Despre inchiziţie

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

Inchiziţia (Inquisitio Haereticae Pravitatis = investigarea perversiunilor eretice) a fost o instituţie (în fapt, un complex de instituţii) din cadrul sistemului judiciar al Bisericii Catolice, responsabilă (responsabile) cu lupta împotriva practicilor considerate aberante la vremea respectivă. Erezia nu se referea strict la religie, ci încadrarea diferea în funcţie de ţară, de obicei incluzând toate formele de comportament declarat deviant: de la blasfemie la homosexualitate, de la satanism la poligamie. Vom detalia însă pe parcurs.

În epocă, Inchiziţia era văzută şi/sau declarată de către protestanţi ca fiind o organizaţie represivă îndreptată direct împotriva lor, iar de către catolici ca una absolut necesară în contextul propagării ereziilor şi primejdiilor aduse de către acestea, primejdii care trebuiau oprite neapărat. Considerând Inchiziţia ca fiind o instituţie normală, catolicii nu s-au obosit să scrie prea mult despre ea; era ca şi cum ar fi scris lucrări despre Poliţie. Ne-au lăsat în schimb arhive detaliate, organizate, conţinând rapoarte, procese-verbale, mărturii etc. Protestanţii, care nu erau de aceeaşi părere, au scris destul de mult despre ceea ce considerau ei a fi o unealtă folosită de duşmani pentru distrugerea lor. În 1567, protestantul spaniol Antonio del Corro, ale cărui idei puternic anti-catolice erau bine cunoscute, a publicat Sanctae Inquisitionis Hispanicae Artes aliquot detectae ac palam traductae, lucrare răspândită apoi prin întreaga Europă şi devenită, pentru următoarele secole, principala sursă a „istoricilor” protestanţi cu privire la instituţia în cauză. Problema e că, aşa cum menţionează savantul modern Edward Peters în lucrarea Inquisition, del Corro a prezentat fiecare victimă a Inchiziţiei ca inocentă, fiecare inchizitor ca ticălos şi corupt, fiecare acţiune sau procedură ca pe o violare strigătoare la cer a legislaţiei şi a legilor umanităţii. După cum vom vedea în cele ce urmează, lucrurile nu stăteau tocmai aşa, cu privire la inocenţa victimelor dorind să îl amintesc aici doar pe Gilles de Rais ca exemplu semnificativ, unul dintre cei mai cumpliţi ucigaşi în serie din istorie, arestat de către Inchiziţie atunci când alţii nu îndrăzneau să o facă. Însă vom reveni mai jos asupra cazului de Rais, când vom vorbi puţin despre vrăjitorie. Peters mai menţionează că ameninţarea puterii spaniole în Europa a dus la susţinerea, motivată politic, a ideii că Spania simbolizează brutalitate şi oprimare, că reprezintă intoleranţa religioasă, politică, intelectuală şi artistică. Spaniolii înşişi au numit în epocă această propagandă „leyenda negra”, ceea ce arată cât de puţin împărtăşeau ideea respectivă.

La începutul sec. al XX-lea, Henry Charles Lea a publicat History of the Inquisition in Spain, prin care declara categoric Inchiziţia ca fiind o uriaşă şi puternică maşinărie dedicată obscurantismului, represiunii ideilor şi a progresului, un absolutism theocratic în cel mai cumplit mod. Deşi atât contemporanii lui Lea, cât şi istorici moderni (Henry Charles Lea Papers – Biographical Sketch, Univ. of Penn., Penn Special Collections; B. Van Hove, A New Industry: The Inquisition etc.) au considerat că lucrarea lui Lea demonstrează o evidentă atitudine anti-catolică, concluziile sale au influenţat puternic lucrări ulterioare, dar, mai ales, au devenit parte a culturii populare (ajutate şi de numeroase opere literare sau cinematografice), răspândind imaginea Inchiziţiei ca organism prin natura sa corupt, represiv, tiranic, pornit împotriva ştiinţei, bazat pe lăcomie şi depravare, compus din fanatici religioşi, indivizi lipsiţi de orice urmă de scrupul, decişi să folosească credinţa în scopul satisfacerii, prin orice mijloace, oricât de dure şi aberante, a propriilor interese – ei ar fi urmărit astfel îmbogăţirea, eliminarea duşmanilor politici sau de altă natură, satisfacerea propriilor dorinţe sexuale. Procesele inchizitoriale au fost privite, prin urmare, ca „făcături”, înscenări penibile împotriva unor nevinovaţi incomozi sau de pe urma morţii şi/sau torturării cărora se putea obţine un profit sau altul.

Prin anii 1970 însă, un număr destul de mare de istorici serioşi (în special sus-menţionatul Peters, dar şi cunoscutul şi apreciatul Henry Kamen, considerat de către The Weekly Standard – numărul din 11 august 2008 – “the finest historian of Spain presently writing in any language”, cu lucrarea The Spanish Inquisition: An Historical Revision, care au avut ocazia să studieze arhivele Inchiziţiei spaniole odată cu prăbuşirea regimului Franco, arhive care până în acel moment fuseseră închise publicului şi care au furnizat noi dovezi în sprijinul unor teorii deja existente, dovezi greu de ignorat atât timp cât constau în documente oficiale contemporane evenimentelor la care făceau referire) s-au ridicat împotriva acestor concepţii, declarându-le „un corp de legende şi mituri” (Peters) şi clarificând puţin situaţia – deşi există în continuare controverse aprinse legate de susţinerile lor, în orice caz, la ora actuală, Inchiziţia nu mai este privită pe plan mondial aşa cum a fost privită în secolul trecut – iar mai jos vom vedea câteva motive pentru acest lucru.

Cele expuse de aici înainte se bazează atât pe studiile istoricilor menţionaţi (precum şi pe cele ale altor istorici, pe care îi voi evidenţia la momentul potrivit – unii dintre ei, ca sus-pomenitul Lea, fiind chiar adepţi ai imaginii „populare” a Inchiziţiei, dar recunoscând totuşi anumite aspecte de necontestat care pledează în favoarea acestui organism), cât şi pe luarea în considerare a numeroase documente de epocă, surse la prima mână, cum ar fi, spre exemplu, codurile procedurale ale Inchiziţiei, Malleus Maleficarum şi Directorium Inquisitiorium. Nu pretind în nici un fel că aş deţine adevărul absolut asupra acestei probleme, nici că ideile de mai jos sunt descoperiri personale – ci doar că tabloul pe care vi-l voi aduce în faţa ochilor este unul pe care eu îl consider a fi deosebit de plauzibil, ca urmare a aprofundării acestui subiect atât cât mi-a stat în putinţă. Desigur, fiecare cititor e liber să acorde celor ce urmează atâta încredere câtă consideră, şi poate să investigheze mai departe chestiunea pentru a-şi construi propria opinie avizată. De altfel, m-aş bucura foarte mult să ştiu că unii sau alţii au fost suficient de interesaţi de articolul meu pentru a studia ei înşişi diverse surse pe temă şi a-şi forma o părere documentată – fie ea pro sau contra. Important însă este să se axeze mai mult pe fapte concrete, sprijinite de dovezi, decât pe interpretarea acestora, indiferent cât de mulţi sunt cei care susţin o anumită interpretare.

Să începem, aşadar.

În primul rând, trebuie să înţelegem că în perioadele istorice de care vorbim, nu doar în rândul membrilor Bisericii, ci şi în rândul laicilor cel mai mare rău care i se putea întâmpla unei persoane nu era moartea ori suferinţa fizică, ci pierderea sufletului sau suferinţa sufletească. Deşi ne este greu, acum, să percepem astfel lucrurile, este absolut cert că aşa stăteau ele atunci – motiv care făcea acceptabile, pentru o mare parte a celor din acele vremuri, atât tortura, cât şi moartea, dacă prin una dintre acestea se puteau salva sufletele lor sau ale celor dragi lor. O astfel de concepţie schimbă complet datele problemei şi modul de analiză a lucrurilor; dar chiar privind situaţia în felul acesta, după cum vom vedea mai jos, nici tortura, nici moartea nu erau atât de răspândite cum s-ar putea crede ca urmare a miturile apărute ulterior, nici nu erau utilizate aleatoriu, şi nici nu se recurgea la ele decât într-o ultimă instanţă. Şi rareori erau implicaţi nevinovaţi. Dar să detaliem în concret, începând cu o prezentare a regulilor generale după care funcţiona această instituţie, şi oprindu-ne, atunci când o va cere situaţia, asupra anumitor particularităţi, specifice anumitor perioade istorice sau anumitor spaţii geografice în care Inchiziţia îşi desfăşura lucrarea.

Inchiziţia medievală. Inchiziţia medievală, ca şi Inchiziţiile ulterioare, consta în investigaţii care implicau un proces legal ce avea ca scop obţinerea unei mărturisiri şi împăcarea cu Biserica a celor acuzaţi de erezie sau de a fi implicaţi în activităţi contrare canoanelor bisericeşti. Ea a apărut, în principal, ca o reacţie la sectele care se răspândiseră în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, cu deosebire cea a catharilor. Aceştia considerau că lumea fusese creată de Diavol, care o stăpâneşte, iar acţiunile lor aveau ca scop discreditarea Bisericii. Dominicanii au încercat, pe cale paşnică, să îi convertească pe sectanţi, dar singurul rezultat a fost asasinarea legatului papal Pierre de Castelnau. În acel moment, s-a decis reprimarea mişcării şi Inchiziţia a intrat în acţiune.

Încă de pe atunci, instituţia avea un anumit set de reguli şi proceduri clare pentru identificarea ereticilor. Astfel, în momentul în care inchizitorii soseau într-un oraş, li se cerea locuitorilor să se adune, cu toţii, într-un loc public. Prezenţa nu era obligatorie. Odată adunarea efectuată, inchizitorii dădeau ocazia oricărui locuitor să facă un pas în faţă şi să se autodenunţe ori să denunţe alţi eretici, caz în care iertarea era garantată şi o penitenţă era impusă vinovatului. După adunarea mărturiilor, începea procesul. Inclusiv după momentul demarării judecăţii, o mărturisire completă aducea iertarea. De asemenea, la începutul procesului acuzaţii erau invitaţi să îi numească pe cei care „aveau ură de moarte” împotriva lor, iar dacă acuzatorii se aflau printre cei numiţi, acuzatul era imediat eliberat, iar acuzatorii riscau închisoare pe viaţă pentru mărturie falsă sau interesată. Mărturiile obţinute sub tortură nu erau admise la tribunal; inchizitorul avea totuşi dreptul să ameninţe acuzatul cu tortura. Regulile de bază ale primelor inchiziţii stipulau clar că e preferabil să fie eliberat un vinovat decât pedepsit un nevinovat; ce e drept, noţiunea de „nevinovat” era însă destul de strictă, datorită accentului puternic care se punea pe morală în epoca respectivă. Pe 15 mai 1252, Papa Inocenţiu al IV-lea a emis o bulă intitulată Ad exstirpanda, care a permis din acel moment utilizarea torturii. Până târziu în sec. al XIV-lea însă, tortura nu se regăseşte decât extrem de rar în statisticile proceselor inchizitoriale. Spre deosebire de tribunalele laice, care utilizau tortura ca pe o formă de pedeapsă, inchizitorii o puteau folosi doar pentru a obţine informaţii, şi numai atunci când alte metode nu dădeau rezultate. Mai mult decât atât, tortura putea fi practicată o singură dată, iar mijloacele de tortură care puteau determina sângerări, naşteri, mutilări sau deces erau strict interzise. Orice mărturisire obţinută sub tortură trebuia repetată de bună voie a doua zi, altfel nu era valabilă. Pedepsele posibile pentru cei găsiţi vinovaţi erau: rugăciunea, pelerinajul, purtarea unei cruci galbene tot restul vieţii, izgonirea, retractarea publică şi, rar, confiscarea proprietăţii ori închisoarea pe termen lung (toate aceste pedepse erau semnificativ mai uşoare decât cele practicate de către autorităţile laice pentru aceleaşi acuzaţii – M. Horvat, The Holy Inquisition: Myth or Reality). Cei care nu se căiau, însă, urmau a fi predaţi justiţiei laice, unde puteau suferi pedepse corporale sau pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug. Execuţiile nu puteau fi nici efectuate, nici pronunţate de către Inchiziţie – ca membri ai clerului, inchizitorii nu aveau voie să ucidă. Cei găsiţi vinovaţi sau care refuzau să mărturisească erau predaţi autorităţilor laice spre a fi pedepsiţi (H.C. Lea, A History of the Inquisition In The Middle Ages).

De asemenea, inchizitorii aveau reguli stricte şi o supraveghere atentă a procesului, pentru a se evita abuzurile. Canoanele Inchiziţiei specificau clar faptul că inchizitorii trebuie să facă tot posibilul pentru a obţine căinţa acuzatului, evitând a-l da pe mâna justiţiei laice, deoarece aceasta ar fi însemnat o înfrângere pentru Biserică, concretizată în neputinţa de a-şi readuce fiii în sânul ei (principiul inchizitorial Ecclesia non novit sanguinem). Spre exemplu, statisticile arată că dintre cei peste 900 de acuzaţi găsiţi vinovaţi de către inchizitorul Bernardo Gui de-a lungul a 15 ani de oficiere, doar 42 au fost abandonaţi spre execuţie autorităţilor laice.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care se invocă abuzurile şi nedreptatea Inchiziţiei este cel al Ioanei d’Arc. Lăsând la o parte mai multe aspecte oricum discutabile din mai multe puncte de vedere, asupra cărora nu este aici locul să insistăm, trebuie subliniat faptul că, deşi toată lumea menţionează cu veselie rolul Inchiziţiei în condamnarea ei (în fapt, rolul unui inchizitor), în general se uită a se aduce în discuţie şi faptul că, sesizat cu privire la tragicul eveniment, Inchizitorul General Jean Brehal, cu aprobarea Papei, a fost cel care a făcut apel pentru reabilitarea Ioanei, împreună cu mama acesteia, a reanalizat documentele procesului, iar verdictul său final a fost declararea episcopului Pierre Cauchon ca “eretic”, pentru că acţiunile sale au dus la condamnarea unei nevinovate, şi socotirea procesului în cauză ca “nul”. Prin urmare, acuzaţiile aduse Inchiziţiei în acest caz specific (ca şi în altele de altfel) sunt departe de a sta în picioare, fiind, practic, vorba de corupţia unui singur om din interiorul instituţiei, aceasta acţionând imediat şi încercând să îndrepte situaţia – desigur atât cât se mai putea îndrepta, adică, din păcate, nu prea mult. Însă având în vedere reacţia pomenită, în nici un caz nu îi putem aloca Sfântului Oficiu responsabilitatea incidentului.

Inchiziţia spaniolă. În timpul Reconquistei, o puternică mişcare antisemită a avut loc în Spania, culminând în 1391 cu violente revolte populare care au dus la convertirea forţată a unui mare număr de evrei. În continuare, populaţia a suspectat evreii convertiţi de a practica pe ascuns rituri şi obiceiuri condamnabile conform canoanelor bisericeşti, ceea ce a perpetuat violenţele (populare). Ca răspuns la aceste agresiuni neîncetate împotriva convertiţilor, agresiuni care scăpaseră de sub orice control, monarhii spanioli Ferdinand şi Isabella au cerut Papei să pornească o inchiziţie care să analizeze concret situaţia şi să stabilească care dintre convertiţi se comportau adecvat şi care practicau în secret ritualuri contrare credinţei catolice, cu accent pe „blasfemii” şi „comportament scandalos” (1478, Exigit Sinceras Devotionis Affectus). Aici se cuvine să semnalăm că Inchiziţia îi avea sub jurisdicţie pe catolici, inclusiv pe convertiţi, dar nu avea nici un fel de putere asupra evreilor care refuzaseră convertirea ori asupra musulmanilor – astfel încât persecutarea acestora de către Inchiziţie nu era posibilă în nici un fel şi nici nu era un punct de interes pentru instituţie (H.P. Salomon, I.S.D. Sassoon, în Saraiva, Antonio Jose. The Marrano Factory. The Portuguese Inquisition and Its New Christians, 1536-1765). Nu există nici un singur caz documentat în istoria Inchiziţiei spaniole în care măcar să se fi pretins sau încercat ceva împotriva evreilor neconvertiţi, ori a musulmanilor; investigaţiile se îndreptau strict împotriva celor care „se pretindeau catolici”, dar în fapt se comportau inadecvat acestui statut. Chiar şi referitor la aceştia, majoritatea celor chemaţi să apară în faţa Sfântului Oficiu au fost eliberaţi după prima audiere, fără incidente ulterioare.

Printre alte crime investigate de Inchiziţia spaniolă se mai numărau, pe lângă erezie, apostazia, sodomia, vrăjitoria şi poligamia.

În 1483, Torquemada a fost desemnat să administreze Inchiziţia spaniolă, devenind apoi Inchizitor General. Torquemada a fost asociat pe nedrept cu fanatismul religios; singura dovada materială de exces inchizitorial, Bula papală a lui Sixt IV, în care Papa (reprezentant al aceleiaşi Biserici Catolice, ceea ce nu l-a împiedicat să ia atitudine imediat) se arăta indignat de felul în care au fost trataţi unii convertiţi, datează din 1482, adică dinainte de numirea lui Torquemada. Torquemada şi-a inaugurat funcţia printr-o declaraţie prin care oferea graţierea tuturor celor care veneau de bună voie să efectueze reconcilierea cu Biserica (documentele lăsate de cronicarul Juan de Mariana vorbesc despre 17.000 de reconcilieri efectuate în acest moment; tot Mariana menţionează că majoritatea „ereticilor” au ales să părăsească ţara). Torquemada a fost, totodată, un reformator al sistemului penal, ordonând ca închisorile să fie curăţate, celulele largi, aerisite, cu ferestre care să permită suficientă lumină solară, iar deţinuţii îmbrăcaţi şi hrăniţi adecvat. O dovadă puternică în sprijinul acestui fapt este realitatea că numărul petiţiilor criminalilor de rând care au cerut să fie transferaţi sub autoritatea Inchiziţiei a devenit atât de mare în timpul lui Torquemada, încât a fost considerat o adevărată „povară administrativă”. Manualul de instrucţiuni al lui Torquemada, Copilacion de las Instrucciones del Officio de la Sancta Inquisition, ca şi manualele de Instrucciones ale lui Deza şi Valdes, sunt relevante pentru multe dintre aspectele relatate mai sus, ca şi pentru cele care urmează, referitoare strict la procedura inchizitorială.

Primul pas inchizitorial era întotdeauna emiterea Edictului de graţiere, prin care erau explicate posibilele erezii şi oamenii erau încurajaţi să vină înaintea Inchiziţiei, să mărturisească şi să îşi uşureze conştiinţa. Acestora li se garanta o pedeapsă uşoară şi reconcilierea cu Biserica. Denunţurile erau analizate de către calificadores, care urmau să vadă dacă într-adevăr părea a fi vorba de o erezie sau erau simple zvonuri. Înaintea efectuării unei arestări, era necesară adunarea de mărturii şi de dovezi. Odată arestarea înfăptuită, acuzatului i se dădeau mai multe ocazii de a-şi recunoaşte vina, şi doar dacă refuza să o facă erau formulate acuzaţiile împotriva lui, acuzaţii la care i se cerea să răspundă numaidecât. Închisorile Inchiziţiei ofereau condiţii net superioare celor civile (T.W. Walsh, Characters of the Inquisition). În proces, erau ascultaţi atât acuzatorii cât şi acuzatul; acestuia din urmă îi era desemnat un apărător, care era chiar un membru al tribunalului inchizitorial. Absolut toate cuvintele acuzatului erau meticulos notate şi păstrate în arhive. Tortura era permisă numai în cazurile ereziei religioase, totodată numai dacă existau dovezi puternice împotriva acuzatului şi numai ca ultima resursă; a fost utilizată cu mult mai rar, cu mult mai multe restricţii şi cu mult mai multă atenţie decât în procesele laice (T.F. Madden, The Truth About the Spanish Inquisition, Crisis Magazine, septembrie 2003), fiind acceptată, ca şi în cazul Inchiziţiei medievale, strict pentru strângerea de informaţii, nu ca pedeapsă; se putea efectua o singură dată, iar acuzatul trebuia să repete de bună voie mărturisirea făcută, altfel nefiind valabilă. Rănirea cu efect permanent sau vărsarea de sânge erau strict interzise. „Scenele de sadism evocate de scriitori populari nu au o bază serioasă în realitate, deşi fără îndoială procedura inchizitorială nu era una plăcută”, concluzionează istoricul Kamen. Statistic, tortura nu a fost folosită de către Inchiziţia spaniolă decât în 2% dintre cazuri, şi de fiecare dată a durat mai puţin de 15 minute (S. Haliczer, Inquisition and society in the kingdom of Valencia, 1478-1834). Sentinţele posibile erau achitarea, suspendarea procesului (în urma căreia acuzatul putea fi eliberat, sub avertismentul că procesul se poate relua oricând – practic un fel de eliberare condiţionată, sau acuzatul putea fi păstrat în închisoare mai mult timp, până la reluarea procesului), penitenţa (condamnatul trebuia să se căiască public şi să accepte o pedeapsă, cea mai uşoară fiind purtarea unui semn al acestei căinţe, cea mai severă – munca la galere), reconcilierea (pe lângă ceremonia publică, condamnatul mai trebuia să accepte diverse pedepse destul de severe, fie fizice, cum ar fi biciuirea, fie materiale – confiscarea tuturor proprietăţilor, fie chiar închisoarea pe termen lung sau condamnarea la galere), ori predarea către autorităţile civile, în cazul celor care nu se căiau sau al recidiviştilor. Execuţiile erau întotdeauna decise şi efectuate de către autorităţile civile, ceea ce face ca, direct cel puţin, Biserica Catolică să nu fie responsabilă pentru nici una dintre acestea. În ceea ce priveşte natura acuzaţiilor, Peters remarcă faptul că acestea nu difereau în cadrul Inchiziţiilor în comparaţie cu cele aduse în tribunalele laice, deoarece în acea perioadă Europa era preocupată foarte tare de morală, pe care o considera baza societăţii şi care trebuia, se considera, a fi păstrată cu orice preţ (mă întreb dacă această concepţie era chiar atât de greşită).

Inchiziţia spaniolă a stârnit iniţial îngrijorare şi proteste în epocă din cauza unor excese de zel (a se vedea şi bula papală menţionată mai sus), dar asasinarea inchizitorului Pedro de Arbues în 1485 în vreme ce se ruga în Biserică a întors opinia publică în favoarea acestei instituţii. Pedro de Arbues era considerat de către contemporani un model de învăţătură şi pietate; a fost canonizat de către Papa Pius al IX-lea; Enciclopedia Catolică spune despre el că şi-a îndeplinit îndatoririle „cu zel şi dreptate”, şi că nu există absolut nici o dovadă care să îl lege în vreun fel de efectuarea unei execuţii. Asasinii săi făceau parte din puternice familii de convertiţi evrei.

Inchiziţia spaniolă a mai investigat şi secta mistică a Iluminaţilor, Lea menţionând în A History of the Inquisition in Spain cazul unui oarecare Fernando Mendez, elocvent pentru practicile acestei secte, un călugăr care se autodeclarase sfânt şi care îşi incita adoratorii să se dedea la depravare în chip de penitenţă. Urmarea acestor investigaţii au fost mai multe sancţiuni de închisoare pe diverse termene, însă nici o execuţie. În continuare, în atenţia Inchiziţiei au mai intrat diferite persoane care au comis fapte ca proferarea de batjocuri în stare de beţie, insultarea clerului etc. – practic un fel de tulburări ale ordinii publice, clasificate atunci sub denumirea generică de „lutheranism”. Conform lui Kamen, nu mai mult de 200 de persoane au fost acuzate de lutheranism (cu secta Iluminaţilor cu tot). Dintre acestea, 12 au ajuns să fie executate.

În ceea ce priveşte ideea cenzurii, trebuie remarcat faptul că deşi Inchiziţia a adoptat mai multe Indexuri care să conţină cărţile interzise, în ideea de a nu permite propagarea ideilor eretice, astfel de indexuri nu au fost invenţia respectivei instituţii; ele existau de ceva vreme, primul Index inchizitorial fiind, în fapt, o copie a unui Index efectuat de Universitatea de la Louvain. În mod cert, Inchiziţia spaniolă nu a persecutat absolut nici un om de ştiinţă, şi extrem de puţine cărţi de ştiinţă au fost trecute la Index. Mai mult decât atât, cărţile interzise circulau în acea perioadă, fără ca cei care efectuau această circulaţie să aibă probleme; indexarea era mai mult orientativă, fiind privită ca o îndrumare mai degrabă decât ca o reală interdicţie. I. Leonard argumentează, între altele, prin faptul că romanul cavaleresc Amadis de Gaul, spre exemplu, aflat pe mai multe liste de cărţi interzise, a fost transportat în Lumea Nouă fără probleme şi cu ştirea Inchiziţiei.

Vânătorile de vrăjitoare au fost rare în Spania, Inchiziţia privind cu scepticism acuzaţiile de acest tip şi acţionând doar atunci când dovezile materiale erau foarte puternice, indicând un comportament inacceptabil şi criminal din partea suspecţilor. Blasfemiatorii primeau pedepse uşoare. Pentru bigamie, au fost judecaţi în general bărbaţi, pedeapsa fiind 5 ani de galere. Sodomiştii (cei care comiteau crime împotriva naturii, cum ar fi homosexualitatea, violul sau zoofilia) erau predaţi autorităţilor civile care putea să îi execute, dacă acuzaţii aveau peste 25 de ani (din 1000 de condamnări, 170 au sfârşit pe rug – majoritatea acestora fiind zoofili).

În total, investigaţiile Inchiziţiei spaniole au dus la execuţia a 2.000 de oameni. Mult? Kamen demonstrează cu cifre că, pentru aceleaşi infracţiuni, în Franţa regelui Henric al II-lea au fost de două ori mai multe execuţii, în Anglia reginei Maria de trei ori mai multe, iar în mult lăudatele şi liberalele Ţări de Jos, de zece ori mai multe decât în toată perioada în care a acţionat Sfântul Oficiu. Tot statistic, arhivele tribunalului din Valencia arată că, după 1530, 3% dintre condamnările făcute de Inchiziţie au dus la pedeapsa cu moartea (G. Cárcel, Ricardo: La Inquisición). În schimb, Torquemada singur a reconciliat, de-a lungul carierei, 97.321 persoane (J.A. Llorente, Historia crítica de la Inquisición de España), ceea ce demonstrează încă o dată scopul procedurii inchizitoriale – cu totul altul decât execuţia. Trebuie să mai adăugăm faptul că Vlad Ţepeş, eroul nostru naţional, în scurta lui domnie, este considerat a fi responsabil direct pentru peste 200.000 de execuţii (!), majoritatea fără proces şi pentru ofense mult mai puţin grave decât cele investigate de Biserica Catolică, execuţii incluzând femei, copii, bătrâni, inamici sau supuşi din toate categoriile sociale, ucişi în cazne dintre cele mai cumplite – de 100 de ori mai mult decât Inchiziţia spaniolă în toată istoria ei… De asemenea, în Statele Unite ale Americii, numai din 1976 şi până în prezent au avut loc 1271 de execuţii (cf. Death Penalty Information Center). Q.E.D.

Inchiziţia italiană. În Italia, Inchiziţia a apărut ca o reacţie la Reforma lui Martin Luther, căreia iniţial nu i s-a dat mare atenţie de către Papalitate, dar care a devenit îngrijorătoare pe măsură ce Biserica Catolică pierdea teren şi statul însuşi, care se baza foarte mult pe religie, intra sub ameninţarea reformatorilor. Ca o contramăsură, Papa Paul al III-lea a înfiinţat Inchiziţiile în 1542, pentru a combate erezia. Iniţial, Inchiziţia italiană a fost într-adevăr îndreptată împotriva protestanţilor şi decisă să oprească această măsură cu orice preţ, probabil de frica răsturnării ordinii existente, ceea ce a dus la crearea unei imagini de „opresoare” acordată de protestanţi acestei instituţii, imagine probabil reală pentru o scurtă perioadă de timp, dar care avea să se perpetueze apoi, deşi această funcţie anti-protestantă a Inchiziţiei a fost una locală şi de scurtă durată. Începând cu 1600, Inchiziţia italiană s-a concentrat pe vrăjitorie ca principală crimă de investigat, nemaiacordând mare atenţie mişcării protestante pe care reuşise să o diminueze substanţial şi care nu mai reprezenta un real pericol pentru statul religios.

Investigarea vrăjitoriei a fost luată foarte în serios de către inchizitori. Să nu ne facem iluzii, vrăjitoarele medievale nu se ocupau cu ghicitul în cafea, ci comiteau cele mai înfricoşătoare fapte, de la confecţionarea şi comercializarea de otrăvuri până la canibalism. Este aici locul să menţionăm cazul groaznic al lui Gilles de Rais, arestat şi condamnat de Inchiziţie în 1440, pentru vrăjitorie, în cadrul ceremoniilor negre făcându-se vinovat de violarea, torturarea şi uciderea dementă a peste 200 de copii, precum şi de acte de necrofilie. Asupra altor persoane acuzate de slujirea Satanei s-au găsit de asemenea dovezile practicării unor ritualuri groteşti, un exemplu edificator fiind cazul Beatricei de Planissoles, arestată de Inchiziţie în 1320 – printre „obiectele” care sugerau practicarea vrăjitoriei de către acuzată şi care au fost găsite asupra ei amintim două cordoane ombilicale umane. Pentru o mai clară imagine a ceea ce reprezenta vrăjitoria în Evul Mediu, a se vedea şi articolele Despre slujitorii diavolului, Despre posedare şi exorcism, Despre pricolici şi vârcolaci etc. din numerele trecute.

Totuşi, pomenitul istoric Peters e de părere că inchizitorii înţelegeau foarte bine că lipsa de educaţie şi de îndrumare potrivită făcea populaţia să înţeleagă prea puţin valenţele spirituale ale religiei şi să aibă dificultăţi în a discerne comportamentul adecvat de cel inadecvat, precum şi Binele de Rău, motiv pentru care arătau toleranţă, cu excepţia cazurilor deosebit de grave (cum ar fi cele de mai sus). Dovezile trebuiau să fie solide pentru o condamnare, şi în situaţiile în care nu se petrecuseră lucruri cu adevărat strigătoare la cer, inchizitorii se comportau mai mult decât înţelegător. Conform istoricului Andrea del Col, 2% dintre cazurile judecate de Inchiziţia italiană au dus la pedeapsa cu moartea.

Inchiziţia italiană a rămas celebră şi pentru oprimarea iniţiatorilor ideilor progresiste. Nici aici, însă, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Într-adevăr, odată cu apariţia protestantismului, autorităţile catolice au devenit mult mai suspicioase cu noile idei inovatoare, inclusiv cu cele ale umanismului renascentist, idei pe care până în acel moment mulţi membri marcanţi ai Bisericii le susţinuseră destul de puternic – pentru că acum, ele deveneau unelte puternice în mâna agitatorilor şi a duşmanilor catolicismului, pretexte pentru rebeliuni şi revolte care periclitau ordinea legală de stat. Totuşi, această suspiciune nu s-a concretizat decât în foarte puţine cazuri, şi numai atunci când a fost asociată cu alte elemente generatoare de pericol. Astfel, Giordano Bruno a fost în cele din urmă ars pe rug, Galileo Galilei arestat la domiciliu (straniu – am întâlnit foarte mulţi oameni care erau convinşi că şi Galileo fusese ars; asta arată puterea mitului, pentru că între ardere pe rug şi arest la domiciliu sunt totuşi nişte diferenţe semnificative), iar Tommaso Campanella a fost condamnat la 27 de ani de închisoare. Să aruncăm totuşi o privire fiecărui caz în parte şi să vedem cât anume au contribuit la sentinţă ideile lor ştiinţifice şi cât alte elemente.

Galileo Galilei a fost un adept al teoriei heliocentrice, aceeaşi teorie pentru care Copernic nu a avut nici un fel de probleme. Teoria în cauză a fost investigată de către Inchiziţie, care a concluzionat că poate fi luată în calcul ca o posibilitate, dar nu reprezintă un fapt cert (I. Pantin , New Philosophy and Old Prejudices: Aspects of the Reception of Copernicanism in a Divided Europe, Stud. Hist. Phil. Sci. 30: 1999). În 1616, Galilei s-a îndreptat către Roma, unde a încercat să convingă Biserica Catolică de faptul că teoria heliocentrică este corectă ştiinţific. Inchiziţia i-a trimis un decret prin care i se cerea să nu mai sprijine vehement respectiva teorie, deoarece putea cauza reacţii uşor de folosit de către duşmanii Bisericii prin opoziţia faţă de vederile oficiale, şi să o discute doar ca pe o ipoteză. Încurajat de Papa Urban al VIII-lea, Galilei a publicat Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo, lucrare autorizată de Inchiziţie. Papa l-a rugat personal să prezinte în carte atât argumente pro, cât şi argumente contra teoriei heliocentrice (cred că asta s-ar putea numi „cerere de imparţialitate”), şi de asemenea i-a cerut să prezinte în carte şi vederile Papalităţii. Galileo a prezentat opiniile Papei, dar a pus vorbele acestuia în gura unui personaj construit special ca să apară cititorilor deosebit de ridicol, şi a adus argumente doar în favoarea teoriei heliocentrice, discreditându-l pe Urban destul de tare, ceea ce l-a mâniat cu atât mai mult pe acesta, cu cât în 1616 intervenţia sa îl ferise pe Galilei de orice represalii. Astfel, expus furiei Papei (furie nu tocmai neîndreptăţită), în 1633 savantul a fost adus în faţa tribunalului sub acuzaţia de erezie şi condamnat la arest la domiciliu, probabil pentru a se evita încurajarea mişcărilor antipapale şi batjocorirea pe mai departe a autorităţii bisericeşti, acţiuni atât de utile doritorilor unei noi ordini.

Tommaso Campanella a fost arestat în 1599, dar arestarea lui a avut doar o vagă legătură cu convingerile sale, de altfel prea puţin ştiinţifice, fiind dominate de astrologie. El a fost condamnat pentru că a condus o conspiraţie menită a răsturna conducerea Spaniei şi a instaura un regim bazat pe comunitatea de bunuri şi de soţii, pe profeţiile ezoteristului Joachim de Fiore şi pe propriile observaţii astrologice (nu astronomice). În 1626, acelaşi Papa Urban al VIII-lea menţionat mai sus a intervenit personal pentru eliberarea lui Campanella, acordându-i şi o poziţie înaltă în anturajul său. Din păcate, Campanella nu a învăţat nimic din precedentele întâmplări, şi implicarea sa, drept mulţumire, într-o nouă conspiraţie, a făcut necesară fuga din ţară.

Giordano Bruno a fost un călugăr preocupat însă de alte lucruri. După cum se va vedea mai jos, motivele arderii pe rug sunt destul de departe de ideile sale ştiinţifice (destul de puţine de altfel). Conform propriilor mărturisiri în faţa Inchiziţiei, în timp ce s-a aflat la mănăstire a avut probleme pentru că a îndepărtat imaginile sfinţilor şi a citit din cărţi dubioase unui novice. Când a fost descoperit ca adept al doctrinei sectei ariene, susţinută de reformatorii religioşi radicali, a trebuit să părăsească mănăstirea. Dominicanii au reuşit însă să îl convingă să se întoarcă în sânul Bisericii. Împrietenindu-se cu protestanţii din Geneva, el a publicat o lucrare în care ataca deosebit de vehement pe un distins profesor, Antoine de la Faye. Deşi arestat, el nu numai că a refuzat să îşi ceară scuze pentru aserţiunile sale, dar a continuat atacurile, motiv pentru care i s-a refuzat temporar depunerea jurământul religios, ca sancţiune. Cu toată ridicarea ulterioară a interdicţiei, Bruno a decis să părăsească Geneva şi să se apuce de altceva – în consens cu firea sa, să îi spunem, libertină. În Anglia, s-a împrietenit cu membrii cercului de ocultişti al lui John Dee şi a fost acuzat de către rectorul de la Lincoln College că ar fi plagiat operele lui Marsilio Ficino. Lucrările publicate de Bruno la Londra, în special The Ash Wednesday Supper, au fost considerate ofensatoare şi calomnioase şi l-au făcut să îşi piardă atât prietenii, cât şi susţinătorii. Mai mult decât atât, se pare că Bruno i-ar fi spionat, sub pseudonimul Fagot, pe catolicii din Anglia, în favoarea reginei Elisabetha (J. Bossy, Giordano Bruno and the Embassy Affair, Yale University Press, 1991). În Franţa, a intrat în conflict cu matematicianul Fabrizio Mordente şi a început să îl atace prin pamflete, ceea ce a dus în cele din urmă la privirea lui cu lipsă de bună-voinţă; a trebuit să părăsească şi această ţară. În 1592, a fost arestat la Veneţia pentru blasfemie, erezie şi comportament ticălos. Luigi Firpo (Il processo di Giordano Bruno) mai menţionează şi următoarele acuzaţii aduse de către Inchiziţie: atacarea constantă şi vehementă a Bisericii Catolice, negarea lui Iisus ca fiind Christos, negarea virginităţii Fecioarei Maria, practicarea magiei şi divinaţiei. În timpul procesului, inchizitorul Bellarmine i-a cerut personal să se căiască şi să îşi abandoneze crezurile, ceea ce Bruno a refuzat cu obrăznicie. Gaspar Schopp din Breslau menţionează clar în corespondenţa sa, de asemenea, că Bruno şi-a ameninţat judecătorii, atât verbal, cât şi prin gesturi. Ca urmare a încăpăţânării sale, Inchiziţia nu a avut de ales şi l-a predat autorităţilor laice, care au decis pedeapsa cu moartea – probabil deoarece Bruno era considerat în epocă un creator constant de probleme şi un destabilizator insistent al sistemului. Cardinalul Angelo Soldano consideră execuţia lui Bruno un „episod trist”, dar adaugă că inchizitorii erau motivaţi de aflarea adevărului şi de asigurarea binelui public şi că au încercat să îi salveze viaţa atât atunci când i-au cerut să se căiască, cât şi ulterior, când au apelat sentinţa dată de autorităţile laice. Enciclopedia filosofică Stanford ne asigură că, în 1600, Biserica Catolică nu luase nici un fel de poziţie oficială cu privire la teoria lui Copernic şi, ca urmare, aceasta nu era considerată o erezie; deci, execuţia lui Bruno nu a avut şi nu putea să aibă de-a face cu susţinerile lui ştiinţifice pe această temă. Enciclopedia Catolică de asemenea consemnează că Bruno nu a fost condamnat pentru vederile sale ştiinţifice (atâtea câte erau), ci pentru susţineri vehemente ale unor idei cum ar fi aceea că Iisus nu era decât un scamator sau magician şi că Diavolul trebuie salvat; astfel de idei nu puteau decât să afecteze puterea religioasă a statului şi nu erau unele caracteristice unui om de ştiinţă preocupat de abstracţiuni şi de studiul naturii. Un rol important trebuie să îl fi avut în condamnare şi practicile magice susţinute de Bruno şi preluate din cărţile arabe interzise şi de la colaboratorii lui John Dee – am mai menţionat ce însemna vrăjitoria în epocă.

După cum se vede cu uşurinţă în cele de mai sus, condamnarea celor trei oameni de ştiinţă (?) a avut prea puţin de-a face cu opiniilor lor ştiinţifice, fiind mai degrabă reacţii determinate de activitatea lor politică destabilizatoare şi de incitările la rebeliune – o caracteristică a acestora fiind insistenţa pe acest tărâm în ciuda a numeroase avertismente mai binevoitoare sau mai ameninţătoare. Şi a existat de fiecare dată posibilitatea salvării prin recunoaştere şi căinţă.

În concluzie – o concluzie cu care cititorii pot fi sau nu de acord, după cum am specificat, o concluzie care reflectă pur şi simplu ideile la care am ajuns după ce am analizat problema şi a căror valabilitate e la fel de discutabilă ca şi a oricăror alte idei legate de istorie pe care le poate avea un simplu om – Inchiziţia a constituit o instituţie care reflecta vremurile în care a apărut şi în care s-a dezvoltat, o instituţie preocupată de binele public şi de pedepsirea exemplară a celor care nu mai puteau fi, în nici un fel, convinşi să se căiască pentru faptele comise, fapte legate în principal de ceea ce se considera în epocă a fi imoral şi primejdios atât pentru societate, cât şi pentru sufletul acuzatului. Acest exemplu era menit tocmai a-i face pe cei necorupţi să tragă învăţăminte, să vadă unde duc imoralitatea şi infracţionalitatea şi să le întărească credinţa în prevalenţa Binelui, în înfrângerea Răului şi încrederea în Biserică (cf. Directorium Inquisitiorium) ca temelie a Statului. Au existat, fără îndoială, abuzuri şi au existat, fără îndoială, erori, dar şi unele, şi celelalte au fost mai puţine decât cele comise de către autorităţile laice – acest lucru se explică foarte uşor prin faptul că, desigur, clericii erau mult mai educaţi, mult mai organizaţi, iar supravegherea procesului se făcea cu mult mai multă atenţie de către multiple foruri, în timp ce puterea judecătorească civilă era de multe ori discreţionară. De asemenea, clericii se temeau mult mai tare de consecinţele propriilor erori decât laicii – cum este şi normal. Tot fără îndoială, au existat perioade şi locaţii în care Inchiziţia a fost manipulată politic sau a manipulat politic – din nou, acestea având caracter de excepţie.

Dincolo de imaginea – fie ea negativă, pozitivă sau relativ neutră – pe care o avem fiecare despre Inchiziţie, putem să ne oprim măcar asupra reflexiilor în artă, să citim înfioraţi Hruba şi pendulul de Edgar Allan Poe, The Monk al lui Matthew Lewis (excelent ecranizat cu Franco Nero, Natalie Delon şi Nicol Williamson în rolul nobilului canibal arestat de Inchiziţie – probabil o referire la Gilles de Rais), Numele trandafirului de Umberto Eco (să nu îi uităm pe actorii care au dat viaţă personajelor, Sean Connery, Christian Slater, Ron Perlman, dar mai ales F Murray Abraham în rolul realului Bernardo Gui), să vizionăm Inquisition (un foarte bine realizat film cu Paul Naschy, care cred că prezintă o imagine a Inchiziţiei destul de aproape de adevăr) sau să îi ascultăm pe Pet Shop Boys cu It’s A Sin, pe Morgana LeFey cu Maleficium sau pe Morgenstern cu Inquisition – ori poate, de ce nu, pe Era, care cântă în limba cathară, limba inamicilor de moarte ai Sfântului Oficiu…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.