Despre golem, homunculus, zombie

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

Dacă în episodul trecut am abordat strigoii şi vampirii, creaturi întoarse din moarte sub imperiul unor forţe obscure, de data asta ne vom ocupa de trei categorii de fiinţe animate de o viaţă indusă de om – sau cel puţin aşa ne spune legenda. Să vedem la ce concluzii putem ajunge după ce analizăm şi faptele…

1. Golemul

Golemul este o fiinţă antropomorfă preluată din folclorul evreiesc; el este alcătuit din materie anorganică şi animat ulterior de către creatorul lui.

În Biblie, cuvântul este utilizat cu înţelesul de substanţă embrionară sau incompletă, fiind uneori tradus ca formă nedefinită (Psalmul 139).

În Talmud, Adam este considerat a fi fost iniţial creat ca un golem; tot aici mai este menţionată şi strania poveste a rabinului Rava (sec. al III-lea – al IV-lea d.Chr.), care a creat un om mut şi l-a trimis la Rav Zeira; când acesta i-a vorbit, golemul nu a putut răspunde, şi prin urmare i s-a cerut să se întoarcă în pământul din care era făcut.

În Evul Mediu, învăţaţii (de exemplu, cabalistul Eleazar of Worms, sec. al XII-lea – al XIII-lea) erau convinşi că pot crea un golem pornind de la scrierile din Sefer Yetzirah, al cărei autor tradiţia consideră că a fost nimeni altul decât… Adam. Istoricii plasează însă originea cărţii undeva în sec. al II-lea î.Chr.

Principala metodă de a activa un golem era prin inscripţionarea pe fruntea acestuia a cuvântului emet (adevăr, în ebraică), iar dezactivarea se putea face prin înlăturarea primei litere, ceea ce transforma adevăr în moarte (met).

Nu numai golemi, ci şi diferite alte creaţii puteau fi înfăptuite cu ajutorul acestei cărţi; conform Talmudului Babilonian, Rab Hanina şi Rab Hoshaiah, doi cosmologi din sec. al II-lea, foloseau mijloacele menţionate în Sefer Yetzirah pentru a crea, în ajunul fiecărui Sabat, un viţel de trei ani, pe care apoi îl mâncau.

Principala metodă de a activa un golem era prin inscripţionarea pe fruntea acestuia a cuvântului emet (adevăr, în ebraică), iar dezactivarea se putea face prin înlăturarea primei litere, ceea ce transforma adevăr în moarte (met).

Cea mai cunoscută relatare despre golem este cea referitoare la povestea rabinului Loew, care în sec. al XVI-lea ar fi construit o astfel de fiinţă folosind cunoştinţele mistice pe care Dumnezeu le-a utilizat la facerea lui Adam. Golemul se spune că ar fi apărat Praga de atacurile antisemite de sub domnia lui Rudolf al II-lea, şi după dezactivare, trupul i-ar fi fost păstrat în podul celei mai vechi sinagogi active din Europa, Staronova Synagoga. Se consideră că golemul se mai află şi acum acolo; afirmaţia nu este greu de făcut, deoarece ultimii trei metri de scară spre podul sinagogii au fost îndepărtaţi, iar clădirea nu este deschisă publicului şi deci nu poate fi verificată.

Totuşi, anumite elemente stranii vin să sprijine într-o anumită măsură această poveste.

Astfel, rabinul Menachem Mendel Schneerson scria că socrul său i-ar fi povestit că a văzut rămăşiţele golemului în podul sinagogii, iar în notele lui Chaim Noach Levin, găsim o relatare pe care acesta a auzit-o direct de la rabinul Yosef Shaul Halevi care, vrând să meargă să vadă golemul, a ascultat totuşi sfatul unui alt rabin, Yechezkel Landau, de a renunţa la idee, după ce Landau a precizat că el văzuse fiinţa cu ochii lui.

Mai mult, în 1909, un individ pe nume Yudl Rosenberg a publicat un manuscris pe care pretinde că l-a găsit în Metz. Manuscrisul Katz, cum a fost numit ulterior, este considerat a fi un jurnal al ginerelui rabinului Loew însuşi, adică a unui participant activ la crearea golemului. Contestat de specialişti, care au emis teoria că Rosenberg este cel care a fabricat documentul, bazându-se pe legende şi texte mai vechi, Manuscrisul Katz nu este însă demonstrat a fi fals până în momentul de faţă, asupra lui planând doar o bănuială, ce e drept destul de puternică, dar încă nesusţinută de vreo dovadă concretă.

Într-un articol din Jewishpost intitulat The Golem Lives On şi scris de către Oren Lee-Parritz, se menţionează povestea unui ofiţer nazist din Al Doilea Război Mondial care a reuşit să pătrundă în sinagogă şi a murit în condiţii misterioase (se pretinde chiar că ar fi încercat să înjunghie golemul…). Ceea ce este cert, e faptul că această clădire a fost ocolită cu grijă de naziştii care distrugeau sinagogile din împrejurimi, şi că Gestapo-ul nu a intrat măcar în podul respectiv pentru a-l percheziţiona – destul de ciudat, având în vedere activitatea intensă din zonă.

Dar dacă Golemul din Praga este cel ce a făcut legenda celebră, el nu este nici pe departe singurul menţionat. Astfel, în Viaţa şi munca evreilor din Chelm, este semnalat golemul creat de către Elijah Ba’al Shem cu ajutorul aceleiaşi Sefer Yetzirah, tot în secolul al XVI-lea; fiinţa e menţionată a fi uriaşă, necooperantă şi înarmată cu un topor.

Mitul golemului a exercitat o influenţă culturală puternică, dacă este să menţionăm numai cartea lui Gustav Meyrink, Der Golem, filmul lui Paul Wegener The Golem sau varianta Golem cu Roddy Mac Dowell, ori excelentul episod Kaddish din Dosarele X.

2. Homunculus

Acum însă să ne îndreptăm atenţia spre un alt tip de fiinţă antropomorfă creată artificial, nu una animată, ci una născută după anumite tipare: homunculus.

Denumirea vine din latină (omuleţ, fiind un diminutiv) şi se referă la un concept în principal alchimic, legat de crearea unei fiinţe umane minuscule prin metode artificiale. Prima menţiune pe această temă pare să fie cea făcută în Viziunile lui Zosimos, o lucrare din sec. al III-lea, în care Zosimos relatează întâlnirea cu un anthroparion sau homunculus: un bărbat care, spintecându-se singur cu spada, trecea printr-o transformare alchimică, ochii i se umpleau de sânge, carnea i se rupea şi, supus unor chinuri îngrozitoare, omul se transforma în opusul lui, o construcţie deformată ieşită dinăuntru. La rândul ei, aceasta îşi sfârteca carnea cu dinţii şi, scufundându-se în ea însăşi, redevenea bărbatul iniţial. Fără a fi întrutotul o reprezentare a homunculus-ului clasic, strania poveste poate fi totuşi încadrată în mit, deoarece păstrează atributele esenţiale, crearea şi alchimia. Mai târziu, acelaşi Zosimos a susţinut că a mai întâlnit şi alţi homunculi, toţi trecând prin chinuri îngrozitoare în procesul propriei creaţii.

Alte „reţete” pentru a crea oameni minusculi se bazau pe rădăcina de mătrăgună crescută sub spânzurători din sperma executaţilor (ejaculată în ultimele spasme dinaintea morţii) şi hrănită cu miere, lapte şi sânge.

În sec. al IX-lea, arabul Jabir descrie, în Cartea Pietrelor, mai multe modalităţi de a crea şerpi, scorpioni şi chiar fiinţe umane în laborator, pentru ca aceştia să devină ulterior supuşi controlului creatorului. Trebuie menţionat că Jabir nu era un oarecare. El este cel care a pus bazele chimiei, inventând aparate şi instrumente de laborator de bază şi astăzi (ca alambicul şi retorta), descoperind şi descriind numeroase substanţe chimice şi procese de aceeaşi natură. Cred că este suficient să amintim că el este cel care a descoperit acidul sulfuric, acidul citric, acidul acetic, arsenicul, antimoniul şi bismutul etc. Tot el a clasificat pentru prima oară sulful şi mercurul şi a inventat aqua regia, una din puţinele substanţe care dizolvă aurul. Craterul Geber de pe Lună a fost numit în onoarea lui.

Sir Thomas Browne, în Religio Medici (1643), menţionează reţetele lui Paracelsus (sec. al XV-lea – al XVI-lea) pentru obţinerea de homunculi.

În 1694, Nicolaas Hartsoeker a descoperit animalicule în sperma umană privită la microscop. El le-a descris ca fiind „un fel de oameni micuţi” şi a postulat existenţa lor în celebra sa Essai de Dioptrique, o lucrare foarte apreciată în epocă, în care Hartsoeker explica printre altele rolul spermei în concepţie.

În secolul al XVIII-lea, Dr. David Christianus preda la Universitatea din Giessen o metodă de a creşte un homunculus din spermă injectată în oul unei găini negre; odată născut, acesta îşi va servi şi proteja creatorul, în schimbul unei diete bazate pe lavandă şi viermi.

Alte „reţete” pentru a crea oameni minusculi se bazau pe rădăcina de mătrăgună crescută sub spânzurători din sperma executaţilor (ejaculată în ultimele spasme dinaintea morţii) şi hrănită cu miere, lapte şi sânge; după cum se ştie, rădăcina de mătrăgună are o formă asemănătoare cu un om micuţ.

De altfel, încă din antichitate învăţaţii erau convinşi că rădăcina de mătrăgună ţipă când este dezgropată şi acest ţipăt îl va ucide pe cel care a făcut-o. Spre exemplu, Josephus (sec. I) dă indicaţii stricte despre cum poate fi scoasă din pământ o rădăcină de mătrăgună cu ajutorul unui câine, astfel încât câinele să moară în locul stăpânului său.

Eliphas Levi, în Dogme et Rituel de la Haute Magie (sec. al XIX-lea), consideră mătrăguna ca un posibil „vestigiu ombilical al originii noastre terestre”, şi menţionează că mai mulţi alchimişti au creat oameni “fără ajutorul femeii”, ori au dat greş încercând să vitalizeze rădăcina de mătrăgună, aducând astfel la viaţă deformităţi şi orori. El mai aminteşte şi o maşinărie a lui Albertus Magnus (sec. al XII-lea – al XIII-lea), un automat dotat cu inteligenţă şi distrus de Toma d’Aquino.

Tot în sec. al XIX-lea, Paul Christian, în Historie de la Magie, du monde Surnaturel et de la fatalité a travers les Temps et les Peuples, ne prezintă o reţetă de creare a unei mandragore, pe care o consideră la fel de puternică precum homunculii recomandaţi de mai sus-menţionatul Paracelsus în lucrările lui. Reţeta se bazează pe îngroparea rădăcinii unei plante din familia Bryonia într-un mormânt, şi udarea acesteia cu lapte de vacă în care au fost înecaţi trei lilieci.

După cum se poate uşor vedea, crearea unui homunculus din rădăcină de mătrăgună sau alte plante este o variantă care îl apropie mult pe acesta de golem – fiind vorba de animarea materiei neînsufleţite, spre deosebire de celelalte versiuni.

Pe plan cultural, remarcabil în privinţa respectului arătat legendei este filmul din 1916, intitulat chiar Homunculus.

3. Zombie

În fine, am ajuns şi la a treia categorie de fiinţe construite de către om, şi anume zombies.

Prin zombie se înţelege în general un cadavru reanimat prin mijloacele ştiinţei de graniţă, ale vrăjitoriei sau printr-o combinaţie a celor două. De obicei aceste creaturi sunt întâlnite în folclorul Vodoo vest-african sau haitian şi în unele comunităţi din Africa de Sud, dar preocuparea pentru învierea morţilor şi păstrarea lor sub controlul reanimatorului a fost, sub diferite forme, o constantă a ştiinţelor oculte.

Astfel, fizicianul englez din sec. al XVIII-lea Erasmus Darwin a rămas în legendă prin convingerea contemporanilor săi că experimentele lui în galvanism s-au soldat cu succes, ducând la reanimarea materiei moarte.

Din aceeaşi categorie de personaje face parte şi Conrad Dippel: născut în 1673 în Castelul Frankenstein (nu este o glumă) şi student al cunoscutului Dr. David Christianus (a se vedea mai sus legătura cu homunculus), a fost arestat pentru erezie datorită opiniilor şi faptelor lui neortodoxe. Printre altele, a creat Uleiul Dippel, un ulei animal considerat elixir al vieţii, a lucrat cu o substanţă explozivă care, conform surselor, ar fi dus la dărâmarea unuia dintre turnurile castelului, şi a efectuat experimente groteşti pe cadavre, încercând să mute sufletele dintr-un cadavru în altul. Datorită faptelor sale cumplite, a fost în cele din urmă alungat din oraş de locuitorii indignaţi.

Conform lui Davis, un om poate fi transformat în zombie cu ajutorul combinaţiei a două prafuri introduse în fluxul sanguin printr-o rană. Unul din aceste prafuri avea ca principală componentă o neurotoxină periculoasă denumitătetrodotoxină, iar celălalt se baza pe drogul datura.

Nu e greu să detectăm în cele de mai sus sursa de inspiraţie a lui Mary Shelley pentru celebrul Frankenstein, cunoscând mai ales cultura deosebită a tinerei şi afinităţile sale cu lucrări ca cele ale lui Galvani, Darwin şi Paracelsus.

Filmele făcute după această capodoperă au păstrat, în general, destul de puţin din litera şi spiritul ei; impresionante au fost totuşi varianta lui Edison (1910), cea cu Boris Karloff (1931), The Horror Of Frankenstein (cu David Prowse), Frankenstein dezlănţuit şi varianta cu Robert de Niro, ca să menţionez doar câteva. Formaţiile Iced Earth şi Overkill au două excelente melodii pe această temă, şi Helloween de asemenea abordează subiectul în Dr Stein.

O lucrare literară similară şi remarcabilă este şi Herbert West, Reanimator, de H.P. Lovecraft, cu o ecranizare semi-reuşită: Re-Animator – în rolul principal Jeffrey Coombs.

Şi desigur nu pot să nu recomand Adevărul despre cazul Valdemar, de Edgar Allan Poe, o excelentă povestire pe această temă (din păcate, ecranizările nu au reuşit să îi surprindă esenţa).

Dar să revenim la zombies propriu-zişi: agitaţia pe această temă a început practic în 1937, când cercetătorul folcloric Zora Neale Hurston a întâlnit în Haiti un caz extrem de straniu, care continuă să dea bătaie de cap şi astăzi oamenilor de ştiinţă. O femeie dezbrăcată, după unele surse, sau purtând câteva zdrenţe murdare, după alţi martori (căci au fost numeroşi…), a fost găsită umblând năucă pe străzi, în încercarea de a ajunge la o fermă despre care susţinea, nu foarte coerent, că ar aparţine tatălui ei. Odată dusă acolo, şoc, stupoare şi groază: proprietarii fermei au identificat-o imediat pe Felicia Felix-Mentor, moartă în 1907 în urma unei boli pe care localnicii o considerau caracteristică pentru cei meniţi să devină zombie, iar soţul femeii, chemat de urgenţă, a confirmat imediat identificarea. Având în vedere starea ei fizică dezastruoasă, femeia a fost internată în grabă într-un spital guvernamental, unde a fost intervievată, analizată şi studiată destul de atent. Unul din doctorii care a îngrijit-o a notat că hohotele ei de râs fără rost păreau lipsite de veselie şi viaţă; vorbea despre ea însăşi ba la persoana întâi, ba la cea de a treia; nu avea nici un fel de noţiune a timpului; şi nu arăta nici un fel de interes vieţii sau obiectelor din jurul ei.

Hurston a investigat această întâmplare misterioasă şi a fotografiat presupusul zombie, care a rămas un mister nerezolvat până în momentul de faţă, stârnind controverse aprige.

Spre exemplu, doctorul Louis Mars, care a examinat femeia, a declarat zombie-ul „dubios” şi, în ciuda declaraţiilor insistente ale familiei, a refuzat să accepte că ar fi vorba într-adevăr despre Felix-Mentor; principalul său argument s-a referit la faptul că moarta suferise de un şchiopătat permanent, iar „reîntoarsa”, deşi prezenta iniţial acel şchiopătat, s-a vindecat cu timpul, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă defectul ar fi avut aceeaşi cauză. Adversarii lui însă au contracarat declaraţia prin susţinerile conform cărora „morţii se vindecă mult mai repede decât oamenii vii”(!).

În ceea ce o priveşte pe Hurston, ea a investigat posibilitatea existenţei unor droguri foarte puternice care să inducă starea de zombie, dar nu a reuşit să obţină prea multe informaţii de la localnicii refractari. Concluzia ei a fost că, dacă ştiinţa va dezvălui vreodată misterele Voodoo-lui haitian şi african, va da peste secrete medicale importante, care stau la baza evenimentelor stranii mai degrabă decât ceremoniile.

Odată cu acest caz devenit clasic, zombies au intrat în lumea ştiinţifică, dacă nu ca o posibilitate acceptată, atunci ca o chestiune care trebuie elucidată, o provocare pentru mulţi specialişti.

În 1982, un etnobotanist de la Harvard pe nume Wade Davis a călătorit în Haiti, expunându-şi rezultatele investigaţiilor în două cărţi: The Serpent and the Rainbow şi Passage of Darkness: The Ethnobiology of the Haitian Zombie. Conform lui Davis, un om poate fi transformat în zombie cu ajutorul combinaţiei a două prafuri introduse în fluxul sanguin printr-o rană. Unul din aceste prafuri avea ca principală componentă o neurotoxină periculoasă denumită tetrodotoxină, iar celălalt se baza pe drogul datura. Împreună, aceste prafuri ar induce o stare asemănătoare morţii, făcând totodată subiectul lipsit de voinţă susceptibil la comenzile celui care i le-a administrat. Suspendarea vieţii va înceta după înmormântare, când victima se va trezi într-o stare psihotică şi, dezorientată, se va considera moartă, adoptând prin urmare automat un comportament de zombie, caracterizat prin atracţia către cimitire şi lipsa totală de interes faţă de viaţa care, crede ea, nu îi mai aparţine.

Concluziile lui Davis au fost respinse atât de comunitatea ştiinţifică, cât şi de către adepţii teoriei zombie, pe de o parte pentru că efectele atribuite de el celor două prafuri nu au putut fi confirmate, pe de alta pentru că majoritatea incidentelor presupuneau ideea că drogurile ar fi ţinut persoana în stare de transă timp de mai mulţi ani, ceea ce nu părea plauzibil. Însă Davis a insistat cu explicaţia lui, aducând ca probă cazul lui Clairvius Narcisse de care s-a ocupat îndeaproape.

Declarat mort la 2 mai 1962, haitianul Narcisse s-a întors în satul lui natal în 1980, şi identificarea lui clară a dus la răspândirea stupefacţiei şi panicii. El a declarat confuz că un vrăjitor i-a dat un praf în urma căruia la întoarcerea acasă s-a prăbuşit mort şi a fost îngropat. Trupul i-a fost apoi recuperat din mormânt de către acelaşi vrăjitor şi a fost silit să lucreze pe o plantaţie timp de 2 ani, împreună cu numeroşi alţi zombies. Moartea, în condiţii nu tocmai curate, a proprietarului plantaţiei a fost urmată de părăsirea zonei de către Narcisse, care a hălăduit timp de 16 ani, de-a lungul cărora a început încet-încet să depăşească starea de zombie şi să revină la normal.

Deşi pregnant reflectat în creaţia artistică, mitul zombie este atât de distorsionat, încât rareori găsim ceva cu relevanţă din punct de vedere al legendei; de obicei se abordează tema Zombie Apocalypse, ca o consecinţă a unui experiment militar. Excepţii notabile ar fi episodul 9 din Umbrele întunericului, în care Jeremiah Collins e ridicat din mormânt prin vrăjile efectuate de Angelique (originară se pare dintr-un grup de insule unde se practica Voodoo) şi devine supus voinţei acesteia (scena în care mortul se îndreaptă spre prăpastia de la marginea mării cu mireasa în braţe fiind de-a dreptul cutremurătoare), precum şi episoadele Millennium din Dosarele X, respectiv The Undead din Cronici paranormale (declarat a fi bazat pe fapte reale).

Tot pe fapte reale se bazează şi filmul lui Wes Craven Şarpele şi curcubeul, fiind în fapt o relatare nu foarte fidelă a cazului Narcisse, prin transpunerea pe ecran a cărţii lui Davis.

Six Feet Under au o melodie intitulată Still Alive care descrie foarte bine procesul de „zombificare”, şi din acelaşi punct de vedere se poate acorda o atenţie şi filmului Eu, Zombie.

*

După cum se poate vedea în cele de mai sus, dorinţa omului de a-l imita pe Dumnezeu în procesul Creaţiei a fost permanent prezentă de-a lungul veacurilor, sub o formă sau alta, de obicei cu rezultate controversate şi/sau dezastruoase. Încearcă oare toate aceste poveşti să ne transmită un mesaj?… Fie că e aşa, fie că nu, eu unul cred că aventura umană în acest domeniu încă nu s-a sfârşit.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.