Despre imaginea femeii-vampir în literatură şi despre figurile care au inspirat-o. – Partea a II-a: Dincolo de Bathory

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

În episodul trecut al serialului nostru, ne-am oprit asupra Carmillei lui LeFanu ca imagine clasică a femeii-vampir din literatură şi cinematografie, precum şi asupra unei figuri istorice care a stat la baza personajului, contesa Bathory. După cum am văzut, cumplita ucigaşă în serie corespundea perfect ideii noastre despre contesele „colţate”, cu o mică excepţie – dincolo de personalitatea ei stranie şi în ciuda legendelor ulterioare, nimic nu indică faptul că Bathory ar fi băut sânge, ori că s-ar fi îmbăiat în acest lichid.

De altfel, oricât de dubios ar fi fost cazul Bathory, el nu a fost unul singular. Darya Saltykova, Delphine LaLaurie, Ilse Koch, Catalina de los Rios ş.a. au avut la rândul lor de scris câteva capitole în cartea sângelui şi a damnării, putând, oricând, rivaliza cu Bathory într-un mod destul de „onorabil”.

Să o lăsăm însă pe celebra noastră contesă în urmă, şi să privim puţin dincolo de ea. Mai întâi, spre o altă sursă de inspiraţie a lui LeFanu, apoi spre câteva „personalităţi” istorice notabile din punctul de vedere care ne interesează.

Astfel, ajungem la contesa Jane Cranstoun (după cum vă amintiţi, familia Carmillei se numea „Karnstein”), despre care LeFanu a aflat, probabil, din memoriile romanţate (şi destul de „gothice”, ca să zic aşa, dacă tot veni vorba) ale căpitanului Basil Hall, Schloss Hainfeld; or a Winter in Lower Styria. Conform lui Hall, Jane Cranstoun este o aristocrată excentrică, slăbită în timpul zilei; ea îi arată căpitanului sicriul care o aşteaptă, o adevărată operă de artă din fier, în care contesa găseşte frumuseţe; acest sicriu o va împiedica pe aristocrată să profaneze, după moarte, pământul catolic cu atingerea ei, ea fiind de religie protestantă. Totodată, Jane refuză şi batjocoreşte orice medicamente sau ajutor medical. Mai mult, contesa Cranstoun este responsabilă pentru publicarea celebrului poem al lui Gottfried Buerger, Leonora, în care eroina e dusă în mormânt, din dragoste, de către o fiinţă demonică – similaritate evidentă cu victima Carmillei, Laura (evidentă e şi asemănarea numelor). Toate aceste elemente, precum şi multe altele, relevate de către M. Gibson (Jane Cranstoun, Countess Purgstall: A Possible Inspiration For LeFanu’s „Carmilla”, University of Central Lancashire), ne îndreptăţesc să credem că, pentru a-şi construi personajul, scriitorul a combinat cu figura ucigaşei demente Erzsebet Bathory, figura excentrică a Janei Cranstoun. Şi totuşi, în ciuda asemănărilor percutante, care dau credibilitate anti-eroinei, nici una dintre sursele de inspiraţie nu a avut nimic de-a face cu vampirismul…

Şi atunci?… Atunci, vom scotoci mai adânc în arhivele istoriei, să vedem ce corespondenţe mai putem găsi…

Am menţionat, mai sus, opera Leonora, a lui Buerger, de unde mulţi autori pasionaţi de vampirism au preluat, făcând celebră, aserţiunea Die Totten Reiten Schnell (For The Dead Travel FastMorţii călăresc repede). Nici Buerger nu pare să îşi fi inventat eroina în întregime, ci, mai degrabă, el şi-a bazat scrierea pe viaţa, personalitatea şi mai ales moartea stranie a prinţesei Eleonore von Schwarzenberg, legat de care s-a opinat, de curând, în special ca urmare a documentarului The Vampire Princess (de K.T. Steindl şi A. Sulzer), că ar fi fost în epocă suspectată de vampirism, ori că cel puţin moartea ei s-ar fi datorat atacului unui vampir. Nu există dovezi care să susţină această ipoteză; dar există, fără îndoială, indicii. Şi, după cum vom vedea mai jos, Eleonore a întrunit caracteristicile necesare unei surse de inspiraţie în domeniu.

Cultivată şi bine văzută în societate, prinţesa von Schwarzenberg practica ştiinţele oculte, prepara otrăvuri, organiza vânători şi ţinea lupoaice închise în beciurile palatului; după împerechere, acestea erau mulse şi laptele de lupoaică îi era adus prinţesei pentru a fi băut. Lupii au fost consideraţi, de-a lungul timpului, ca animale de companie ale vampirilor, dar dacă au existat zvonuri în timpul respectiv că Eleonore ar fi o astfel de creatură a nopţii (zvon care ar fi avut o logică a lui în contextul istoric), eu unul nu am putut da de vreo confirmare a lor. Însă cert este că, în 1732, la moartea soţului prinţesei, fiul acesteia a fost luat de lângă mama sa şi crescut la Curte, ei oferindu-i-se o compensaţie bănească, gest destul de ciudat. Din acest moment, o izolare stranie, determinată probabil de văduvie dar mult exagerată chiar şi pentru canoanele vremii, s-a instaurat la palatul prinţesei, care nu mai primea decât medici, iar starea ei de sănătate a început să se înrăutăţească simţitor, nedumerindu-i pe aceştia, deoarece nu puteau găsi o cauză…. Arhivele palatului rezidenţial Krumlov menţionează, printre simptome, faptul că Eleonore devenea pe zi ce trece mai palidă, mai slăbită, şi că părea că viaţa o părăseşte încet, „mumificând-o” de vie (poate vă sună cunoscut?…).

Eleonore von Schwarzenberg a decedat, destul de misterios, în mai 1741, documentele vremii nemenţionând vreo cauză a morţii. Medicul imperial Franz von Gerstoff, împreună cu alţi câţiva confraţi, au decis imediat o autopsie, lucru destul de neobişnuit având în vedere că în epoca şi regiunea istorică respectivă, morţii din familiile nobile nu erau autopsiaţi. Autopsia a fost efectuată, medicii au primit sume semnificative de bani (alt element interesant…), atât de semnificative încât se pare că avem de-a face cu cea mai scumpă autopsie din istoria omenirii, pentru „observaţiile” lor, dar dacă s-a ajuns la vreo concluzie, aceasta nu a fost consemnată. Totuşi, organele interne ale prinţesei au fost descrise ca fiind „atrofiate”, ceea ce corespunde menţiunii că Eleonore păruse să se „mumifice” încă din timpul vieţii. În orice caz, teoriile conform cărora „autopsia” a fost de fapt o operaţiune de executare a unui vampir, efectuată de profesionişti plătiţi substanţial, au apărut, cel puţin după cunoştinţa mea, în vremurile noastre, contemporanii prinţesei nelăsând nici un fel de documente în acest sens.

Totuşi, elementele care dau de gândit referitor la Eleonore nu se opresc aici. În aceeaşi noapte în care s-a efectuat autopsia (sau execuţia?…), cadavrul a fost expediat în grabă pentru a fi înmormântat, dar nu în cripta familiei de la Biserica Sf. Augustin din Viena. Nici una dintre rude, nici măcar fiul ei, şi nici unul dintre cunoscuţi nu a participat la înmormântare, care s-a făcut extrem de discret, noaptea (alt element necaracteristic…), într-o cameră funerară construită special în Biserica Sf. Vitus din Krumlov, deasupra sicriului fiind aşezată o lespede deosebit de masivă, precum şi un strat de pământ sfinţit, după care mormântul a fost zidit cu mare grijă. Poate că cei care s-au ocupat de asta aveau motive speciale să se asigure că Eleonore va rămâne unde a fost aşezată…

Deşi mare parte a elementelor care compun teoria „vampirului Eleonore” sunt interpretări, extrapolări şi speculaţii pornite mai degrabă din lipsa documentaţiei decât din existenţa ei (cea mai mare parte având şi caracteristicile senzaţionaliste proprii epocii moderne, mai degrabă decât vremurilor trecute), prinţesa von Schwarzenberg rămâne un personaj interesant despre care aş dori să ştiu mai multe, şi care, alături de contesele Bathory şi Cranstoun, participă la conturarea ideii că femeia-vampir din cărţile noastre nu e aşa de departe de realitate cum ar putea să pară…

Şi totuşi, cea care face cu adevărat credibile poveştile gothice nu este până la urmă o aristocrată, ci un cu totul altfel de personaj istoric. Ea nu seamănă în vreun fel cu eroinele lui LeFanu şi ale colegilor scriitori ai acestuia: nu este nici frumoasă, nici seducătoare, nici cultă, nici măcar inteligentă. Dar este reală şi este (sau mai bine zis a fost), destul de probabil, vampir.

În 1587, văduva şi moaşa Walpurga Hausmannin a fost arestată sub acuzaţia de vampirism (“pe baza unor dovezi numeroase şi solide, strânse cu stăruinţă”, susţin actele procesului – The Judgement Of A Witch, Fugger News-Letter, 1587) şi supusă torturii. Conform mărturisirii acesteia, făcută atât de bună-voie şi repetată sub tortură (conform procedurii), în 1556, la scurtă vreme de la moartea soţului ei, a aranjat într-un loc izolat o întâlnire cu un muncitor cu care urma să întreţină relaţii sexuale. Acesta nu a sosit la întâlnire; în schimb, un demon pe nume „Federlin”, căruia femeia i-a văzut clar copitele, a venit îmbrăcat în hainele muncitorului. Walpurga s-a împerecheat cu demonul, care i-a promis în schimb, aşa cum fac demonii, vrute şi nevrute. Walpurga a acceptat să se închine Diavolului, semnând în acest sens, cu sângele dintr-o rană pe care i-a făcut-o demonul la umăr, un contract înmânat de acesta. Cum Walpurga nu ştia să scrie, Federlin i-a ghidat mâna pentru a semna contractul în cauză. Demonul a dus-o apoi la stăpânul lui, a confirmat contractul Walpurgei în faţa acestuia, au băut vin împreună, au mâncat copii proaspăt gătiţi şi s-au împerecheat din nou sub ochii Diavolului. Ca răsplată, a fost transformată în vampir, şi a ucis, în perioada următoare, profitând de poziţia sa ca moaşă pentru a nu fi descoperită, patruzeci de copii nebotezaţi cărora le-a băut sângele. De cel puţin două ori pe an, a dezgropat şi a mâncat copii împreună cu demonul, folosindu-le părul şi oasele pentru vrăji. Destul de deranjat de aceste evenimente, arhiepiscopul de Augsburg a condamnat-o la moarte (în acele timpuri, autorităţile aveau tendinţa de a nu fi prea îngăduitoare cu criminalii, şi nici nu se arătau interesate de perspectiva drepturilor omului – poate pentru că ei considerau că odată ce ai dovedit că nu eşti om, nu mai meriţi să fii tratat ca unul). Pe drumul spre locul execuţiei, convoiul s-a oprit de cinci ori, de fiecare dată smulgându-i Walpurgei câte un sân sau un membru. Ajunşi la destinaţie, Walpurga a fost arsă de vie, iar cenuşa aruncată în râu.

Prin urmare, chiar dacă putem pune sub semnul întrebării aspectele supranaturale ale cazului, după toate probabilităţile, actele de vampirism propriu-zis au avut, într-adevăr, loc.

Aşadar, avem în cele de mai sus trei aristocrate – Jane Cranstoun, o excentrică misterioasă; Erzsebet Bathory, o dementă demonică; Eleonore von Schwarzenberg, o posibilă suspectă de vampirism – şi o femeie simplă, Walpurga Hausmannin, care practica, aproape sigur, vampirismul. Chiar dacă nici una dintre aceste figuri, luată individual, nu poate justifica întru-totul imaginea femeii-vampir prezentate de LeFanu, cred că acum, când cunoaştem mai multe despre aceste patru personaje, putem observa, fără mare dificultate, similitudinile dintre ficţiunea gothică şi istoria întunecată a omenirii. Mai dificil este însă să remarcăm deosebirile – dacă există…

În încheiere, cum tot ne-am ocupat de Carmilla ca model-standard pentru subiectul nostru, aş dori să ne oprim puţin asupra reflexiilor cinematografice şi muzicale determinate de protagonistă.

Vampyr or The Dream Of Allen Gray este probabil prima adaptare cinematografică a operei lui LeFanu şi reuşeşte o atmosferă gothică şi halucinantă, cu un erou lovecraftian la înfăţişare şi cu o completare a poveştii prin adăugarea unei scene spectaculoase din altă scriere a lui LeFanu, întâlnită în acelaşi ciclu In A Glass Darkly (povestirea The Room In The Dragon Volant): scena în care personajul principal este îngropat de viu şi, incapabil să se mişte, priveşte oripilat prin mica fereastră a sicriului cum pământul îl acoperă încet-încet.

Mult-aclamatul Blood And Roses (sau And To Die Of Pleasure), al celebrului regizor Roger Vadim, nu m-a impresionat prea tare, dar este foarte apreciat pentru scenele de lesbianism filmate, se consideră, deosebit de artistic (să nu se înţeleagă greşit, nu am nimic împotriva unor astfel de scene, pur şi simplu filmul mi s-a părut slab şi prea mult deviat de la spiritul originalului).

Bunicel se dovedeşte Crypt Of The Vampire, cu Christopher Lee, dar cu adevărat la obiect este reuşita studiourilor Hammer: The Vampire Lovers, o superbă Ingrid Pitt în rolul Carmillei şi un spectaculos (ca întotdeauna) Peter Cushing în rolul Generalului. Totuşi, ecranizarea împrumută destul de multe elemente şi din Dracula, ceea ce era cu totul nenecesar.

Două realizări stranii dar extrem de bune, chiar dacă nu neapărat fidele, sunt Alucarda (care introduce şi ideea de posedare demonică) şi The Blood Spattered Bride (modernizată, dar deloc banalizată).

Probabil cea mai fidelă adaptare a operei o găsim în varianta Carmilla din seria Nightmare Classics, cu Meg Tilly în rolul Carmillei şi o distribuţie de zile mari, care o include pe Ione Skye ca Laura, pe Roy Dotrice în rolul tatălui şi pe Roddy MacDowall ca „Inspector Amos” (în fapt, o prelucrare a rolului Generalului).

O surpriză extrem de plăcută mi-a făcut filmul de serie B Vampires Vs. Zombies, care combină strălucit Carmilla cu I Am Legend. Dincolo de imperfecţiunile inevitabile la un film cu buget redus, filmul este serios, plin de suspans, iar individul care joacă rolul Generalului face toţi banii.

Let’s Scare Jessica To Death, We Are The Night şi The Moth Diaries sunt, de asemenea, reinterpretări ale scrierii lui LeFanu.

Cât despre muzică, Cradle Of Filth vin cu un album (Dusk And Her Embrace) şi cu trei melodii separate (Carmilla’s Mask, A Gothic Romance şi Queen Of Winter Throned) inspirate de eroina noastră. Theatres des Vampires au un single numit Carmilla. Kate Bush are o piesă intitulată Surrender Into The Roses. Two Witches vin cu Mircalla. Ben Johnson a creat Carmilla: A Vampire Tale (o „chamber opera”). La Host sunt responsabili pentru piesa Blood And Roses. În lumea metalului simfonic, Doxa loveşte de două ori, cu A Very Strange Agony şi cu To Die Only Once. Briton Rites a lansat un album tematic intitulat For Mircalla

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Cat said:

    Foarte tare articolul! Walpurga e sinistra rau o_O

  • maria said:

    Cu mare placere si interes astept eseurile tale si apreciez profunda documentare,bravo,astept continuarea!

  • gf said:

    Hi! Habar nu am ce eeeeeeeeeeeee!!!

  • andra said:

    Te contrazic, nu total…dar există părţi înflorite… numele ei este Elisabeth Báthori … iar al slujnicului ei Torko .Radu Florescu a scris conform unor documente că această contesă facea baie în sânge. Aşa îşi păstra frumuseţea…

    Într-o zi, în timp ce Elisabeth era pieptănată de servitoarea ei, a fost trasă de păr, fapt pentru care a reacţionat agresiv, pălmuind-o cu atâta forţă încât fetei i-a dat sângele, care s-a scurs pe mâna ei. Pielea care a fost atinsă de sânge a căpătat prospeţimea tinerei servitoare. Cum Elisabeth se temea de bătrâneţe şi de pierderea frumuseţii, iar acest lucru i-a atras atenţia considerand sângele-cheia frumuseţii veşnice. Contesa i-a dat ordin lui Johannes si lui Torko să taie fata şi să-i scurgă sângele într-un vas. Elisabeth a făcut baie în acest sânge, pentru a căpăta prospeţimea tinerei servitoare pe întregul corp. Acest ritual s-a repetat vreme de zece ani, până când una din victime a evadat şi a informat autorităţile, care au descoperit toate victimele din castelul Csejte.Nesecunoscându-şi vinovăţia,contesa a fost pedesită cu închiderea pentru restul vieţii în camera ei ale cărei fereste şi uşi au fost zidite. La patru ani după ce camera fusese zidită, în 1614 Elisabeth Báthori, Contesa Sângeroasă a murit.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.