Despre Gilles de Rais, Mareşalul Diavolului

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Practicile oculte şi experienţele interzise au suscitat întotdeauna interesul oamenilor, de multe ori doar ca idee, în unele cazuri însă şi ca practică. Ceea ce nu au reuşit însă adepţii artelor negre şi ai viciilor să înţeleagă este faptul că astfel de obiceiuri sfârşesc, întotdeauna, prost, fie că asta se întâmplă din cauze naturale, fie că explicaţia rezultatului este mai puţin simplă. Exemplele sunt nenumărate, dar un caz clasic ar fi cel al lui Gilles de Rais, erou şi răsfăţat al sorţii, prăbuşit în decadenţă şi crimă în numele demonilor, până dincolo de salvare. Dar să detaliem (cronologia şi elementele factuale de mai jos sunt desprinse din documentele autentice ale Procesului inchizitorial de la Nantes din 1440, aşa cum sunt acestea citate, redate sau sumarizate în operele unora dintre cei mai importanţi biografi ai lui Gilles de Rais: G. Bataille, J. Benedetti, L. Wolf, J.K. Huysmans etc.)

Baronul Gilles de Rais (1404–1440; o viaţă cam scurtă pentru cineva care spera să obţină, prin ritualuri odioase, puterea supremă, bogăţia absolută şi viaţa veşnică), membru al Casei de Montmorency-Laval, a fost unul dintre conducătorii armatei franceze în Războiul de o sută de ani şi companion al Ioanei d’Arc (misticismul afişat de aceasta este posibil să fi avut o înrâurire serioasă asupra comportamentului ulterior al lui Rais), obţinând ca urmare a realizărilor sale militare şi a faptelor sale de vitejie titlul de Mareşal al Franţei. Impulsurile demente ale personajului în discuţie, fără îndoială reprimate de educaţia catolică, de disciplina militară şi de mâna de fier a tutorelui Jean de Craon, este posibil să îşi fi găsit o manifestare în timpul campaniilor efectuate, actele de bravură reprezentând, probabil, nimic altceva decât metode de descătuşare a caracterului său sălbatic. În orice caz, conform propriilor declaraţii făcute înaintea Inchiziţiei în timpul procesului (Nantes, 21 octombrie 1440), mareşalul a comis prima sa crimă monstruoasă în 1432 sau 1433, în Champtoce, în acelaşi an în care Craon a decedat, lăsându-şi nepotul stăpân pe situaţie. Nu avem detalii despre fapta care a dezlănţuit avalanşa de orori consemnate de documente, dar putem presupune că a fost similară cu ticăloşiile care au urmat. Este foarte straniu cum acest bărbat care avea totul, bogăţie, glorie, putere, lumea la picioare, care totodată se considera un creştin pios (fiind convins că propria căinţă „sinceră” urma să îi obţină iertarea Bisericii, ceea ce s-a şi întâmplat… înainte de execuţie), avea să arunce totul de râpă pentru nişte plăceri bolnave şi încercări penibile de a ajunge acolo unde în cele din urmă, probabil, a şi ajuns: la diavol.

În 1435, odată retras din viaţa militară, „redescoperindu-se pe sine”, redescoperire în cadrul căreia şi-a înţeles şi reevaluat propria natură – aceea de violator de copii, torţionar, ucigaş şi necrofil, Gilles de Rais s-a izolat la Machecoul, dedicându-şi viaţa unui lux fabulos şi unor grozăvii nemaiîntâlnite. Va mai trece însă ceva vreme până când, cu teamă şi după numeroase şovăieli, convins şi terifiat de pericolul ce îi paşte sufletul, va face totuşi şi ultimul pas necesar pentru a obţine un loc ce pare că îi era destinat – acela de slujitor al Satanei.

Documente şi dovezi despre faptele lui Rais avem începând cu răpirea unui băiat de doisprezece ani, fiul lui Jean Jeudon, de către Gilles de Sille, vărul şi unul dintre numeroşii complici ai lui Rais. Inchiziţia a coroborat ulterior mărturiile lui Guillaume Hilairet, a lui Jeudon, ale soţiilor acestora şi ale altor cinci persoane din Machecoul cu probe rezultate din faptele cunoscute ale mareşalului şi s-au tras concluziile care se impuneau: victima fusese dusă la castelul nobilului, unde acesta a torturat-o, violat-o şi ucis-o. Sille le-a comunicat părinţilor bietului copil, ce îi fusese încredinţat la cerere, că habar nu are ce s-a întâmplat cu acesta, dar că probabil a fost răpit de nişte tâlhari oarecare odată ce a părăsit castelul seniorului. Cea de-a doua victimă de la Machecoul a fost procurată tot de către Sille, care pare să fi fost primul care a jucat rolul de asistent sau de mână dreaptă a mareşalului în comiterea crimelor.

Curând, cel de-al doilea văr al lui Rais, Roger de Bricqueville, a început să ia parte la „activităţile” odioase, ajutându-l pe dement să-şi procure victime. Conform documentelor procesului, în doar câteva săptămâni au avut loc cinci dispariţii de copii în Machecoul, ceea ce a dus la răspândirea unui val de panică şi a zvonurilor că o prezenţă supranaturală acţionează în zonă. Mărturia lui Andre Barbe arată că atât Rais, cât şi cei doi veri ai săi au fost imediat suspectaţi că, îmbrăcaţi în mantale negre şi cu văluri de aceeaşi culoare pe feţe, ar fi responsabili pentru întâmplările necurate, dar nimeni nu a îndrăznit să ridice vocea împotriva stăpânitorului ţinutului, căci ar fi riscat pedepse cumplite. Totuşi, reputaţia sinistră a regiunii a ajuns până în Saint-Jean-d’Angely, unde, conform aceluiaşi Barbe, se vorbea deja că „în Machecoul se mănâncă copii”.

J. Benedetti, unul dintre cei mai de seamă biografi ai lui Gillles de Rais, consemnează în lucrarea sa The Real Bluebeard: The Life of Gilles de Rais că, foarte curând după aceste întâmplări, o bătrână hidoasă pe nume Perrine Martine, poreclită „Teroarea”, a început să bântuie zona, răpind copii sau atrăgându-i cu promisiuni la castelul mareşalului. În mărturia lui Guillaume Fouraige se specifică faptul că ticăloasa femeie era îmbrăcată în haine cenuşii şi purta o glugă neagră. Cred că, în „lumina” unor astfel de evenimente, poveştile cu vrăjitoare şi căpcăuni mâncători de copii nu mai par, dintr-odată, atât de lipsite de substanţă…

Forţat de agitaţia creată în zonă de dispariţiile tot mai numeroase, Sille a răspândit vestea că într-adevăr copiii erau răpiţi, dar că acest lucru se făcea la ordinul regelui şi că erau trimişi în Anglia să devină paji. Între timp, alţi doi complici, Henriet şi Poitou, au fost implicaţi în „afacere”, ultimul fiind, în fapt, o victimă violată dar cruţată de la moarte pentru „frumuseţea” ei, apoi inclusă în cercul de nebuni care se ocupa de pregătirea crimelor şi de ştergerea urmelor acestora (cadavrele erau îngropate, arse sau aruncate în latrine; pe unele dintre ele, precum şi bucăţi din acestea cum ar fi capetele şi membrele „celor mai frumoase victime”, Rais le păstra). Mărturiile ulterioare ale lui Poitou în faţa inchizitorilor (Nantes, 23 octombrie 1440) vorbesc despre decapitarea copiilor răpiţi, precum şi despre acte de sodomie, vampirism, dezmembrări, eviscerări, necrofilie, perversiuni sau torturi de neconceput. Aceste declaraţii se corelează cu mărturisirile mareşalului însuşi. Interesant: Huysmans semnalează faptul că, după efectuarea actelor de vampirism, Rais era cuprins, pe parcursul zilei, de stranii perioade de letargie, care deveneau tot mai dese şi mai lungi ca durată pe măsură ce activitatea specifică se petrecea mai des şi mai intens…

Între timp, averea lui Rais începuse să scadă, datorită traiului său extravagant, ceea ce l-a îndemnat să caute, începând cu anul 1438, sprijin în alchimie şi arte negre, spre care oricum avea o înclinaţie morbidă, la care se adăugau, pe lângă nevoia menţionată, şi fascinaţia pentru experienţe extreme şi amintirea „miracolelor” săvârşite de tovarăşa sa Ioana d’Arc. Deşi educat şi aparent inteligent, Rais a fost ţinta mai multor şarlatanii evidente cărora nu a fost capabil niciodată să le înţeleagă natura iluzorie, ceea ce ne poate face fie să ne îndoim total de capacitatea sa de a raţiona, fie să ne punem întrebarea cât de tare e afectat intelectul celor care încearcă să se joace cu magia. Spre exemplu, un auto-numit „făuritor de aur” l-a convins pe mareşal să îl întâlnească într-o tavernă din zonă, unde i-a cerut un ban de argint pentru a-l transforma în aur prin vrăji. Odată obţinută moneda de argint de la Rais, „alchimistul” i-a cerut acestuia să părăsească localul pentru a-şi putea „face numărul”. După ce mareşalul a plecat, bărbatul şi-a cumpărat liniştit băutură de moneda respectivă şi a consumat-o fără reţineri.

Neînvăţându-se deloc minte, Rais a continuat să îi ceară preotului său favorit, Eustache Blanchet (mărturiile ulterioare ale acestuia şi ale lui Francesco Prelati, făcute în faţa inchizitorilor – Nantes, 1440 – o confirmă), să îi găsească fie noi alchimişti, fie magicieni capabili să invoce diavolul şi să îl oblige pe încornorat să îi dea aur şi alte lucruri de trebuinţă. În mod cert, Rais considera că sacrilegiile şi ororile comise nu puteau decât să îi câştige favorurile necuratului, căci ar fi trebuit să fie exact genul de fapte pe placul acestuia. Blanchet a venit cu un individ, Jean de la Riviere, care l-a convins pe mareşal că putea să invoce un diavol în formă de leopard şi care apoi i-a cerut o sumă semnificativă de bani pentru a putea efectua invocarea. Riviere a dispărut îndată ce a căpătat banii, cum era de aşteptat. Totuşi, încăpăţânatul Rais a insistat să se facă noi încercări în „domeniu”.

Primele rezultate „pozitive” au fost obţinute de la un evocator al cărui nume nu s-a păstrat. Conform lui J.K. Huysmans, a cărui relatare despre viaţa lui Gilles de Rais (Liturghia neagră) se bazează pe documentele autentice ale procesului mareşalului, într-una dintre camerele castelului de la Tiffauges, evocatorul în cauză a trasat un cerc magic în care i-a invitat să intre pe Sille şi pe Rais, avertizându-i că orice s-ar întâmpla, nu trebuie să invoce cele sfinte. Dacă se vor putea abţine, diavolul se va ivi şi le va da tot ce doresc, bani, măriri, plăceri şi putere. Dacă nu, avea să fie vai de ei. Sille, cuprins de o premoniţie stranie şi învins de frică, a refuzat să păşească în cerc, dar mareşalul a acceptat. Odată ceremonia începută, Sille şi-a simţit trupul şi membrele cuprinse de un tremur incontrolabil, şi a început să se îndepărteze, prudent, de cerc, murmurând câteva exorcisme şi deschizând preventiv fereastra, lângă care a aşteptat încordat evenimentele. În mijlocul cercului, Rais a simţit în acelaşi moment cum este „atins de diavol” şi, cuprins de groază, a încercat să-şi facă semnul crucii, chemând şi sfinţii în ajutor. După cum se vede, în ciuda faptelor sale abominabile, „pioşenia” nu îl părăsise. Scoţând chiar atunci un teribil urlet de avertisment dar şi de furie sălbatică, evocatorul l-a îmbrâncit pe Rais în afara cercului, ceea ce l-a făcut pe acesta să-şi piardă cu totul cumpătul şi să o ia înnebunit la fugă, fără să se mai uite înapoi, în vreme ce Sille se arunca, speriat de moarte la rândul lui, pe fereastra deschisă, convins că diavolul se află în încăpere. În urma lor, cei doi au auzit ţipete înspăimântate, pe care le-au asemănat cu „cele ale unui om în pericol de a fi asasinat”, împletite cu „grohăieli şi urlete animalice”. Mult după ce zgomotele nefireşti s-au potolit brusc, Rais şi Sille au îndrăznit să se întoarcă în cameră, numai pentru a-l găsi pe evocator zăcând într-o baltă de sânge, cu fruntea zdrobită şi trupul cumplit mutilat. Înspăimântaţi din cale-afară, cei doi l-au cărat până la cel mai apropiat pat şi l-au îngrijit cu toată atenţia, în vreme ce ocultistul se zbătea între viaţă şi moarte. După câteva zile, evocatorul era în afara pericolului, dar a refuzat să îi mai ajute şi a părăsit, în scurtă vreme, palatul.

Având acum întărită convingerea că poate să ajungă la diavol şi chiar să îl stăpânească, cu ajutorul potrivit, Rais a fost extrem de încântat când Blanchet i l-a adus din Florenţa pe Francesco Prelati, un cleric de nici douăzeci şi trei de ani, frumos şi renumit pentru blasfemiile şi mârşăviile sale, cunoscut în anumite cercuri pentru că ar fi semnat un pact cu un demon numit „Barron”. O primă ceremonie ţinută de Prelati a adus ca rezultat o furtună şi un „zgomot făcut ca de un animal cu patru copite” pe acoperişul camerei în care Rais şi demonolatrul efectuau invocaţia. Mareşalul avea pregătită o carte de vrăji scrisă, se pare, cu sânge de copil, şi un contract cu diavolul pe care îl semnase, dar în care introdusese o clauză conform căreia, deşi era dispus să îi dea lui „Barron” tot ce doreşte, nu accepta totuşi să îşi cedeze viaţa sau sufletul (condiţie destul de restrictivă, fiindcă oare ce multe alte lucruri şi-ar fi putut diavolul dori?…)

La puţină vreme după această întâmplare stranie şi interpretabilă, Eustache Blanchet a fost abordat pe unul dintre culoarele castelului, în faţa unei camere din care se auzeau zgomote îngrozitoare, de mareşalul înlăcrimat, care l-a implorat să intervină, deoarece „diavolul îl bate pe scumpul de Francis (Prelati)”. Preotul, speriat, a refuzat să intre în încăpere, dar chiar în acel moment uşa s-a deschis şi Prelati, sângerând abundent, s-a prăbuşit în braţele disperatului Rais. Imediat, ocultistul a fost cuprins de delir şi febră. Când şi-a revenit, cu mare greutate, l-a anunţat pe mareşal că „Barron” este furios pe ei pentru că Rais nu a acceptat să îşi vândă sufletul, şi că singura cale de a-l linişti pe demon este să i se ofere în grabă ochii, inima şi organele sexuale ale unui copil. Rais nu a pregetat să îndeplinească cererea magicianului, cu toate că a continuat să evite, cu aceeaşi grijă pentru propriul suflet, să efectueze personal vreo ceremonie satanică.

Huysmans atrage atenţia asupra asemănărilor dintre cele două presupuse apariţii ale diavolului şi dintre soarta celor doi magicieni implicaţi, evenimente susţinute cu documente ale procesului, constând în mărturii ale acuzaţilor şi martorilor, mărturii care nu îi puteau duce pe aceştia altundeva decât pe rug, ceea ce face acuzaţia de falsitate a declaraţiilor să fie cu totul improbabilă. Mai mult, rănile grave ale evocatorilor, căpătate de aceştia în vreme ce se aflau singuri în cameră, intră în sfera dovezilor materiale, nemaiavând în aceste două cazuri de-a face cu fenomene ce pot fi interpretate ca halucinaţii ori iluzii. Rămân, desigur, ipotezele rănilor autoprovocate, precum şi cele ale unei intervenţii dacă nu supranaturale, atunci cel puţin misterioase…

În mod evident, odată asociat cu Prelati şi acceptând pe deplin calea satanismului, depravarea şi crimele de neimaginat comise de Rais nu au făcut decât să sporească. Nu se cunoaşte exact numărul copiilor care au căzut victimă demonului; în cursul investigaţiei ce avea să vină, procurorul Jean de Touscheronde a întocmit liste oficiale interminabile cu copii dispăruţi. Huysmans menţionează că ţinuturile aflate sub dominaţia lui Gilles de Rais deveniseră, pur şi simplu, „depopulate”, şi nu pentru că oamenii ar fi plecat – la acea vreme, să îţi laşi locuinţa şi pământul nu era treabă uşoară, şi nici să ieşi de sub stăpânirea unui senior bogat. Estimările istoricilor ajung până la 800-1000 de oribile asasinate; dovezile acceptate în cursul procesului vorbesc, în orice caz, de cel puţin 140, dar este de menţionat că audierea martorilor s-a oprit îndată ce Inchiziţia a considerat că există suficiente elemente pentru a se susţine acuzarea. Gilles de Rais singur a declarat că nu îşi mai aminteşte câţi copii a ucis, dar ştie sigur că erau cu adevărat foarte mulţi. Sporadic, căpcăunul era cuprins de accese de remuşcări şi de perioade de furie împotriva lui însuşi ori de apatie, dar, cu toate că încerca să îşi „salveze sufletul” prin fapte „pioase”, cum ar fi susţinerea bisericilor sau preconizarea de pelerinaje în vederea pocăinţei, crimele îngrozitoare continuau şi continuau, din ce în ce mai oribile şi mai perverse…
Din fericire, sfârşitul monstrului era destul de aproape, excesele sale neputând fi muşamalizate cu totul, în ciuda vastelor sale mijloace materiale şi a puterii sale politice. Fratele său mai tânăr, Rene de la Suze, precum şi alţi membri ai familiei, îl suspectau de comiterea ororilor sau, cel puţin, luau în calcul faptul că era posibil ca Rais să fi înnebunit complet, reprezentând astfel o ruşine şi, totodată, un pericol. Fie că a dorit, aşa cum susţin unii, să intervină pentru a opri actele demente ale mareşalului, despre care zvonurile se răspândiseră, fie că habar nu avea ce anume se petrece şi a acţionat în interes propriu, pentru a se asigura că nu este risipită întreaga avere a familiei de către nesocotitul său frate, cheltuitor fără limite şi subjugat de fast, de la Suze a preluat cu forţa castelul de la Champtoce. La auzul veştii, Rais a intrat în panică, înţelegând că fratele său are de gând să ocupe şi Machecoul, îndată ce va avea ocazia. În grabă, le-a ordonat lui Poitou şi Henriet să scape cumva de cele patruzeci de cadavre de copii pe care le păstrase în turn. Aproape că era prea târziu – în mai puţin de trei săptămâni, fratele său confisca Machecoul. Sille şi un alt servitor s-au ocupat cu grijă de îndepărtarea oricăror urme de sub ochii tânărului de la Suze, dar căpitanul gărzilor acestuia a reuşit totuşi să descopere două schelete uitate de către demonolatri. Interogaţi de căpitan, Poitou şi Henriet au negat că ar avea cunoştinţă de provenienţa acestora şi lucrurile s-au oprit pe moment aici, dar zilele lui Rais, a cărui nebunie sălbatică devenise evidentă pentru toată lumea, erau numărate, în ciuda colaborărilor sale intense cu Prelati şi cu „Barron”.

Totuşi, poziţia şi puterea mareşalului erau încă prea mari iar zvonurile prea extraordinare şi prea neclare pentru ca statul să îndrăznească să intervină, iar familia mareşalului se temea de oprobriul care s-ar fi reflectat şi asupra ei dacă nu proceda cu grijă. Mai exista o singură autoritate spre care se puteau îndrepta ţipetele disperate ale părinţilor înlăcrimaţi din regiune: Biserica. Cel care va acţiona în numele ei va fi episcopul Jean de Malestroit, la urechile căruia ajunseseră destule. Prudent, a început o investigaţie în secret, adunând mărturii şi dovezi şi trimiţând oameni să îl supravegheze şi să îl spioneze pe mareşal, încercând să îşi dea seama cât de reale erau zvonurile. Lămurindu-se repede, Malestroit a pus la cale un plan, dar pentru a-l aplica avea nevoie ca Rais să comită o greşeală. O singură greşeală, fie ea cât de mică, dar o greşeală – pentru ca Malestroit să poată cere, oficial, intervenţia Inchiziţiei.

Şi, ca toţi cei plecaţi de pe drumul drept, Rais avea să comită acea greşeală. Orbit de propria-i putere şi „strălucire”, înconjurat de indivizi dezaxaţi şi slugarnici, Rais nu şi-a mai dat seama cât de departe poate merge, nu a observat pericolul care îl păştea şi nu numai că nu a încetat crimele (ultima documentată având loc în august 1440 şi avându-l ca victimă pe fiul unui oarecare Éonnet de Villeblanche), dar a acţionat ilegal în public, răpind şi maltratând un preot, ridicat din biserică în timpul slujbei (incidentul este detaliat de L. Wolf în lucrarea Bluebeard: The Life and Times of Gilles De Rais). Profitând de ocazie, Malestroit a făcut publice concluziile sale printr-un raport detaliat (29 iulie 1440) care prezenta numeroase mărturii împotriva mareşalului, solicitând imediat sprijinul Inchiziţiei. Marele Inchizitor al Franţei, Guillaume Merici, îl va delega personal pe Vice-Inchizitorul de Nantes, dominicanul Jean Blouyn, să îl asiste pe episcop în investigaţiile sale şi să preia instrumentarea acuzaţiilor de blasfemie, sacrilegiu, sodomie şi practici magice. Rais, în continuare mult prea încrezător, era încă convins că nimeni nu va îndrăzni să ia Tiffauges cu forţa şi, prin urmare, nu s-a sinchisit prea tare. Însă în vreme ce reprezentanţii Bisericii, cu Malestroit în frunte, străbăteau zona adunând mărturii, promiţând protecţie celor care vor îndrăzni să vorbească şi jurând că se va face dreptate, două corpuri de armată au fost detaşate din ordinul direct al ducelui Jean al V-lea, convins de pledoariile lui Malestroit să înainteze către castel, şi astfel Tiffauges s-a trezit, cu totul surprinzător, sub asediu. Mai mult decât atât, Jean de Malestroit a semnat pe 13 septembrie 1440 mandatul de arestare al mareşalului şi a poruncit preoţilor din subordinea lui să îl aresteze pe ticălos şi să îl predea Inchiziţiei. Bricqueville şi Sille, conştienţi de ceea ce se petrece, au reuşit să scape din încercuire; Prelati a încercat şi el, dar a fost capturat. Terifiat de pedeapsa care sosea, Henriet şi-a făcut cunoscută intenţia de a-şi lua viaţa, cu toate că nu avea să meargă până la capăt; Poitou şi Blanchet s-au arătat relativ împăcaţi cu soarta. Între timp, căpitanul Jean Labbe, omul ducelui Jean al V-lea, împreună cu delegatul bisericesc Robin Guillaume, care acţiona în numele lui Malestroit şi al Inchiziţiei, în fruntea mai multor oameni, l-au arestat, în sfârşit, pe îngrozitorul servitor al Satanei, fostul erou al Franţei, Gilles de Rais (15 septembrie 1440). Scotocind peste tot în castelul de la Tiffauges în căutarea dovezilor materiale, Guillaume a reuşit să descopere haine îmbibate de sânge şi oase de copii parţial calcinate, de care Prelati încercase să scape aruncându-le în latrină…

Pentru proces, Jean de Malestroit a adunat special un grup de jurişti eminenţi, la care s-au adăugat oamenii Inchiziţiei, specializaţi în astfel de cazuri. Procesul a început cu mărturiile şi dovezile prezentate de părinţii victimelor şi de alţi locuitori ai regiunii, incluzând declaraţiile îngrozitoare ale unor mame forţate să îşi dea copiii pe mâna monstrului. Pe 13 octombrie 1440, s-a decis că dovezi erau deja destule, actul de acuzare cuprinzând 34 de puncte, printre care crima, sodomia şi erezia. Cerându-i-se să îşi recunoască faptele şi să se căiască, Rais a răspuns obraznic, atacându-şi verbal judecătorii. Ca reacţie, Jean de Malestroit şi Vice-Inchizitorul au decis imediat excomunicarea acuzatului, ceea ce, în mod ciudat, l-a speriat pe Rais foarte tare – se pare că acesta încă îşi păstrase speranţa că sufletul îi va fi salvat. Îngrozit de perspectiva iadului veşnic şi plin de umilinţă, mareşalul a acceptat o parte a acuzaţiilor, nu însă şi pe cele referitoare la invocarea diavolului. Pus în faţa mărturisirilor făcute de către Poitou, Henriet, Blanchet şi Prelati (este de remarcat că pe declaraţiile acestora nu figurează formula clasică ce atestă faptul că mărturisirile s-au făcut de bună voie, de unde se poate deduce că au fost obţinute sub tortură de către inchizitori), Rais s-a văzut nevoit să-şi admită tacit vina, declarând că într-adevăr confesiunile acestora trebuie făcute publice spre a servi ca avertisment şi exemplu, dar susţinând în continuare că nu mai are nimic de adăugat. Nemulţumiţi de rezultat, inchizitorii au cerut (şi au obţinut) permisiunea de a aplica tortura acuzatului, pentru aflarea „adevărului întreg”. Condus în camera de tortură, unde i s-au arătat cu răbdare instrumentele pe care Inchiziţia avea să le folosească asupra lui, instrumente pe care le cunoştea prea bine deoarece el însuşi le folosise nu o dată pe victimele-i nevinovate, odiosul ucigaş s-a pierdut cu totul cu firea, acceptând să facă mărturisiri complete. Confesiunea, menţionată a fi fost făcută de bunăvoie, a fost atât de teribilă, cu detalii atât de îngrozitoare, încât inchizitorii au decis îndepărtarea anumitor fragmente explicite din actele oficiale, blestemăţiile mărturisite de mareşal depăşind limitele suportabilului. Pentru a fi siguri că au aflat tot ce era de aflat, oamenii Inchiziţiei au corelat mărturisirile lui Rais cu cele ale lui Francesco Prelati, şi potrivirile celor două declaraţii separate s-au dovedit a fi destul de convingătoare.

Începând din acest moment, toate eforturile lui Rais, conştient că nu îşi mai poate salva trupul, s-au îndreptat spre o disperată încercare de a-şi salva sufletul. Plângând, târându-se în genunchi şi implorând, „eroul” a obţinut iertarea Bisericii, comunicându-i-se totodată, în data de 25 octombrie 1440, că a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare împreună cu cei doi acoliţi ai săi care participaseră efectiv la crime, Henriet şi Poitou. Pe 26 octombrie 1440, vinovaţii au fost executaţi, complicii fiind şi lăsaţi pradă flăcărilor după execuţie. Înainte de moarte, Rais a ţinut o cuvântare publică în care îşi recunoştea spăşit toate păcatele şi îi sfătuia pe cei prezenţi să îşi crească copiii în respect faţă de morală şi faţă de Biserică şi să nu se lase purtaţi de impulsuri necugetate, pentru a nu păţi ceea ce a păţit el.

Pentru ajutorul acordat mareşalului în hidoasa sa activitate, ocultistul Prelati a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A reuşit însă să evadeze şi să îşi reia vechile obiceiuri – desigur, a fost din nou prins şi, de data aceasta, spânzurat. Un alt complice, bătrâna Martine, „Teroarea”, a fost condamnată la închisoare pentru rolul ei în evenimente şi acolo şi-a sfârşit zilele, după ce şi-a mărturisit multele ei păcate.

Bineînţeles, în perioada modernă şi contemporană au apărut speculaţii cum că Gilles de Rais ar fi fost nevinovat, iar procesul său o înscenare a Inchiziţiei şi a ducelui Jean al V-lea, acesta din urmă colaborând cu Biserica pentru a obţine pământurile mareşalului, care într-adevăr i-au revenit. Printre susţinătorii inocenţei lui Rais s-a numărat nimeni altcineva decât… Aleister Crowley. Istoricii serioşi nu iau însă în considerare această ipoteză, pentru simplul motiv că nu există nici un fel de dovadă în sprijinul ei, pe când dovezi în contra teoriei sunt suficiente. Mai mult decât atât, nici contemporanii evenimentelor, nici istoricii secolelor următoare nu au pus nici o clipă evenimentele sub semnul întrebării, de unde putem presupune liniştiţi că nici nu erau motive pentru acest lucru. În ceea ce priveşte acuzaţia de lăcomie adusă lui Jean al V-lea, aceasta nu se coroborează cu faptele – ducele nu numai că nu a arătat vreun entuziasm pentru arestare, dar s-a lăsat convins destul de greu, şi doar când Biserica începuse deja, public, propria operaţiune, expunând raportul detaliat al mărturiilor adunate. Chiar şi atunci, Jean al V-lea a preferat să lase Inchiziţia să se ocupe, el şi autorităţile civile mulţumindu-se să aprobe acţiunile acesteia. Atitudinea reticentă a ducelui Jean al V-lea este foarte uşor explicabilă, dacă avem în vedere faptul că nimeni altul decât Gilles de Rais a fost cel responsabil cu eliberarea ducelui din mâinile contelui de Penthievre, care îl capturase cu ani în urmă. Această eliberare, de altfel, a declanşat spectaculoasa carieră militară a mareşalului, devenit automat protejat al celui pe care îl salvase. Ducele l-a copleşit cu onoruri şi pământuri (da, pământuri – cam greu de crezut că Jean al V-lea a înscenat totul pentru a obţine pământurile mareşalului, când el însuşi, de bunăvoie şi din recunoştinţă, îi cedase mareşalului pământ…). Astfel, Jean al V-lea nu putea să accepte cu multă uşurinţă ideea că eroul Franţei şi salvatorul său era doar un ucigaş dement de copii şi un demonolatru… Ceea ce este, totuşi, uimitor, este cu cât entuziasm sunt îmbrăţişate de oameni teoriile „revoluţionare”, care pretind a răsturna lucruri bine ştiute de sute de ani, şi asta fără a aduce alte argumente decât cele de „logică” interpretativă…

Ca şi în alte cazuri despre care am mai vorbit (Bathory, Jack Spintecătorul etc.), în urma atrocităţilor comise ne-a mai rămas însă ceva, pe lângă învăţăturile pe care cu uşurinţă putem să le tragem (şi pe care se pare că până şi Rais le-ar fi tras puţin după ce a fost prea târziu, dacă îi luăm în considerare cuvântarea finală). Ne-a rămas o moştenire culturală destul de puternică, o sursă de inspiraţie pentru cărţi, filme şi muzică, dar nu numai. Inspirat de cazul mareşalului diabolic, Charles Perrault a scris Barbă-Albastră (Rais purta o barbă neagră cu reflexe albăstrii…), J.K. Huysmans i-a relatat povestea în cadrul cărţii sale Liturghia neagră, iar H.G. Wells a vorbit despre el pe larg în Crux Ansata şi ’42 to ’44. În ceea ce mă priveşte, Gilles de Rais a fost una dintre sursele de inspiraţie pentru personajul meu „Conrad Lorenz”, licantropul nebun din …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. În muzică, avem Ancient Rites (Morbid Glory), The Black Dahlia Murder (The Window), Brodequin (Gilles de Rais), Cannibal Corpse (Butchered at Birth, albumul include un citat din Gilles de Rais), Celtic Frost (Into the Crypts of Rays), Cradle of Filth (Godspeed on the Devil’s Thunder – The Life and Crimes of Gilles de Rais, un întreg album conceptual), GWAR (Blimey), Macabre (The Black Knight), The Residents (The Beards), Sangraal (Unearthly Night, din nou album conceptual), Whitehouse (Gille De Rais) etc. Dintre filme, aş menţiona In A Glas Cage, cu o transpunere modernă a crimelor mareşalului, dar mai ales portretizările lui Paul Naschy, în El Mariscal Del Infierno şi Horror Rises From The Tomb (ultimul introducând personajul Alaric de Marnac, bazat pe Gilles de Rais din toate punctele de vedere).

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.