea se petreceau în mai 1764… cu o lună înainte de prima semnalare a Fiarei din Gevaudan… şi în aceeaşi zonă. Iar femeia care a descris prima monstrul, în iunie 1764, a declarat despre el că „nu avea ochi de animal; avea ochii unei fiinţe care fusese cândva om, dar acum aparţinea Diavolului”… „Asta nu e opera unui animal”, a mai spus unul din bătrânii locuitori ai zonei după primul atac al Fiarei, „ci a unui vârcolac. Erau vârcolaci în munţi când eram eu tânăr”. Pe măsură ce crimele şi atacurile se succed, tot mai mulţi locuitori încep să adopte teoria vârcolacului.

O întâmplare stranie are loc în 1765, punându-i pe mulţi pe gânduri. Unul din prietenii apropiaţi ai dispărutului Conte Vargo, un tânăr nobil pe nume de la Chaumette, dă din întâmplare peste Fiară. Spre stupefacţia lui, Bestia pare înveselită, şi se apropie „gudurându-se, şi mişcându-şi aparent afectuos coada”. Mai puţin încântat de întâlnire, de la Chaumette îşi descarcă pistolul în animal. Bestia se îndepărtează imediat, oprindu-se însă din când în când şi privind derutată peste umăr, „de parcă îi reproşa ceva”…

La scurtă vreme după acest incident, de la Chaumette a fost abordat de un preot iezuit, care l-a avertizat că Vargo se adăposteşte în abaţia de Mercoir, că este infectat de melancholia canina şi că bântuie ţinuturile transformat în Fiară. Astfel se explică, susţine preotul, şi comportamentul Bestiei (în fapt, al Contelui…) faţă de vechiul său prieten. Indignat, de la Chaumette a declarat aserţiunea preotului drept „fantastică”, şi nu şi-a mai bătut capul cu ea.

Numai că în perioada următoare, printre crime şi mutilări, Bestia a revenit cu obstinaţie în acelaşi loc, urmărind parcă un scop în sine… iar locul unde revenea mereu era moşia lui de la Chaumette. Iar după ce Chastel avea să o împuşte folosind glonţul de argint, terminând cu monstrul şi cu zvonurile legate de Contele Vargo odată pentru totdeauna, de la Chaumette a fost auzit de cunoscuţi rostind gânditor controversata propoziţie: „Dobitocul ăla de iezuit… până la urmă avea dreptate!…

Interesantă şi spectaculoasă poveste, cea a Contelui Vargo, din nefericire pentru adepţii ei, susţinută în mare parte doar de tradiţia orală. Tot ce ştim cu certitudine legat de ea este că de la Chaumette a existat, că a tras asupra Fiarei, că aceasta a fost văzută pe moşia lui, şi că în zonă oamenii vorbeau despre existenţa unui vârcolac pe nume Vargas. Restul însă, ţine deocamdată doar de legendă.

Înainte de a ne îndepărta însă definitiv de dosarul Fiarei, să amintim că există două filme inspirate din acest incident, Brotherhood Of The Wolf şi La Bete du Gevaudan, al doilea prezentând mai multă seriozitate, precum şi o excelentă nuvelă a lui Guy de Maupassant, intitulată sugestiv Lupul… De asemenea, unul din teribilele atacuri ale Bestiei l-a inspirat pe Robert Louis Stevenson să scrie Frumoasa păstoriţă.

Şi acum un ultim punct de abordat. Oricât de incredibil ar părea, Fiara din Gevaudan nu a constituit în istorie un caz singular. Creaturi şi atacuri similare au fost raportate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, tot pe perioade de câte patru ani, în Benais (100 de victime), Sarlat, Vivarais (21 de victime), L’Indre, ca şi în alte zone. Cazul Sarlat se remarcă prin faptul că lupul (?) ataca numai oameni maturi şi se deplasa pe picioarele din spate. Journal de Gard semnalează în numărul din 21 octombrie 1809 prima victimă a Bestiei din Vivarais, urmând la scurtă vreme încă alte douăzeci; capetele a şase dintre cadavre au fost detaşate de trup, iar rănile erau curate de parcă fuseseră făcute cu lama; conform însemnării din Registrul de Lafigere, Augustin Colomb, de 8 ani, a fost scos de monstru de sub casă, unde se ascunsese, şi răpit, ulterior găsindu-i-se doar capul; declaraţia dată de cultivatorul Jacques Dumas şi de notarul imperial Graffand atestă că Rose Henriette Dumas, în vârstă de 7 ani, a fost devorată cu o zi înainte în pădure de către o „bestie feroce, după cum rezultă din rămăşiţele despuiate şi găsite învelite cu grijă în hainele însângerate ale defunctei”… Martorii crimelor vorbesc de „un animal având forma unui lup negru dar de mărimea unui măgar”, cu o coamă ca de leu, de culoare roşie, pântecele complet alb, urechi mari, capul şi botul lungi, coadă lungă şi ridicată.

Mai înainte, în 1581, în Chartres este înhumat un băiat ucis de o „bestie sălbatică, a cărei natură nu se poate stabili”. Gazeta de Franţa, în numărul din 17 iunie 1633, menţionează uciderea Bestiei din Caen: după ce „un fel de câine mare”, foarte agil şi mult prea rapid pentru a putea fi urmărit a ucis în jur de 30 de persoane, contele de Suze mobilizează 6000 de oameni şi după 3 zile de hărţuială ucide fiara, descrisă ca fiind „asemănătoare cu un lup, dar mult mai lungă, cu blana roşie, cu coada ridicată şi mult mai masivă ca un lup obişnuit”; de asemenea, animalul a fost semnalat ca fiind „rezistent la gloanţe”. În 1700, ducele de Vendome, însoţit de 30 de muşchetari, ucide o „Bestie enormă”, vinovată de a fi devorat o femeie şi peste 60 de copii, după cum consemnează procurorul regal de Neuville în actele sale. În 1731, registrul parohiei din Trucy atestă uciderea lui Jean Moreau, de către „o bestie de felul unui lup”. În continuare, alte 70 de crime sunt consemnate, martorii descriind un animal „ca un tigru, sau ca un lup monstruos” care pătrundea în localităţi în plină zi pentru a-şi lua prada, lăsând deseori în mâinile însângerate ale mamelor îngrozite doar braţul de care acestea îşi ţinuseră copilul; s-a vorbit de licantropie, şi chiar de demoni… În 1874, în Irlanda, mai mulţi oameni muşcaţi de un animal asemănător cu un lup au fost ulterior internaţi la Ennis Insane Asylum, ca urmare a dezvoltării unei forme stranii de nebunie. În 1893; Rusia a fost terorizată de Bestia din Trosna, care a atacat 10 femei şi copii, ucigând 3. În 1988, în perimetrul bazei militare Wittlich a pătruns ceea ce părea a fi „un fel de câine mare”, care însă se deplasa pe picioarele din spate; câinii bazei nu au putut fi determinaţi să îl urmărească. În 1993, în Bulgaria, o creatură similară a ucis 16 persoane. Între 1993 şi 1995, în statul hindus Bihar, 80 de copii au fost răpiţi din locuinţele lor de către „un animal ca un lup”…

Dar România? A fost ţara noastră ferită de astfel de orori? Nimic de acest gen nu ne-a rămas din vremurile medievale. Însă…

Iată ce citim în lucrarea Enigme de pe Terra, apărută în 2008 la Editura Donaris, despre Monstrul din Bucegi: o relatare a unui locuitor din localitatea Poiana Ţapului, conform căreia, într-o seară, auzind zgomote stranii în grajd şi crezând că un hoţ a pătruns pe proprietatea lui, omul s-a deplasat spre sursa zgomotelor, unde a fost doborât la pământ, spre groaza lui, de un animal „de mărimea unui urs, dar cu capul mult mai mare, părul cenuşiu şi un fel de coamă albă, îngustă”. Revenindu-şi din şoc, bărbatul a observat abia atunci că vaca îi fusese omorâtă şi mutilată cu sălbăticie, piciorul animalului fiind pur şi simplu smuls din încheietură. În continuare, se precizează că nu este vorba de un urs, animalul cu înfăţişare bizară atacând de două ori şi una din stânele din regiune. Mai mult, un grup de excursionişti a semnalat în apropiere de vârful cunoscut în zonă sub denumiera de „Colţul Morarului”, o fiară ciudată, care „stătea sprijinită de o stâncă, ridicată pe picioarele din spate”. Martorii consideră că animalul nu putea fi încadrat în nici una din speciile cunoscute. După ce i-a studiat câteva secunde cu atenţie, creatura a dispărut după o stâncă; câţiva metri mai încolo, excursioniştii au dat peste pete de sânge şi peste un cap de mânz.

Imaginaţie înfierbântată? Exagerări? Adaptarea unor poveşti de pe alte meleaguri la realitatea autohtonă? Posibil.

Sau poate că nu.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

12 comentarii »

  • mielu said:

    Frumos articol Mircea. Am vazut si eu filmul, pacat ca nu era bine facut.

  • mielu said:

    Apropos, Oliviu e in vacanta, ca promisese si el un articol pe tema asta in numarul trecut.

  • Mircea Pricajan said:

    A fost o scăpare regretabilă, autorul articolului este Oliviu, nu eu. Am corectat.

  • michael said:

    oliviu e constant,bine documentat interesant ,bravo!

  • polimedia.us/fain/ said:

    Suspans-ro – – Articole – Despre Fiara din Gevaudan –i alte cazuri similare-Suspans-ro…

    Iata un articol interesant bazat pe documente de epoca referitor la Monstrul din Gevaudan, un posibil varcolac. Autorul are o serie faina de articole pe teme de genul asta in revista Suspans, toate elaborate si documentate. Insa asta mi s-a parut cel m…

  • oliviu craznic (author) said:

    @mielu: nu sunt in vacanta…:)

  • bogdana said:

    Un articol extrem de interesant si care evidentiaza pe deplin preocuparea pentru supranatural a autorului!

  • mielu said:

    Atunci ma bucur ca iti continui seria.

  • ely said:

    Breathtaking … as always!

  • Ion Vol said:

    Interesant articolul,dar fiara asta din Gevaudan cam seamana cu un varcolac,dar are trasaturi total diferite.Felicitari pt articol,super tare.

  • oliviu craznic (author) said:

    @ion vol: multumesc pt aprecieri, am vazut ca mi-ai citit si articolele din urma, ma bucur ca te interseaza…

  • Suspans.ro : » Articole » Despre wendigo, monstrul antropofag_Suspans.ro said:

    […] În afara asocierii lui wendigo cu rudele americane ale Omului Zăpezii, iubitorii de mituri au încercat să îl asimileze şi vârcolacilor, despre care am vorbit cu altă ocazie (a se vedea articolele Despre pricolici şi vârcolaci şi Despre Fiara din Geavaudan şi alte cazuri similare). […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.