Despre Jack Spintecătorul: II. Suspecţii

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 15 ( august, 2011 )
Autor:

După ce în episodul trecut am enumerat (şi analizat) victimele teribilului ucigaş care a dezlănţuit în Londra Toamna terorii, a sosit momentul să prezentăm şi suspecţii, sau cel puţin o parte dintre ei, pentru că sunt mult prea numeroşi pentru a putea fi avuţi în vedere cu toţii. Ne vom opri, prin urmare, la cei mai interesanţi.

*

Edward Buchan (sinucidere, 19 noiembrie 1888). Nimic concret nu îl leagă pe sinucigaşul Edward Buchan de victimele din Whitechapel… nimic, în afară de sinuciderea sa. Pe data de 22 noiembrie 1888, The Star raporta că Edward Buchan, un tânăr de 29 de ani, a fost surprins de tatăl şi de sora sa în vreme ce îşi tăia gâtul. Cei doi au încercat să îi smulgă lama din mâini, dar Buchan, hotărât, a reuşit să îi rănească şi a continuat să îşi aplice lovituri violente în beregată, tăind frenetic, până ce s-a prăbuşit la pământ, având capul aproape complet desprins de trup. Dr Skilly a declarat la anchetă că nu mai văzuse niciodată un cadavru care să arate atât de hăcuit. Un sfârşit destul de potrivit pentru Spintecător, dacă el a fost – ceea ce nu vom şti niciodată. Însă unchiul lui Buchan se sinucisese în acelaşi mod deosebit de brutal cu trei ani în urmă. Iar Buchan însuşi şi-a tăiat gâtul în ziua în care a fost anunţată înmormântarea lui Mary Kelly – presupusă a fi ultima victimă a lui Jack Spintecătorul.

William Henry Bury (executat 24 aprilie 1889). William Bury a sosit în Londra, în apropiere de Whitechapel, în 1887, şi s-a angajat în slujba unui oarecare James Martin, se pare patronul unui bordel. Acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie, Ellen Elliott, probabil prostituată. Pe 7 aprilie 1888, proprietăreasa l-a surprins pe Bury obligându-şi proaspăta mireasă să îngenuncheze şi ameninţând-o că îi taie gâtul cu un cuţit. Conform Declaraţiei lui James Martin din 14 februarie 1889, Bury a contactat în perioada cât a stat la Londra o boală venerică. Pe 20 ianuarie 1889 soţii Bury s-au mutat în Dundee, unde Bury a început să urmărească interesat cauzele dezbătute la Tribunal. O vecină, Marjory Smith, i-a întrebat pe soţii Bury la un moment dat: “Ce fel de treabă faceţi voi în Whitechapel, oameni buni, de îl lăsaţi pe Jack Spintecătorul să comită atâtea crime?”. Bury nu a răspuns, însă soţia lui a replicat: “Jack Spintecătorul s-a liniştit acum”, ulterior adăugând ”Jack Spintecătorul a luat o pauză”. Pe 10 februarie 1889, o cunoştinţă, David Walker, i-a înmânat lui Bury un ziar şi i-a zis să citească în el noutăţi despre Jack Spintecătorul, moment în care Bury a aruncat ziarul “speriat”. În aceeaşi seară, a intrat în Secţia Centrală de Poliţie din Dundee şi a raportat sinuciderea soţiei. A declarat că aceasta s-a spânzurat şi că, de teamă că va fi arestat ca “Jack Spintecătorul”(?), a tăiat cadavrul şi l-a ascuns într-un cufăr (Declaraţia locotenentului James Parr, 13 februarie 1889). Locotenentul David Lamb şi detectivul Peter Campbell s-au deplasat la apartamentul lui Bury, unde au găsit rămăşiţele mutilate ale lui Ellen îndesate într-un cufăr (Mărturia locotenentului David Lamb la proces, 28 martie 1889). Două inscripţii făcute cu cretă au fost găsite de asemenea la faţa locului: Jack Spintecătorul e în spatele uşii şi Jack Spintecătorul e în pivniţă. Deşi considerate a fi fost scrise în bătaie de joc de către un copil, autorul inscripţiilor a rămas în fapt neidentificat. Rămăşiţele unor haine însângerate şi arse au fost găsite în cămin, ceea ce aminteşte de uciderea lui Mary Kelly (a se vedea Despre Jack Spintecătorul: I. Crimele). Lamb s-a întors la secţie şi l-a acuzat pe Bury de crimă. Examinarea cadavrului a arătat că Ellen fusese strangulată de la spate, îi fuseseră efectuate incizii în abdomen după moarte şi un picior îi fusese rupt în două locuri (Declaraţia Dr Charles Templeman, 14 februarie 1889). Comisarul-şef Dewar a contactat imediat telegrafic Poliţia Metropolitană, dar aceasta nu l-a considerat pe Bury un posibil suspect în cazul lui Jack (Dundee Courier, 15 februarie 1889). Totuşi, celebrul inspector Abberline a luat depoziţiile unor cunoştinţe ale lui Bury din Londra, cum ar fi James Martin şi Elizabeth Haynes, iar călăul James Berry şi reporterul Norman Hastings au declarat că doi detectivi de la Scotland Yard au sosit în Dundee şi l-au interogat pe Bury. Nu există însă nici un fel de documente oficiale care să menţioneze acest interogatoriu. Bury a pledat nevinovat, dar a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Înainte de execuţie, Bury, la presiunile reverendului Gough, a scris o mărturisire a uciderii lui Ellen, dar i-a cerut acestuia să nu o predea decât după moartea sa. Nu a mărturisit nimic cu privire la Whitechapel, dar oricum ceea ce a scris nu se potriveşte în detalii cu concluziile autopsiei, de unde putem presupune că mai degrabă a scris ce dorea preotul decât ce s-a întâmplat cu adevărat.

Lewis Carroll (decedat 1898). Autorul celebrelor Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara Oglinzilor a fost declarat ca fiind Jack Spintecătorul de către R. Wallace (Jack the Ripper, Light-Hearted Friend), pe baza unor anagrame din cărţile mai târzii ale lui Carroll (la care a lucrat în timpul crimelor din Whitechapel şi pe care le-a publicat imediat după aceea): cărţile în chestiune se pare că descriu în detaliu crimele şi îl numesc pe complicele său – nimeni altul decât preotul Thomas Vere Bayne (decedat 1908). Ca răspuns la această teorie, biograful K. Leach a demonstrat că aplicând aceeaşi metodă a anagramelor, descrierea detaliată a crimelor lui Jack Spintecătorul se găseşte şi în … Winnie The Pooh. Totuşi, câteva aspecte din viaţa lui Carroll ridică semne de întrebare serioase. Astfel, cu toate că a urmat etapele necesare pentru a deveni preot, în ultima clipă a renunţat să mai depună jurământul; deşi iniţial pe această temă s-a stârnit ceva agitaţie şi urma să se investigheze chestiunea conform procedurilor în vigoare la acea vreme, mai ales că era singurul caz cunoscut de renunţare, retragerea i-a fost brusc şi inexplicabil acceptată prin răzgândirea nemotivată a forurilor competente (Dodgson’s MS Diaries, Volume 8, 22–24 octombrie 1862). Mai mult, Carroll s-a arătat interesat de ezoterism, şi s-a mărturisit a fi “un om rău şi de nimic şi un mare păcătos(Dodgson’s MS Diaries, Volume 8 ). De asemenea, din jurnalele sale detaliate lipsesc patru volume, iar şapte pagini au fost smulse în mod evident deliberat. În jurnalul său din 1880, scriitorul a menţionat că a început să sufere de migrene însoţite de halucinaţii (se pare că acestea l-au inspirat în scrierile sale, fiind vorba în principal de perceperea greşită a dimensiunilor), şi ulterior a fost diagnosticat ca având şi “atacuri de epilepsie”. Probabil însă cel mai puternic argument împotriva lui Carroll a fost pasiunea sa de a desena şi fotografia copii dezbrăcaţi, precum şi zvonurile conform cărora întreruperea relaţiilor sale de prietenie cu familia Liddell a avut loc ca urmare a faptului că a cerut-o în căsătorie pe Alice Liddell (11 ani, sursa de inspiraţie pentru romanele sale), ocazie cu care s-ar fi descoperit şi că ar fi avut relaţii nepotrivite cu sora ei mai mare şi cu mama acestora (Dodgson Family Collection, Cat. No. F/17/1, Cut Pages In Diary). În ceea ce mă priveşte, nu ştiu dacă Lewis Carroll a fost sau nu Jack Spintecătorul, dar în orice caz omul care a scris Alice în Ţara Minunilor avea mari probleme, având în vedere ce a debitat în cartea aia (de altfel, criticii o consideră un exemplu minunat de “literary nonsense”; eu i-aş spune doar „nonsense”).

George Chapman (executat 1903). Bărbierul ucigaş în serie George Chapman şi-a otrăvit trei dintre amantele pe care le prezenta ca neveste (în 1897, în 1901 şi în 1902). Stranie coincidenţă – o amantă pe care nu a ucis-o se numea Annie Chapman, exact ca şi victima Spintecătorului (a nu se confunda totuşi cu aceasta). Când George Godley l-a arestat pe Chapman, acelaşi inspector Abberline amintit şi mai sus i-ar fi zis: “În sfârşit, l-ai prins pe Jack Spintecătorul”. În două numere din Pall Mall Gazette (24 martie, respectiv 31 martie 1903), Abberline a confirmat că în opinia lui Chapman era ucigaşul din Whitechapel. El a evidenţiat că Chapman studiase chirurgia în Rusia şi că în Londra crimele au început după sosirea lui şi au încetat odată cu plecarea suspectului în America, unde au fost raportate imediat crime similare (a se vedea în episodul din numărul trecut cazul Carrie Brown), încetând şi acestea odată cu execuţia lui Chapman în 7 aprilie 1903. De asemenea, conform declaraţiei lui Lucy Baderski, menţionată tot în Pall Mall Gazette de către Abberline, cu mult înainte să aibă loc prima crimă a Spintecătorului, Chapman a încercat să o sugrume, fiind oprit de intrarea unui client. Ulterior, Lucy a găsit ascuns la îndemână un cuţit, referitor la care, calm, Chapman a spus că urma să fie utilizat pentru a-i tăia lui Lucy capul, după care avea de gând să îngroape cadavrul sub podea.

Frederick Deeming (executat 1892). Pe 3 martie 1892, un chiriaş din Windsor s-a plâns de un miros neplăcut, ceea ce a dus la descoperirea cadavrului lui Emily Mather, cu gâtul tăiat şi capul zdrobit, îngropată şi cimentată sub şemineu de către soţul ei Frederick Deeming, probabil pe data de 24 decembrie 1891 (Raportul autopsiei lui Emily Mather, Public Record Office Victoria, Government of Victoria). Ziarele au speculat imediat că această crimă are legătură cu ororile din Whitechapel (The Age, 5 martie 1892). Între timp, Deeming a călătorit sub un nume fals la Sydney, unde a început să o curteze pe o oarecare Kate Rounsefell. O încercare nereuşită a avut şi referitor la o domnişoară pe nume Maude Beech. Pe 12 martie 1892, Deeming a fost arestat la Southern Cross, în vreme ce o presa pe Kate să îi devină soţie. Tot în aceeaşi perioadă, în Anglia, poliţia a descoperit la Rainhill, îngropate sub podeaua recimentată de la Dinham Villa, cadavrele descompuse ale lui Marie Deeming, prima soţie a ucigaşului, şi ale celor patru copii ai acestuia, cu beregatele tăiate. Se pare că aceste crime au avut loc în timp ce Deeming o curta pe Emily Mather, probabil pe 26 iulie 1891. În închisoare, Deeming a pretins că a luat sifilis la Londra, şi că spiritul mamei sale l-a îndemnat să comită crimele. A fost executat pe 23 mai 1892 (Deeming At The Gallows; The Wife Murderer Hanged At Melbourne This Morning, The New York Times, p. 1, 23 mai 1892), iar autobiografia pe care a scris-o în închisoare a fost distrusă. Presa a continuat să compare crimele lui Deeming cu cele ale lui Jack Spintecătorul (Newspaper Clipping Comparing Deeming’s And Jack The Ripper’s Handwriting, Public Record Office Victoria, Government of Victoria; Perhaps Jack the Ripper. The Startling Discovery Made In Liverpool, The New York Times, p. 1, 17 martie 1892). S-a raportat că ar fi fost văzut în Whitechapel în 1888 cumpărând cuţite, şi că s-ar fi lăudat în închisoare că ar fi chiar Jack Spintecătorul (Bismarck Daily Tribune, North Dakota, SUA, 29 martie 1892). De asemenea, un martor din Halifax care îl cunoştea pe executat a declarat că Deeming a întreţinut o corespondenţă cu o femeie numită Eddowes, după cum ne amintim, una dintre victimele Spintecătorului.

Montague John Druitt (sinucidere, începutul lui decembrie 1888). La puţină vreme după moartea lui Mary Jane Kelly, au început să circule zvonuri că Jack Spintecătorul s-a sinucis, aruncându-se în Tamisa. Pe 31 decembrie 1888, trupul unui avocat sinucigaş care locuia în apropiere de Whitechapel, pe nume John Druitt, dispărut de aproximativ o lună, a fost pescuit din acelaşi râu. Druitt fusese concediat de curând de la şcoala unde preda pentru că “făptuise lucruri grave” (după cum a declarat fratele său William în timpul anchetei), de unde s-a tras concluzia că era homosexual sau pedofil. În februarie 1891, politicianul Henry Farquharson avea să declare că Jack Spintecătorul “a fost fiul unui chirurg” (John Druitt era fiul chirurgului William Druitt) şi că s-a aruncat în Tamisa (Bristol Times And Mirror, 11 februarie 1891). Farquharson locuia în apropierea familiei Druitt. Un “Memorandum confidenţial” al comisarului-şef Melville Macnaghten, datat 23 februarie 1894, îl indică pe Druitt ca probabilul suspect, comisarul adăugând că are “informaţii din surse personale” cum că familia lui Druitt era la rândul ei destul de convinsă că Montague John a fost Jack Spintecătorul. El mai specifica faptul că Druitt era „bolnav (în sensul de nebun) sexual” (această aserţiune este oarecum susţinută de verdictul autopsiei lui Druitt, în care se menţionează că a comis sinuciderea în timp ce se afla într-o stare de “tulburare mintală”). Memorandumul nu a fost făcut public decât în 1959. Maiorul Arthur Griffith, în Mysteries Of Police And Crime (1898), descrie 3 suspecţi în cazul Spintecătorului, unul dintre ei semănând cu John Druitt. Jurnalistul George R. Sims, care a discutat cazul cu însuşi Conan Doyle, a scris în memoriile sale, The Mysteries of Modern London (1906), că “trupul Spintecătorului a fost găsit în Tamisa după ce zăcuse în râu cam o lună”. Alte două oficialităţi, Sir John Moylan (“Spintecătorul ne-a scăpat printre degete, sinucigându-se la sfârşitul lui 1888”, 1929) şi Sir Basil Thompson (“Spintecătorul a fost un doctor rus (?) dement, care a scăpat de arestare aruncându-se în Tamisa la sfârşitul lui 1888”, 1935) au făcut declaraţii care par să îl incrimineze pe Druitt.

Carl Feigenbaum (arestat 1894). Feigenbaum a fost arestat în New York pentru că i-a tăiat beregata Julianei Hoffmann, în ciuda opoziţiei fiului acesteia care l-a surprins şi a încercat curajos să îl oprească. După execuţie (1896), avocatul său, William Lawton, a pretins că Feigenbaum a admis că era bolnav şi că această boală se manifesta prin dorinţa obsesivă de a ucide şi mutila orice femeie îi ieşea în cale (The Fort Wayne Sentinel, 6 iunie 1896). De asemenea, Lawton a susţinut că Feigenbaum şi-a confirmat prezenţa la Londra în timpul crimelor Spintecătorului, afirmaţie pe care ar fi verificat-o, şi că a călătorit foarte mult prin toată lumea, aflându-se în Wisconsin în perioada în care mai multe femei au fost ucise şi mutilate acolo. Întrebat direct dacă este sau nu Jack, Feigenbaum ar fi răspuns: “Dumnezeu este singurul responsabil pentru faptele mele, şi numai Lui îi voi mărturisi” (The Ann Arbor Register, 30 aprilie 1896). Avocatul a mai declarat că Feigenbaum vorbea cu uşurinţă despre chirurgie şi disecţii, dar tăcea brusc dacă întrebările deveneau directe. De asemenea, pe cuţitul lui Feigenbaum un expert i-ar fi mărturisit lui Lawton că a găsit urme de sânge mai vechi, ceea ce l-ar fi putut lega de asasinarea mai sus-amintitei Carrie Brown, aparenta victimă americană a lui Jack. Legătura cu uciderea lui Brown pare a fi indicată şi de faptul că fratele lui Feigenbaum a recunoscut prezenţa acestuia în zonă în acea perioadă, iar descrierea ucigaşului (inclusiv posibilul accent german) se potriveşte oarecum cu cea a lui Feigenbaum. “Omul ăla era Diavolul”, a mai spus Lawton. “Crima a comis-o pur şi simplu din dorinţa de a mutila şi fără nici un alt motiv(The Steubenville Daily Herald, 28 aprilie 1896). Procurorul districtual adjunct Vernon M. Davis a declarat şi el că nu s-ar mira dacă omul pe care îl acuzase ar fi fost Jack Spintecătorul (The New York Times, 29 aprilie 1896). Ulterior, Trevor Marriott (Jack the Ripper: The 21st Century Investigation) a remarcat că navele companiei Norddeutscher Lloyd Line din Bremen s-au aflat în port în timpul tuturor atacurilor atribuite Spintecătorului, şi că de asemenea acestea s-au aflat în portul german Flensburg în octombrie 1889, când acolo a avut loc o crimă similară cu cele comise de Jack, şi anume uciderea şi dezmembrarea unei prostituate. Coroborând aceste date cu ce se ştia despre trecutul de călător al lui Feigenbaum, Marriott a tras concluzia că acesta s-a aflat pe unul din vasele respective şi că era Jack Spintecătorul. Mai mult, Marriott i-a mai atribuit lui Feigenbaum/Jack şi alte crime, comise în toată lumea şi legate într-un fel sau altul de navele companiei din Bremen, pe care Feigenbaum s-ar fi putut afla: ianuarie 1889, Nicaragua – uciderea şi mutilarea a 6 prostituate; 11 aprilie 1890, Wisconsin, SUA – uciderea cu toporul a prostituatei “Lottie Morgan” (probabil una din crimele la care a făcut referire şi Lawton); 28 aprilie 1890, Germania – uciderea şi mutilarea unei femei; 4 decembrie 1890, Elveţia – uciderea şi mutilarea unei “ţărănci”; 25 octombrie 1891, Berlin, Germania – uciderea şi mutilarea prostituatei Hedwig Nitsche; 31 ianuarie 1892, New Jersey, SUA (în acelaşi stat în care a fost ucisă anterior Carrie Brown) – uciderea lui Elizabeth Senior; 3 aprilie 1892, din nou Berlin, Germania – uciderea unei prostituate. După arestarea lui Feigenbaum, Marriott nu a mai putut identifica nicăieri în lume crime care i-ar fi putut fi atribuite lui Jack Spintecătorul.

Sir William Gull (atac cerebral, 29 ianuarie 1890). Primele indicii care par să îl lege pe doctorul Casei Regale de identitatea Spintecătorului au apărut în anii 1895-1897, când o serie de ziare din SUA (Fort Wayne Weekly Sentinel, 24 aprilie 1895; Fort Wayne Weekly Gazette, 25 aprilie 1895; Ogden Standard, Utah, the Williamsport Sunday Grit, 12 mai 1895; Hayward Review, California, 17 mai 1895; Brooklyn Daily Eagle, 28 decembrie 1897) au raportat o conversaţie avută de William Greer Harrison cu un oarecare „Dr Howard”, care i-a relatat că Jack Spintecătorul a fost “un doctor cu înaltă poziţie în Anglia”, a cărui soţie, devenită bănuitoare din cauza comportamentului său straniu şi a absenţelor acestuia de acasă în timpul crimelor, i-a alertat pe “colegii” soţului ei. Dr Howard ar fi fost unul dintre cei doisprezece doctori care au făcut parte din comisia desemnată să îl interneze pe “fratele lor într-ale medicinei”, “un doctor dement afectat de o sălbatică şi incontrolabilă manie erotică” după ce, interogându-l şi percheziţionându-i casa, au găsit „numeroase dovezi ale crimelor”, suspectul recunoscând că are perioade de timp în care nu îşi aminteşte ce a făcut. Un rol important în arestare a avut şi cunoscutul medium Robert Lees, ale cărui viziuni l-au condus la casa ucigaşului din Mayfair, şi care i-a convins pe poliţişti să intre şi să efectueze percheziţia. Astfel, medicul nebun a fost internat la un azil privat din Islington sub numele de “Thomas Mason”, în timp ce familia i-a explicat dispariţia printr-o falsă moarte şi o falsă înmormântare. În numărul din 28 aprilie 1895 al ziarului The Chicago Herald, precum şi în cel din 19 mai 1895 al ziarului The People, apăreau nişte articole oarecum asemănătoare, care pretindeau că Robert Lees a fost torturat timp de ani de zile de viziuni ale crimelor comise de Spintecător, în cele din urmă viziunile adeverindu-se în cele mai mici amănunte. La un moment dat, călătorind cu omnibuzul, Robert Lees şi soţia sa au văzut un om urcând la staţia Notting Hill – Lees s-a întors spre soţie şi i-a zis că acel om este “Jack Spintecătorul”. Deşi femeia nu l-a crezut, Lees a coborât în spatele suspectului la Marble Arch şi l-a urmărit. Pe drum, a întâlnit un poliţist şi i-a comunicat acestuia suspiciunile, dar a fost luat în râs. Însă când viziunile lui s-au dovedit adevărate până la detaliu odată cu noile crime, Poliţia s-a lăsat convinsă şi condusă la o casă elegantă, aparţinând “unui distins doctor al Familiei Regale”. Fiind găsit în “circumstanţe incriminatoare”, doctorul a fost internat într-un azil sub numele de “Thomas Mason”, şi o înmormântare s-a ţinut “de ochii lumii”. Povestea ar fi fost relatată de un oarecare “Dr Howard”. Totuşi, dacă nu am fi avut decât aceste poveşti din ziare, care se pare că se bazează în întregime pe mărturia unui singur om, nu ar fi însemnat mare lucru. Însă există şi alte elemente care pot fi coroborate cu cele de mai sus. Spre exemplu, jurnalul lui Robert Lees conţine o notiţă datând din 2 octombrie 1888, în care se specifică faptul că mediumul şi-a oferit ajutorul atât Poliţiei Metropolitane cât şi Scotland Yard-ului pentru a-l prinde pe Spintecător, şi deşi iniţial a fost considerat nebun, autorităţile s-au oferit ulterior să discute pe marginea anchetei (Lees Diary Of 1888, Archive At Stansted Hall, The College For Psychic Science). Trebuie menţionat că deşi numeroşi mediumi din epocă au fost investigaţi pentru fraudă, Lees nu a fost niciodată suspectat că ar fi un escroc. Mai mult, în noiembrie 1970, doctorul Thomas Stowell a scris un articol în The Criminologist, în care a declarat că soţia colegului său Dyke Acland, care se întâmpla să fie nimeni alta decât fiica lui William Gull, i-a vorbit despre o vizită făcută părinţilor ei în Mayfair de către un inspector de poliţie şi de către un om care “se pretindea a fi medium” şi a cărui descriere ne duce cu gândul la Robert Lees. În plus, cel care a semnat certificatul de deces al lui William Gull a fost, în ciuda regulilor stricte care interziceau asta, chiar ginerele său, Dyke Acland. Stowell a mai indicat că posedă anumite dovezi care implică întreaga Casă Regală în crime, şi anume notele personale ale lui William Gull. Această posibilitate nu trebuie exclusă, deoarece Stowell a fost executorul testamentar al lui Dyke Acland. Foarte straniu, Stowell avea să moară câteva zile mai târziu, şi a doua zi după moartea sa The Times (9 noiembrie 1970) a publicat o scrisoare a lui Stowell în care acesta declara că “în nici un fel nu am dorit să sugerez că Înălţimea Sa, prinţul Albert Victor, ar fi fost implicat în crime”. Mărturisire cam dubioasă, cam contradictorie, şi venită cam la timp. În aceeaşi săptămână, fiul lui Stowell a raportat că a ars toate hârtiile tatălui său, pentru că “nu erau importante(The Times Diary: Ripper File Destroyed, The Times, 14 noiembrie 1970, p.12). Cynthia Leigh, care l-a cunoscut pe Lees personal, a declarat în revista Light (toamna 1970) că mediumul i-ar fi confirmat adevărul articolului din Chicago Herald despre care am vorbit mai sus. De asemenea, una din scrisorile presupuse a fi trimise de Jack Spintecătorul conţinea un cuvânt care nu s-a putut descifra cu certitudine, dar care ar fi putut fi “Lees”, caz în care scrisoarea ar fi sunat astfel: „Dear Boss, You have not caught me yet you see, with all your cunning, with all your Lees, with all your blue bottles. Jack the Ripper”. Interesant este şi faptul că Chicago Herald vorbea despre şaptesprezece crime comise de Jack Spintecătorul. Dacă coroborăm această informaţie cu faptul că în Dosarul Whitechapel existau unsprezece victime, şi că pe lângă acest dosar s-au mai comis şi alte crime care ar fi putut fi atribuite Spintecătorului, putem spune că în mod straniu articolul din ziar a fost mai aproape de adevăr decât mulţi specialişti sau oficiali care au reţinut doar cinci crime pe listă – pe cele “clasice”. În fine, în 1975, Joseph Gorman a pretins că este fiul nelegitim al altui suspect, Walter Sickert, şi că acesta i-a spus că un om pe nume John Netley (decedat 1903) a condus trăsura în care William Gull îşi ucidea victimele, după care, copleşit de oroarea propriilor fapte, birjarul s-a sinucis aruncându-se în Tamisa. În realitate, Netley a murit într-un accident, dar un om pe nume “Nickley” a fost raportat în ziare ca fiind salvat după ce s-a aruncat în Tamisa în acea perioadă, şi, cum Dicţionarul Britanic al Numelor de Familie nu listează nici un “Nickley”, e posibil să fie o înţelegere greşită de către salvatori a numelui “Netley”, bolborosit de victima şocată. De asemenea, Netley se pare că era stângaci, ceea ce concordă cu unele concluzii referitoare la crimele lui Jack Spintecătorul.

James Kelly (decedat 1929). James Kelly şi-a ucis soţia în 1883, înjunghiind-o în gât, sub acuzaţia că ar fi prostituată, că l-ar fi infectat cu boli venerice, că ar fi diformă sexual şi că ar fi fost abuzată de un unchi de-al ei înainte de căsătorie. În fapt, bolile venerice le luase de la prostituatele pe care le frecventa în Whitechapel, şi aşa-zisa diformitate a soţiei, ca şi abuzul unchiului, erau pure invenţii, în fapt încercări de a-şi explica sieşi de ce nu a izbutit să o dezvirgineze. Iniţial condamnat la spânzurătoare, pe 3 august 1883 el susţine că nu poate fi spânzurat, deoarece “Dumnezeu are o misiune pentru el”. Declarat nebun, a fost internat la Broadmoor Asylum, de unde a evadat la începutul anului 1888. Pe 10 noiembrie 1888, a doua zi după ultima crimă „clasică” a lui Jack, Poliţia a efectuat un raid la fosta locuinţă a lui Kelly, fără nici un succes. Pe 13 noiembrie, în dosarul lui Kelly de la Poliţia Metropolitană, cineva cu iniţialele CET a notat că detectivii desemnaţi cu Dosarul Whitechapel ar trebui să verifice activităţile lui Kelly din perioada respectivă. În 1927, evadatul a apărut surprinzător şi s-a predat oficialităţilor de la Broadmoor Asylum. În jurnalul său, el vorbeşte despre cât de grav este păcatul prostituţiei şi menţionează că el, James Kelly, a ales “calea războiului”. Un detectiv american pe nume Ed Norris, specializat în cazuri vechi, a pretins că informaţiile pe care le-a adunat duc la concluzia că James Kelly se afla la New York în momentul asasinării lui Carrie Brown, şi de asemenea a fost semnalat şi în alte oraşe în care prostituate au fost ucise cu brutalitate.

Aaron Kosminski (internat februarie 1891). Un evreu plonez nebun, a fost internat într-un azil în 1891. Cauza nebuniei sale a fost declarată a fi “autoabuzul” (se pare că acest diagnostic se referea la… masturbare obsesivă). În memorandumul scris în 1894 de Macnaghten şi menţionat mai sus, se consideră că un potenţial suspect ar fi un evreu polonez pe nume “Kosminski” (prenumele nu e menţionat), care avea o “puternică ură pentru femei şi tendinţe ucigaşe”, precum şi “anumite vicii de natură personală”. În 1910, comisarul-adjunct Sir Richard Anderson a declarat în memoriile sale (The Lighter Side Of My Official Life) că Spintecătorul era “un evreu polonez de joasă condiţie”, “practicant al unor vicii de nemenţionat”. Anderson mai spune că “Jack Spintecătorul a fost identificat de singura persoană care l-a văzut bine”, dar că “nu s-a putut ajunge la acuzare deoarece şi ucigaşul şi martorul erau evrei, şi evreii refuză să depună mărturie unii împotriva altora”. Inspectorul-şef Donald Swanson, care a condus ancheta în cazul Spintecătorului, a adăugat câteva note de mână în memoriile lui Anderson, scriind în dreptul aserţiunii de mai sus “Kosminski” şi adăugând că suspectul a fost ridicat de lângă casa fratelui său, identificat de un martor (considerat astăzi a fi Israel Schwartz – vezi episodul din numărul trecut) şi dus la azil, unde a murit ulterior (memoriile lui Anderson îmbogăţite cu notele lui Swanson se găsesc acum la Scotland Yard’s Crime Museum). Fapt este că fratele lui Kosminski locuia pe Goulston Street, foarte aproape de locaţiile crimelor, şi că pe aceeaşi stradă a fost găsită, îmbibată cu sânge, o bucată de ţesătură din haina uneia dintre victime.

Richard Mansfield (decedat 1907). În perioada în care Spintecătorul îşi comitea crimele, actorul american de teatru Richard Mansfield a început o serie de reprezentaţii a cunoscutei Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, aruncându-şi audienţa în şoc şi groază în clipa în care s-a transformat în monstru pe scenă. Explicaţii diverse au fost oferite pentru reprezentaţiile lui, de la folosirea unor măşti de ceară topite de căldura crescută brusc şi de la utilizarea unor filtre de lumină care să pună în evidenţă progresiv o vopsea specială, până la un control perfect al întregii musculaturi, care să permită deformarea brutală şi rapidă a corpului ca şi a trăsăturilor feţei. Probabil că nu vom şti niciodată dacă folosea un simplu truc de iluzionist sau altul îi era secretul. Ceea ce ştim, însă, este faptul că, în 1887, Mansfield a cerut să se creeze o versiune “specială” a piesei pe care urma să o joace, punând accent pe partea violentă şi înfricoşătoare mai degrabă decât pe spiritul cărţii, şi prezentându-l pe Hyde ca pe un “sadic sexual”. A venit din SUA la Londra cu această versiune a piesei, uciderea Marthei Tabram având loc la exact două zile de la prima reprezentaţie. Spectacolele au continuat pe durata crimelor, cu unul dintre ele anulat în chiar noaptea în care Jack a făcut cele două victime “pereche”. Mai multe ziare au semnalat imediat o eventuală legătură cu activitatea Spintecătorului, fie comparându-l pe Jack cu Hyde, fie sugerând că ucigaşul se inspiră din piesa lui Mansfield, care prezintă un nebun ucigând din pură plăcere (Irish Times, 7 septembrie; Freeman’s Journal, 10 septembrie, The Star, 11 septembrie etc.). Cel puţin un denunţ al unui spectator îngrozit, de la care ne-au rămas consemnate doar iniţialele “M.P.”, a ajuns la Scotland Yard, pe ideea că Richard Mansfield este într-adevăr Jack Spintecătorul. Zvonurile sunt că Scotland Yard-ul ar fi luat în serios denunţul cel puţin într-o primă fază şi l-ar fi interogat pe actorul cu reprezentaţia “feroce”, “mult prea reală pentru a putea fi un simplu joc de scenă”. Însă în lipsa unor documente oficiale, zvonurile rămân doar zvonuri. Cert este că după denunţ, Mansfield a încetat reprezentaţiile jekylliene, mutându-şi rolul pe comedie.

James Maybrick (otrăvit, 11 mai 1889). James Maybrick a fost otrăvit de soţia sa. În 1992, a fost descoperit un presupus jurnal al său, în care recunoştea că ar fi fost Jack Spintecătorul şi că a comis şapte crime. Jurnalul a fost primit ca o farsă, dar mai multe analize ale cernelii folosite au indicat că aceasta corespundea celei utilizate în Anglia în jurul anului 1870 (A Report On The Analysis Of Samples From A Diary Purporting To Be By James Maybrick – Conducted By Dr Nicholas Eastaugh, 2 octombrie 1992, Middlesex). Însă, surpriză, cel care a găsit carnetul, Michael Barrett, a declarat pe 5 ianuarie 1995, după ce a divorţat, că jurnalul este fals, fiind scris de către fosta sa soţie la dictarea lui (Michael Barrett’s Confessions, Liverpool, County of Merseyside, 5 ianuarie 1995). Soţia a negat vehement, susţinând că jurnalul se afla între posesiunile familiei ei de foarte multă vreme şi că Barrett încearcă doar să se răzbune pentru divorţ. Aproape imediat, Michael Barrett şi-a retractat mărturisirea, mărind confuzia. Oricum, anumite elemente stranii par să indice posibilitatea autenticităţii jurnalului: prin metode ştiinţifice s-a stabilit că atât cerneala folosită, cât şi carnetul în care a fost scris datează din secolul al XIX-lea; în jurnal sunt descrise cu acurateţe simptomele dependenţei de arsenic, pe care puţină lume le cunoaşte şi pe care James Maybrick le avea cu siguranţă; unele detalii ale crimelor erau cunoscute doar de Poliţie, fiind consemnate în dosare nedate publicităţii în momentul în care a apărut jurnalul; una din fotografiile de la locul faptei indică pe un zid în spatele victimei Spintecătorului iniţialele “F.M.” scrise cu ceva ce pare a fi sânge – Florence Maybrick, infidela soţie a lui James, ar fi fost astfel motivul furiei care a dus la crime; în fine, otrăvirea lui Maybrick de către soţie, poate pentru că era conştientă că mai devreme sau mai târziu furia ucigaşă îl va purta spre ea. Mai mult decât atât – în iunie 1993, un oarecare Albert Johnson, fără vreo legătură cu presupuşii falsificatori ai jurnalului, a cumpărat din vitrina unui bijutier un ceas de buzunar declarat a fi din secolul al XIX-lea, pe care cu stupoare a găsit inscripţiile “J. Maybrick” şi “Eu sunt Jack”, precum şi iniţialele celor cinci victime „clasice” (cam suspect, de altfel, faptul că doar victimele necontestate de specialişti erau de găsit în inscripţie). Ceasul a fost examinat de către Dr Stephen Turgoose de la Institutul de Ştiinţă şi Tehnologie de la Universitatea din Manchester, care a concluzionat că, probabil, obiectul este extrem de vechi, şi că majoritatea zgârieturilor şi deteriorărilor suferite au avut loc după efectuarea inscripţiilor (Ian Herbert, North Of England Correspondent, The Independent, 24 noiembrie 2004). În 1994, Dr Robert Wild de la Centrul de Analiză al Universităţii Bristol a examinat şi el ceasul, declarând că inscripţiile au o vechime de mai multe decade, şi că după părerea lui nimeni nu are suficiente cunoştinţe şi pricepere pentru a realiza un astfel de fals.

Walter Sickert (decedat 1942). Walter Sickert a realizat o pictură intitulată “Dormitorul lui Jack The Ripper”, care înfăţişează una din camerele în care a locuit el însuşi. Sickert a pretins că proprietăreasa i-ar fi dezvăluit că, în opinia ei, cel care a locuit acolo înainte nu era nimeni altul decât Jack Spintecătorul. Pictura se găseşte acum la Manchester City Art Gallery. P. Cornwell (Portrait Of A Killer: Jack the Ripper-Case Closed) susţine că Sickert era incapabil de contact sexual datorită unei diformităţi a penisului, ceea ce l-a dus la frustrare şi demenţă. De asemenea, ea mai aduce şi alte argumente în sprijinul teoriei ei: picturile şi desenele lui Sickert prezintă femei aflate în aceleaşi poziţii ca victimele Spintecătorului; unele prezintă distorsiuni similare până la detaliu cu mutilările suferite de acestea (ajungând până la V-ul inversat tăiat în carnea obrazului lui Catherine Eddowes), de exemplu picturile Putana A Casa, Mrs. Barrett, Blackmail: Mrs. Barrett, Le Journal şi Summer Afternoon (Catherine Eddowes), The Prevaricator, La Parisienne, The Camden Town Murder şi La Hollandaise (Mary Kelly) etc. În unele cazuri, în picturi apar coliere de perle în locul tăieturilor la beregată, Cornwell indicând faptul că într-una din scrisorile Spintecătorului se poate găsi fraza „How do you like the pretty necklace I gave her.„. Ea mai arată că Sickert picta numai camere cu pat de fier, şi totuşi în picturile care par să o reprezinte pe Mary Kelly patul este de lemn, exact cum avusese aceasta. De necontestat este faptul că Sickert picta într-adevăr scenele unor crime violente şi avea ca modele prostituate; de asemenea, ştiut este că el nu picta decât lucruri pe care le văzuse, sau ale căror fotografii le văzuse. Analizând saliva de pe unul din timbrele unei scrisori care se presupune că a fost trimisă de Spintecător, Cornwell arată că ADN-ul îl indică drept expeditor pe Walter Sickert, prin potrivirea uneia dintre secvenţe. Hârtia folosită de Jack la scrisorile expediate s-a dovedit a fi aceeaşi cu cea utilizată de mama lui Sickert, ba mai mult, semnele de tăiere indică faptul că a fost luată din acelaşi pachet. Marjorie Lilly menţionează că Walter Sickert avea perioade când se îmbrăca aşa cum a fost descris de martori Jack Spintecătorul (inclusiv batista roşie purtată la gât, sugerându-se că ar fi fost aceeaşi din noaptea crimei), în special în momentele când picta mutilări. În general, se răspunde acestor acuzaţii prin următoarele argumente: Sickert a fost într-adevăr pasionat de Spintecător şi l-a folosit ca inspiraţie, având acces într-un fel oarecare la fotografiile victimelor; secvenţa ADN nu i se potriveşte doar lui Sickert, ci unui anumit procent din populaţie, la fel şi hârtia folosită pentru scrisori; oricum, o mare parte din scrisorile trimise de Spintecător par a fi fost falsuri sau farse, unele fiind posibil să fi fost scrise într-adevăr de către Walter Sickert, ca parte a unei astfel de farse, dar nu de către Spintecător; singura scrisoare a lui Jack cu mari şanse să fie reală, cea trimisă Poliţiei împreună cu rinichiul uman, nu a putut fi analizată de P. Cornwell deoarece nu mai există.

George R. Sims (decedat 1922). Înainte de a-l indica drept făptaş pe Druitt (aşa cum am văzut mai sus), jurnalistul George R. Sims, totodată autor al straniilor poeme adunate sub titlul Prepare To Shed Them Now, s-a arătat convins că Jack Spintecătorul… arăta exact ca el. Ca Sims, adică. Această convingere cel puţin dubioasă i-a apărut în urma unui articol din The Referee (1 martie 1891), în care se relata o poveste conform căreia la o oră sau două de la dubla crimă din 30 septembrie 1888, un individ dubios s-a oprit la o cafenea şi a intrat în vorbă cu proprietarul acesteia. Proprietarul a început să trăncănească despre Jack Spintecătorul, spunând “Mă tem că în curând vom auzi de încă o crimă”. Clientul a replicat “Probabil. Poate vei auzi de două, chiar mâine dimineaţă.” Moment în care a pus ceaşca de cafea pe masă, şi proprietarul îngrozit a văzut că omul avea manşetele mânjite cu sânge. Ulterior, nu numai că avea să audă şocat de dubla crimă din noaptea aceea, dar avea să îl şi recunoască pe clientul înfricoşător în portretul de pe cartea lui George Sims, The Social Kaleidoscope. Depunând mărturie la poliţie, el a dus şi un exemplar din carte, care astfel a ajuns şi la New York Herald precum şi la Dr Forbes Winslow, care i-a relatat incidentul lui Sims, adăugând că se zvoneşte că Poliţia cunoaşte identitatea lui Jack, care este „un om bine-cunoscut londonezilor”. Sims a tras concluzia că ucigaşul semăna foarte tare cu el. Alţii, au tras altă concluzie.

James Kenneth Stephen (sinucidere, 1892). Stephen, poet şi profesor al prinţului Albert Victor, a fost propus ca suspect de către M. Harrison (Clarence: The Life Of H.R.H. The Duke of Clarence And Avondale, 1864-1892). Harrison a găsit concepte cu caracter misogin în scrierile lui Stephen (cum ar fi, de exemplu, celebrele versuri din In The Backs: …I do not want to see that girl again:/I did not like her: and I should not mind/If she were done away with, killed, or ploughed./She did not seem to serve a useful end:/And certainly she was not beautiful.”), şi a găsit similarităţi între scrisul de mână al lui Stephen şi scrisul celui care, pretinzându-se Spintecătorul, a trimis scrisoarea însoţită de rinichiul uman. Harrison a speculat că Stephen era îndrăgostit de Albert Victor, şi că a comis crimele din gelozie, pentru că prinţul ar fi preferat compania prostituatelor din Whitechapel. Cert este că, la aflarea veştii morţii prinţului, Stephen a refuzat să mai mănânce, şi a murit de foame 32 de zile mai târziu. În 1978, un oarecare Frank Spiering a scris o carte intitulată Prince Jack, bazată pe aceeaşi idee, în care a pretins că a descoperit la New York Academy of Medicine nişte notiţe personale ale lui William Gull, care includ o mărturisire luată sub hipnoză lui Albert Victor, din care reiese că acesta ar fi fost criminalul şi Stephen ar fi fost amantul lui. New York Academy of Medicine a negat însă că posedă respectivele documente (Letter From The New York Academy of Medicine, 13 ianuarie 1986).

Robert D’Onston Stephenson (decedat 1916). Scriitor, doctor şi ocultist, pasionat de magia neagră, Stephenson s-a internat la propria cerere în London Hospital (Whitechapel), într-o cameră privată, cu puţin timp înainte de a începe crimele Spintecătorului, şi s-a externat imediat după ce acestea au încetat. Prima crimă a avut loc la câţiva paşi de London Hospital, şi toate crimele au fost comise în week-end-uri, când spitalul funcţiona cu personal redus şi părăsirea lui de către un pacient nu ar fi fost foarte dificil de efectuat. În orice caz, în timp ce se afla în spital, Stephenson l-a contactat pe un detectiv amator pe nume George Marsh şi i-a declarat că unul dintre doctorii de la London Hospital, Morgan Davies, ştie despre crime mai multe decât ar fi normal, ceea ce îl face suspect. În schimb, Marsh a considerat că Stephenson e mai suspect decât doctorul, exact din acelaşi motiv invocat de acesta din urmă – prea multe cunoştinţe legate de crime. Aşa că l-a raportat numaidecât la Scotland Yard, însă poliţia nu a considerat ipoteza plauzibilă. În Paul Mall Gazette (1 decembrie 1888), a apărut un articol scris de Stephenson şi intitulat The Whitechapel Demon’s Nationality: And Why He Committed The Murders (By One Who Thinks He Knows), considerat de către unii experţi, ca M. Harris de exemplu, a fi fost o mărturisire mascată. Practic, după ce comisarul-şef Sir C. Warren a declarat că felul în care este scris cuvântul Jews (evrei) într-una din inscripţiile de la locul unei crime comise de Jack, şi anume Juwes, nu corespunde nici unei limbi şi nici unui dialect, Stephenson l-a contrazis în articolul menţionat, arătând că franţuzescul Juives, scris de mână şi cu punctul de deasupra lui i neobservat de Poliţie, este de fapt cuvântul în chestiune. Stephenson a mai argumentat că topica frazei arată că Jack este fără îndoială francez, deoarece a articulat cuvântul oameni aşa cum se face în franceză, şi nu l-a lăsat nearticulat în interiorul frazei cum ar fi procedat un englez. Motivul lui Jack, spune Stephenson, îl găsim în tratatul lui Eliphas Levy, Le Dogme et Rituel de la Haute Magie, unde se specifică negru pe alb că, pentru a invoca un demon, este necesară profanarea unei cruci (ceea ce Jack ar fi şi făcut, desenând în prealabil o hartă cu locaţiile şi apoi aşezând cele şapte cadavre mutilate în aşa fel încât să formeze o cruce – interesantă precizarea celor şapte victime, cu două mai mult decât se consideră în general că ar fi fost), precum şi sacrificiile umane, folosind totodată ca ingredient în fiecare ritual „uterul unei prostituate”. „Ritualul a fost înfăptuit . Nu vor mai exista crime”, adaugă Stephenson sigur pe el – şi nu au mai existat, cel puţin nu unele care să îi poată fi atribuite Spintecătorului cu certitudine. Ca urmare a acestui articol, editorul William Thomas Stead, apoi scriitoarea Mabel Collins şi baroana Vittoria Cremers au început să îl suspecteze pe Stephenson, considerând că Marsh avusese dreptate. Astfel, Cremers i-a spus celebrului ritualist Aleister Crowley că Stephenson a comis crimele din Whitechapel, şi că aşezate pe o hartă, acestea formează o cruce profanată. După propria lui mărturisire, Stephenson fusese îndrăgostit de o prostituată şi contactase boli venerice. Mai mult decât atât, soţia lui Stephenson dispăruse în 1886 şi există indicii (M. Harris, The True Face Of Jack The Ripper) care o identifică drept torsul uman găsit în 1887 (a se vedea Despre Jack Spintecătorul: I. Crimele, în numărul trecut). De altfel, Stephenson a pretins la un moment dat că a ucis mai multe prostituate, că păstrează ţesături pătate cu sânge şi că deţine lumânări făcute din grăsime de om. Cremers ar fi văzut ţesăturile pătate cu sânge într-un cufăr al lui Stephenson. De asemenea, inscripţia la care ocultistul făcea referire în articolul pomenit mai sus conţinea cuvinte care începeau cu literă mare în interiorul propoziţiei – iar Stephenson obişnuia să scrie în felul acesta…

Francis Thompson (decedat 1907). În 1889, Francis Thompson, ascet, opioman, poet, preot catolic (datele la care au fost comise crimele Spintecătorului, este de remarcat, corespund toate unor zile de sfinţi din calendarul catolic) şi chirurg ratat cu tendinţe sinucigaşe, a publicat o povestire, Finis Coronat Opus, în care un tânăr poet sacrifică fete zeilor păgâni într-o toamnă a terorii, în căutarea inspiraţiei şi a faimei aduse de Diavol, după care decide să se sinucidă. În mod cel puţin bizar, a devenit imediat cunoscut, operele sale având un succes brusc şi inexplicabil, fiind denumit o „descoperire”. Faimosul J.R.R. Tolkien, autorul Stăpânului Inelelor, s-a numărat printre admiratorii lui cei mai înfocaţi. Povestea stranie a cărţii sale dă de gândit cu privire la ficţionalitatea ei. Conform propriilor declaraţii, Thompson şi-a împărţit viaţa pentru o perioadă de timp cu o prostituată misterioasă, pe care o numeşte “salvatoarea lui” şi care la un moment dat a dispărut fără a mai fi găsită vreodată. Dacă a fost ucisă de Thompson sau dacă dispariţia ei l-a determinat să pornească într-o căutare frenetică prin Whitechapel chiar în perioada în care au avut loc crimele comise de Spintecător, nu putem şti. Ştim însă că unul dintre martorii crimelor l-a descris pe Jack ca purtând un şorţ de piele asemănător cu al măcelarilor, iar Thompson a admis că purta şi el unul în perioada respectivă. A mai admis că deţinea un scalpel pe care îl folosea la “bărbierit”– instrument greu de procurat la acea vreme. De asemenea, Thompson era stângaci, şi probabil aşa era şi Spintecătorul; Thompson purta cravate, spre deosebire de mulţi alţi compatrioţi contemporani, şi victimele lui Jack par a fi fost strangulate cu cravata înainte de a fi mutilate. Există similarităţi între scrisul de mână al lui Thompson şi scrisul lăsat de Spintecător (Notă: Am avut ocazia să vizualizez câteva fotografii cu cele două scrisuri. Spre marea mea dezamăgire, pentru că personalitatea lui Thompson mi se părea a-l face un excelent suspect, am găsit asemănarea dintre cele două scrisuri a fi una superficială, de ansamblu, literele luate individual având caracteristici drastic diferite. Totuşi, eu nu sunt expert, şi scrisorile atribuite Spintecătorului sunt numeroase, multe fiind considerate, cum am menţionat, a fi contrafacute – deci poate nu mi-au căzut mie ochii pe mostra care trebuie). Înainte să îşi publice singura povestire, a scris o poezie intitulată The Ballad Of The Witch Babies, despre un tânăr cavaler care vânează şi eviscerează femei. În fine, tatăl lui Thompson l-a scos din testament fără vreo explicaţie, iar sora lui şi-a schimbat numele, a plecat în Canada, a pretins că nu îl cunoaşte pe Francis şi a ars toate scrisorile primite de la el. În 1911, M.B. Lowndes a publicat o povestire numită Chiriaşul, despre care a pretins că este inspirată de o poveste adevărată auzită de ea, conform căreia un “chiriaş misterios” a fost bănuit de proprietar că ar fi fost Jack Spintecătorul; de altfel, mai multe “legende urbane” privind “chiriaşul Jack” au circulat în epocă şi după aceea (a se vedea mai sus şi Walter Sickert), ducând la diverse presupuneri, în funcţie de descrierea chiriaşului (Montague John Druitt şi Francis Tumblety, a se vedea mai jos, au părut să se potrivească descrierilor în două din cazuri). În cazul Lowndes, presupusul chiriaş şi suspect era un maniac religios, a cărui descriere se potrivea cu cea a lui Francis Thompson, şi despre care unul dintre martori a declarat că vorbea “pentru el însuşi, cu glas tare; de fapt, părea că recită poezii”.

Francis Tumblety (decedat 1903). Un şarlatan care poza ca doctor, Tumblety a fost suspectat de moartea unuia dintre pacienţii săi ca şi de complicitate la asasinarea lui Abraham Lincoln (Selected Records Of The War Department Relating To Confederate Prisoners Of War, 1861-1865, Roll M598_110). Pe 7 noiembrie 1888, a fost arestat la Londra pentru “gravă indecenţă” (se pare că această infracţiune se referea la homosexualitate). Ulterior însă a reuşit să părăseasca ţara sub un nume fals. Ziarele americane au raportat că arestarea lui Tumblety avusese drept fundament convingerea Poliţiei că au de-a face cu însuşi Spintecătorul, motiv pentru care oficialităţile engleze au cerut extrădarea acestuia (Something About Dr. Tumblety, The New York Times, 23 noiembrie 1888). Acest articol de presă nu a fost confirmat de autorităţile britanice, însă inspectorul Walter Andrews a plecat în America, se pare că pe urmele lui Tumblety. S-a întors fără acesta. În mod straniu, câţiva ani mai târziu Andrews s-a sinucis. Speculaţii s-au lansat pe ideea că inspectorul nu a mai putut face faţă disperării datorate faptului că nu l-a putut captura pe Spintecător deşi fusese atât de aproape de el. De asemenea, Tumblety a admis într-un interviu din New York World (29 ianuarie 1889) că Poliţia britanică l-a arestat sub acuzaţia că ar fi Jack Spintecătorul, pe baza potrivirii unei descrieri. De asemenea, într-o scrisoare din data de 23 septembrie 1913, inspectorul-şef John Littlechild îl menţionează pe Tumblety ca fiind, probabil, Jack Spintecătorul. Un argument puternic era cunoscuta misoginie a şarlatanului, datorată unei căsătorii eşuate cu o prostituată. Un argument şi mai puternic a fost faptul că, la o petrecere cu invitaţi exclusiv de sex masculin dată în Washington D.C., Tumblety şi-a prezentat cu mândrie colecţia de… organe genitale feminine conservate.

Sir John Williams (decedat 1926). Alt doctor al Casei Regale, obstetricianul prinţesei Beatrice, Sir John Williams a fost acuzat că ar fi fost Jack Spintecătorul şi că ar fi comis crimele şi mutilările în încercarea de a găsi un leac pentru infertilitate, chiar de către unul din descendenţii săi, Tony Williams, care a scris pe această temă o carte intitulată Uncle Jack. El a pretins că Dr Williams ţinea jurnale detaliate, dar că paginile din timpul crimelor lui Jack Spintecătorul au fost smulse. Dr Williams a lucrat la Whitechapel Workhouse Infirmary, unde toate victimele Spintecătorului fuseseră tratate la un moment sau altul, iar Tony susţine că strămoşul său a lucrat acolo chiar în week-end-urile în care au avut loc crimele. Printre documentele prezentate se află şi o scrisoare din 8 septembrie 1888 în care Dr Williams amână o întâlnire cu un amic pe motiv că trebuie să ajungă la o clinică din Whitechapel; Annie Chapman a fost omorâtă pe 8 septembrie (Tony Thompson, Knife Clue Could Solve Mystery Of The Ripper, The Observer, 24 aprilie 2005). Într-unul din carnetele cu pacienţi ale doctorului Williams, este menţionată o “Mary Ann Nichols”. De asemenea, se pare că ar fi cunoscut şi o “Mary Kelly”, nefiind prea clar dacă este sau nu aceeaşi cu cea omorâtă de Spintecător. Alte elemente vin în sprijinul teoriei. Astfel, în colecţia personală a doctorului Williams s-a găsit un cuţit chirurgical cu vârful rupt, care corespunde descrierii particulare a armei lui Jack Spintecătorul, aşa cum a fost făcută de către Dr Thomas Bond când a examinat cadavrele, precum şi trei mostre destul de dubioase de “materie animală”. O scrisoare bizară a doctorului Williams (1889), scrisă cu mâna tremurândă, scrisoare atât de plină de greşeli gramaticale încât părea opera unui nebun (scrisorile Spintecătorului erau şi ele pline de greşeli gramaticale, experţii opinând însă că erau intenţionate, deoarece nu concordau cu alte elemente din aceleaşi scrisori care duceau la ideea că Jack era totuşi un om educat), face o referire sumbră la un “secret” care trebuie păstrat. După încetarea crimelor, Dr Williams s-a retras pentru o vreme din activitatea medicală, ceea ce pentru urmaşul său constituie un indiciu că ar fi avut o cădere nervoasă ca urmare a faptelor comise…

Jill Spintecătoarea. O teorie interesantă a fost vehiculată de către atât de des menţionatul inspector Abberline, şi anume aceea că Jack Spintecătorul ar fi fost de fapt o femeie. Conan Doyle a avut şi el un argument asemănător, mergând pe ideea unui bărbat îmbrăcat în femeie. Ideea era că în felul acesta se explică încrederea avută de prostituate, în ciuda valului de crime care ar fi trebuit să le facă atente cu străinii. De asemenea, o moaşă ar fi putut să nu atragă atenţia chiar dacă ar fi fost văzută umblând noaptea sau mânjită cu sânge. Singurul fapt concret care poate sprijini această teorie este mărturia lui Caroline Maxwell, care a susţinut că a văzut-o pe Mary Kelly de două ori, după ora la care doctorii au estimat că murise. Când a fost întrebată dacă e sigură că era ea, Maxwell a răspuns că i-a recunoscut hainele. Debusolat dar având încredere în mărturia femeii, Abberline l-a contactat pe mentorul său, Dr Thomas Dutton, şi l-a întrebat şovăitor: “Crezi că ar putea fi nu cazul lui Jack Spintecătorul, ci al lui Jill Spintecătoarea?”, în ideea că Maxwell ar fi putut zări de fapt ucigaşa, deghizată în hainele lui Kelly. Dutton a răspuns că se îndoieşte, dar că dacă totuşi o femeie a comis crimele, atunci aceasta nu poate fi decât o moaşă. Recent, în 2006, analiza ADN a salivei folosită pentru lipirea timbrelor pe câteva din scrisorile considerate a fi trimise de Spintecător a indicat că expeditorul ar putea fi femeie (DNA Hints At Jill The Ripper, Jade Bilowol, The Australian, 17 mai 2006). Singura persoană suspectată în epocă drept “Jill Spintecătoarea” a fost Mary Pearcey (executată 23 decembrie 1890), arestată pentru că ar fi ucis-o pe soţia iubitului ei, tăindu-i gâtul până la a-i despărţi capul aproape complet de trup, şi pe copilaşul de 8 luni al acesteia. Poliţia a găsit întreaga casă a lui Pearcey împroşcată cu sânge în interior.

După cum se vede, suspecţi sunt destui, propuşi însă pe bază de indicii, şi nu pe bază de dovezi. În numărul viitor vom încheia în sfârşit această odisee a groazei, aducând în prim plan manifestările culturale inspirate de crimele din Whitechapel (cărţi, muzică, filme), pentru ca apoi să ne îndreptăm către alte mistere, legende şi mituri.

NOTĂ: Nu am inclus în cele de mai sus teoria Albert Victor şi conspiraţia masonică, atât de la modă în ultimul timp, din motive extrem de simple. Această teorie este una inventată în întregime de către S. Knight, autorul cărţii Jack The Ripper: The Final Solution. Totuşi, datorită unor uşoare potriviri între această teorie şi cea referitoare la William Gull, investigaţii extinse au avut loc pentru a se stabili adevărul: nu s-a putut găsi nici cea mai mică dovadă în sprijinul acestei ipoteze; Albert Victor avea un alibi extrem de solid pentru fiecare din datele la care s-au petrecut crimele; nici unul dintre cei propuşi de Knight a fi implicaţi în “conspiraţia masonică” nu era mason… etc. Dacă a existat vreo conspiraţie, a fost una la nivelul de indivizi, fără vreo legătură directă a acestora cu masoneria, iar crimele nu au fost comise de Albert Victor.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • dan said:

    Fain tare. Da’ Pedachenko?

  • pasadia said:

    Sincer, nu aveam de gand sa citesc tot eseul, dar uite, dupa ce l-am inceput … nu a mai fost chip sa ma opresc. Sigur exista aceasta tentatie de a rascoli prin… mizeria noastra omeneasca, dar eseul dvs l-am citit pentru ca este bine documentat, la obiect – as zice cu rigoare de politist, si foarte interesant – toate aceste calitati au atenuat mult din efectul morbid pe care il are, vrand-nevrand, articolul. Mi-am amintit de film, varianta cu johnny Depp, daca nu ma insel, acolo suspect era docturul casei regale – un film destul de bun. Stiu ca mai exista o varianta… cu Michael Caine – cred – dar nu l-am vazut si-mi pare rau.
    A! eseul dvs mai mi-a adus aminte si de volumele: in slujba vietii si adevarului.
    Am simtit nevoia sa las un semn de apreciere. Toate cele bune!
    Pasadia

  • aurelia chircu said:

    Intersant, ca de obicei. Nu ma asteptam la ipoteza unei femei-spintecatoare. Se pare ca adevaratul Jack va ramane pe veci, un mister.

  • maria said:

    la fel de interesant si f bine documentat ca si celelalte,felicitari si astept cu deosebita curiozitate si alte mistere comentate cu har de oliviu

  • oliviu craznic (author) said:

    @aurelia: mersi!
    @dan: l-am verificat pe pedachenko, nici macar nu a existat, e o invenţie a unui ziarist:)

  • oliviu craznic (author) said:

    @pasadia: va multumesc. intr-adevar, in slujba vietii sunt superbe, bine documentate si educative, ca tot ce scrie paul stefanescu de altfel. cat despre filme, mai pe larg in numarul urmator:) pana atunci poate il vedeti si pe cel cu Caine, merita.

  • roxana said:

    un eseu captivant, foarte bine documentat, asteptam si alte articole la fel de interesante.

  • Suspans.ro : » Articole » Despre Jack Spintecătorul: III. Moştenirea_Suspans.ro said:

    […] The Lodger, scrisă de către M.B. Lowndes, este una dintre cele mai cunoscute povestiri despre Spintecător şi este bazată, se presupune, pe un incident real aflat de autoare din întâmplare, incident legat de teoria „Chiriaşului” (a se vedea Despre Jack Spintecătorul: II. Suspecţii). […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.