Despre slujitorii Diavolului

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

În mod straniu şi inexplicabil, această entitate aducătoare de Rău a fascinat întotdeauna reprezentanţii rasei umane, în ciuda paradoxului evident – nimic bun nu poate veni de la Diavol, nici chiar pentru adepţii lui. Astfel, istoria cunoaşte numeroase cazuri de pacte cu Satana, sau de adoratori ai “religiei” lui, şi cunoaşte şi numeroase consecinţe ale acestor alegeri…

Astfel, în primul secol al erei noastre, Simon Magul a fost considerat de contemporani un demon în formă umană sau în orice caz un slujitor al diavolului. Fragmente din opera sa, Apophasis Megale, au supravieţuit până azi, şi se consideră că ar mai fi scris cel puţin încă două tratate pierdute pentru noi, Cele patru Sferturi ale Lumii şi Ceremoniile Refuzatului – şi poate că e mai bine că s-au pierdut…

Cea mai veche menţiune a lui Simon apare în Faptele Apostolilor (Noul Testament), unde se spune că prin vrăji i-a supus pe locuitorii Samariei. El ar fi încercat de asemenea să le ofere Apostolilor bani în schimbul dobândirii abilităţii de a săvârşi miracole.

În Recogniţiile şi Homilliile atribuite lui Flavius Clemens, Simon este prezentat ca situându-se deasupra lui Dumnezeu, şi indicând uneori că ar fi chiar “un Christ întunecat”, “Cel care se Opune” sau “Nemuritorul”. Se considera că ar fi studiat magia în Egipt. La atacul unui oarecare Dositheus, loviturile de bâtă au trecut prin trupul lui Simon ca prin fum, şi numeroase alte mărturii ale magiei sale sunt prezente – de exemplu, ar fi conjurat sufletul unui băiat decedat, obligându-l să rămână pentru totdeauna în dormitorul lui Simon, ca „spirit familiar”. Învăţăturile lui promovau ideea că Dumnezeu, adică Creatorul, nu este Puterea Supremă, existând cineva deasupra Lui – uşor de ghicit cine anume. A înfiinţat secta simonienilor.

Justin Martirul, în Apologiile sale, şi Ireneus, în Adversus Haereses, spun despre Simon că, alungat de Apostoli, a ajuns la Roma împreună cu o femeie numită Elena, despre care el susţinea că a coborât din ceruri şi că ar fi Elena din Troia. De asemenea, a pretins că el a fost cel care s-a arătat evreilor sub numele de Iisus. În timpul domniei lui Claudius, ar fi înfăptuit asemenea miracole, încât a fost considerat zeu şi o statuie cu inscripţia Simoni Deo Sancto ar fi fost ridicată în cinstea lui.

În privinţa morţii lui Simon, cronicile diferă, însă numai în amănunte. Cea mai apropiată de adevăr este considerată apocrifa Faptele Sfântului Petru, care ne relatează cum cel considerat fiul favorit al Satanei, făcând acte de magie în Forum, a început să leviteze (sau să zboare), demonstrând că este zeu. În acel moment, Petru a început să se roage lui Dumnezeu să îl oprească. Prăbuşindu-se fulgerător, într-un loc numit Sacra Via, Simon şi-a rupt picioarele în trei locuri. Mulţimea devenită brusc ostilă, l-a atacat cu pietre, şi deşi s-a refugiat în casa unui cunoscut şi alungat vrăjitor pe nume Castor, a murit la scurtă vreme din cauza rănilor. Detaliile altor relatări implică şi prezenţa lui Paul sau a împăratului Nero, ba chiar a unor demoni care i-ar fi sfâşiat corpul magicianului. Biserica Santa Francesca Romana este construită pe locul prăbuşirii lui Simon, şi are dedesubt o bucată de marmură care se susţine că poartă amprenta genunchilor lui Petru şi Paul, rămasă de pe când se rugau împotriva slujitorului Satanei.

Desigur, Simon Magul nu avea să fie nici pe de parte singurul adept al artelor negre rămas celebru pentru puterile dobândite. În Evul Mediu, licantropia era declarată a se dobândi în urma acceptării Diavolului ca stăpân (după cum am detaliat într-un articol anterior, Despre pricolici şi vârcolaci), şi la fel puterile vrăjitoreşti.

În secolul al XIII-lea, apariţia unui grup de adoratori ai Satanei, autodenumiţi „luciferieni”, ale căror ceremonii includeau sărutarea unui misterios bărbat palid şi rece, acte de zoofilie precum şi, după spusele martorilor, venerarea unui straniu om-pisică, a creat panică în rândurile Bisericii, şi celebrul inchizitor german Conrad de Marburg a fost trimis să investigheze. Sosirea lui Conrad a răspândit panica în regiune, deşi mărturiile privind prezenţa Diavolului la respingătoarele ceremonii nu au fost obţinute de acesta prin folosirea torturii. Acuzarea contelui de Sayn de participarea la respectivele ritualuri satanice i-a adus însă inchizitorului sfârşitul, fiind atacat la drumul mare în timp ce încerca să adune dovezi şi ucis împreună cu asistentul său de mai mulţi cavaleri dubioşi, “vânduţi Fiarei”.

Un caz celebru avea să fie şi cel al Beatricei de Planissoles, arestată de Inchiziţie în 1320 – printre „obiectele” care sugerau practicarea vrăjitoriei şi adorarea Diavolului de către acuzată şi care au fost găsite asupra ei, amintim două cordoane ombilicale umane.

Poate însă cel mai cunoscut dintre cei care şi-au dedicat viaţa Satanei este nimeni altul decât Gilles de Rais, arestat şi condamnat, împreună cu complicii săi din castelul de la Tiffauges, de către aceeaşi instituţie a Inchiziţiei în 1440, pentru vrăjitorie şi satanism, în cadrul ceremoniilor negre făcându-se vinovat de violarea, torturarea şi uciderea dementă a peste 200 de copii, precum şi de acte de necrofilie. El a mărturisit că a efectuat sacrificiile sub îndrumarea unui om cunoscut sub numele de Francesco Prelati, şi că sacrificiile erau făcute unui demon numit „Barron”.

O excelentă relatare a vieţii şi crimelor lui Gilles de Rais găsim în Liturghia neagră de J.K. Huysmans, şi o bună portretizare a lui o efectuează Paul Naschy, în filmul Horror Rises From The Tomb (chiar dacă personajul este numit Alaric de Marnac).

În Turnul Diavolului din Castelul de la Vincennes, magicianul italian Cosimo Ruggieri (secolul al XVI-lea) oficia liturghia neagră, folosind capete de copii care vorbeau. Practicarea necromanţiei şi sacrificarea de copii Diavolului erau efectuate în scopul dezvăluirii evenimentelor viitoare. Victimele erau decapitate şi capetele lor obligate să vorbească. În mod straniu, predicţiile lui s-au adeverit în totalitate, ceea ce e cu atât mai ciudat cu cât nu au fost făcute sub forma unor catrene interpretabile (precum cele ale lui Nostradamus), ci sub forma unor avertismente directe. El a prevăzut exact numărul de copii pe care îi va avea Catherine de Medicis, care dintre fiii ei vor muri şi câţi ani va domni fiecare. Predicţia i-a fost arătată Catherinei într-o oglindă magică. De asemenea, a informat-o pe regină că aceasta va muri lângă Saint-Germain, motiv pentru care Catherine a evitat cu grijă localitatea respectivă. La moartea ei în Blois, un preot a sosit să o spovedească: preotul se numea Julien de Saint-Germain…

Şi moartea lui Cosimo Ruggieri însuşi a fost suficient de misterioasă: deşi era singur în cameră în momentul suprem, din interior s-au auzit ţipete disperate. Se spune că a fost sugrumat de Diavol.

Ruggieri apare ca personaj în numeroase opere ale lui Alexandre Dumas şi Michel Zevaco, fiind foarte bine portretizat.

Tot în secolul al XVI-lea, mediumul nebun Edward Kelley, colaboratorul ocultistului John Dee, îşi dovedise în faţa a numeroşi martori (printre ei, Împăratul Rudolf al II-lea al Boemiei, care de altfel l-a şi întemniţat pe Kelley pentru a-l convinge să coopereze) calităţile “deosebite”, constând în principal în transformarea metalelor în aur şi în invocarea de spirite şi îngeri cu ajutorul unui glob de cristal şi al unei pulberi misterioase, pe care el şi un anume John Blokley o sustrăseseră din mormântul unui episcop, conduşi de o “creatură de dincolo” pe care o controlau prin suspecta Carte a lui Dunstan. Faptul că fiinţele evocate de Kelley erau îngeri şi nu altceva este cu atât mai sigur, cu cât aceştia le-au cerut lui Kelley şi Dee să îşi împartă nevestele, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce ştim despre aceste creaturi cereşti…

O carte excelentă despre Edward Kelley şi John Dee este Îngerul de la fereastra dinspre Apus, de Gustav Meyrink (autorul cunoscutei Golem), iar melodia The Alchemist a formaţiei Iron Maiden se ocupă de aceleaşi două personaje controversate.

Cam în aceeaşi perioadă, un nobil german pe nume Laurentius Dhur a fost celebru printre contemporani prin faptul că şi-ar fi vândut sufletul Diavolului, în schimbul a cunoştinţe şi puteri nemăsurate. Conform celor susţinute de cei ce l-au cunoscut, Dhur a scris două cărţi dictate de Satan, a trimis o moartă în patul regelui să îi aline durerea şi a murit luat de stăpânul său.

Un secol bogat în evenimente de acest gen, după cum se vede. Mai amintim o consemnare a unui oarecare Georg Faust, capabil să facă trucuri magice şi să se consulte cu demoni. În epocă este amintit foarte des, în special ca fiind denunţat de Biserică ca blasfemiator şi slujitor al Diavolului; se menţionează că ar fi declarat la un moment dat că poate reproduce cu uşurinţă toate miracolele lui Christos, şi de asemenea se aminteşte că a abuzat de poziţia sa de profesor, atrăgând studenţii de sex masculin în acte de sodomie. Cadavrul lui a fost găsit cumplit mutilat, şi s-a considerat că moartea lui a fost opera Diavolului în persoană. Câţiva ani mai târziu însă, s-a raportat prezenţa lui în Basel, ocazie cu care a servit la masă, conform martorilor, „cărnuri stranii”. Ei au precizat de asemenea că era însoţit de un câine, despre care s-a susţinut că se transforma uneori într-un servitor. În Veneţia, o consemnare ulterioară se referă la încercarea lui Faust de a zbura, eşuată lamentabil prin intervenţia bruscă a diavolului care, conform martorilor, l-a trântit cu brutalitate la pământ.

Menţiunile din documentele vremii despre Dhur şi Faust au servit de inspiraţie pentru faimosul personaj Doctor Faustus.

În 1611, la Aix-en-Provence, părintele Romillon a ajuns la concluzia că un preot pe nume Gaufridi este în fapt un demonolatru periculos, vinovat de a fi păcătuit, în numele stăpânului său, cu una din călugăriţe, Madeleine, de când aceasta avea şaptesprezece ani, urmarea fiind că Madeleine a devenit gazda a patru demoni. Când şi alte trei călugăriţe au dat semne de posedare, Romillon, speriat, a cerut ajutorul Marelui Inchizitor Sebastien Michaelis. Oamenii Sfântului Oficiu s-au deplasat imediat în zonă, începând o investigaţie. Curând au apărut împotriva lui Gaufridi şi acuzaţiile de canibalism, recunoscute de acesta printr-o declaraţie obraznică. „Sărutul diavolului” a fost găsit atât pe trupul lui Gaufridi (în trei locuri), cât şi pe cel al Madeleinei. Părintele Gaufridi a recunoscut că a practicat liturghia neagră pentru a obţine putere asupra femeilor, pretinzând totuşi că semnele de “sărut” au apărut asupra lui fără ştirea şi consimţământul său. „Sărutul diavolului” era un semn caracteristic asemănător cu un semn din naştere, doar că apărea brusc, acolo unde diavolul se presupunea că linsese persoana suspectată sau o zgâriase cu gheara pentru a o supune, şi era folosit pentru a alăpta cu sânge cambionii (corciturile diavoleşti – a se vedea articolul Despre succubus şi cambion) sau impii (un fel de demoni cu rol de animale de casă pe lângă vrăjitoare) sau pentru a-l satisface pe Diavol în timpul actului sexual. O caracteristică a acestor semne era aceea că erau insensibile la durere. Un pact cu Satana semnat de Gaufridi cu propriul sânge a fost prezentat Curţii. Acuzatul a fost torturat, strangulat şi ars. Una din călugăriţe a rămas posedată până la moarte. Madeleine, eliberată brusc de demon la moartea lui Gaufridi, a rămas sub stricta supraveghere a Inchiziţiei. În 1652, ea va fi arestată din nou pentru vrăjitorie. „Sărutul diavolului” a fost găsit asupra ei pentru a doua oară, ceea ce a dus la condamnarea ei la închisoare.

Responsabil pentru posesiunile de la Loudun a fost considerat tot un preot, părintele Urbain Grandier. Victimele au declarat că acesta ar fi aruncat un buchet de trandafiri peste zidurile mănăstirii, vrăjindu-le astfel pe călugăriţe. Conform lui Jeanne des Anges, Grandier i-a apărut în vise sub formă de înger, incitând-o la perversiui sexuale. Curţii i-au fost prezentate un pact cu Diavolul şi promisiunea scrisă a demonului „Asmodeus” de a părăsi trupul uneia din călugăriţe, ieşind din ea printr-o tăietură ce va apărea pe pieptul acesteia instantaneu, ambele acte fiind obţinute de la numitul demon de către părintele Gault în timpul unuia din exorcisme. Pactul era scris în Latina inversă, conţinea mai multe simboluri misterioase şi era semnat cu sânge de Urbain Grandier şi de mai mulţi demoni, printre care personal de „Satanas” însuşi, purtând totodată şi sigiliile creaturilor semnatare. Teorii ulterioare consideră că promisiunea fusese de fapt scrisă de Jeanne des Anges şi că Grandier a fost constrâns să semneze pactul sub tortură. Numai că Grandier a rezistat fără probleme torturii, refuzând să mărturisească, şi deci putea la fel de bine să refuze să scrie şi să semneze pactul. Arestat şi închis, părintele Grandier a fost ras pe tot trupul, “sărutul diavolului” fiind căutat şi găsit de către oamenii Inchiziţiei. Grandier nu a dat semne că ar fi simţit ceva când reprezentanţii Sfântului Oficiu au străpuns semnele cu un instrument ascuţit. Torturarea lui Grandier a început imediat; deşi majoritatea acuzaţilor obişnuiau să mărturisească, preotul a rezistat, aşa cum am menţionat, celor mai severe cazne, fără să recunoască nimic, ceea ce l-a determinat pe prea-cuviosul părinte Tranquille să îi rupă acuzatului ambele picioare. Condamnat la spânzurare şi ardere pe rug, trupul mutilat al lui Grandier a fost târât către locul execuţiei, fiind stropit pe drum cu apă sfinţită, în ciuda încercărilor sale disperate de a se feri. Spânzurat, se pare că nodul nu s-a strâns bine, şi acuzatul a ars de viu. O muscă uriaşă a bâzâit tot timpul execuţiei în jurul capului lui Grandier, martorii declarând ferm convinşi că era stăpânul lui, Beelzebub, Împăratul Muştelor, sosit să îi ridice sufletul. Înainte de moarte, zbătându-se sub apa sfinţită, Grandier şi-a răcnit ultima ameninţare: părintele Lactance, vinovat de execuţia lui, va muri în treizeci de zile. În a treizecea zi, Lactance a murit, strigând îngrozit numele lui Grandier, într-un fel de dialog macabru. Ceilalţi preoţi implicaţi au suferit o soartă similară. Părintele Tranquille şi Dr. Mannouri, inchizitorul, au murit delirând. Părintele Surin a fost lovit de paralizie temporară şi de groaznice viziuni ale unor demoni cu aripi negre, care l-au determinat să încerce să se sinucidă. El şi-a revenit doar după mai mulţi ani, cu ajutorul părintelui iezuit Bastide, care l-a luat în grijă.

Inspirat de acest caz, Aldous Huxley a scris The Devils Of Loudun, carte transpusă ulterior în filmul cu Oliver Reed, The Devils.

În timpul posedărilor de la Mănăstirea Louviers, una din victime, Madeleine (straniu: din nou acest prenume…), a pretins că stareţul Mathurin Picard şi părintele Thomas Boulle au răpit-o şi au obligat-o să participe la o ceremonie satanică. Acolo a fost măritată cu Diavolul, şi în timp ce păcătuia cu acesta satisfăcându-i plăcerile pe altar, doi bărbaţi au fost evisceraţi şi crucificaţi ca ofrandă. Şi alte posedate au declarat că au fost răpite de cei doi slujitori ai Răului, ocazie cu care ar fi comis acte obscene cu demoni. Boulle a fost torturat de Inchiziţie în timpul exorcismelor şi ulterior ars pe rug, Picard murind înainte spre marea părere de rău a publicului spectator. A fost totuşi deshumat şi ars, preventiv, iar Madeleine a fost întemniţată pe viaţă.

Pentru cei interesaţi de amănunte referitoare la cazurile Loudun şi Louviers, recomand a se vedea şi articolul Despre posedare şi exorcism, care se axează pe alte elemente interesante ale acestor două incidente.

În grădina Catherinei Monvoisin, arsă pe rug în 1680 pentru vrăjitorie, demonolatrie şi otrăvirea a numeroase persoane, se pare că s-au găsit rămăşiţele a 2500 de copii. Se mai spune că fabrica poţiuni din sânge uman şi praf rezultând din mumii şi rămăşiţe omeneşti.

În anul 1888, în cartierul Whitechapel din Londra, a început ceea ce avea să fie numită Toamna terorii, în fapt lucrarea unui ucigaş a cărui identitate nu a fost descoperită niciodată şi care a fost supranumit Jack Spintecătorul. Martorii îl descriu ca pe un bărbat întunecat, îmbrăcat în negru, din înalta societate. Crimele au continuat până în 1891, în dosar existând unsprezece victime (deşi au fost popularizate doar cinci), alte opt ulterioare considerându-se a fi tot opera lui. Groaza răspândită de ucigaş era mai mult decât jusfiticată: gâturile victimelor (în general prostituate) erau tăiate cu violenţă, feţele mutilate, abdomenele deschise şi golite, organele genitale şi organele interne îndepărtate şi mâncate. În cel puţin trei cazuri, membre şi bucăţi de trupuri s-au găsit plutind pe Tamisa (aspect prezentat în filmul Jack The Ripper cu Klaus Kinski, singura creaţie artistică din câte ştiu eu care a redat acest element istoric), şi două trunchiuri umane (fără cap, picioare sau braţe) au fost descoperite ulterior abandonate, unul chiar în beciurile Poliţiei (moment în care a început să se vorbească despre Jack ca despre The Torso Killer). Pe măsură ce crimele creşteau în violenţă şi brutalitate (unele victime au fost ucise în propria casă, pereţii fiind împroşcaţi cu sânge şi rămăşiţele umane azvârlite în toate părţile, altele în acelaşi loc, la trei sferturi de oră distanţă una de alta), scrisori neliniştitoare soseau la Poliţie, trimise de ucigaş. În 1889, Francis Thompson, ascet, opioman, poet, preot şi chirurg ratat, cu tendinţe sinucigaşe, a publicat o povestire, Finis Coronat Opus, în care un tânăr poet sacrifică fete zeilor păgâni, în căutarea inspiraţiei şi a faimei aduse de Diavol. În mod cel puţin bizar, a devenit imediat cunoscut, operele sale având un succes brusc şi inexplicabil, fiind denumit o „descoperire”. Faimosul J.R.R. Tolkien, autorul Stăpânului Inelelor, s-a numărat printre admiratorii lui cei mai înfocaţi. Ulterior, Thompson şi-a împărţit viaţa cu o prostituată misterioasă, care la un moment dat a dispărut fără a mai fi găsită vreodată. Nu se ştie dacă a avut vreo legătură cu crimele comise de Spintecător, dar s-a numărat printre suspecţi, iar povestea stranie a cărţii sale dă de gândit cu privire la ficţionalitatea ei.

Însă ca şi toate celelalte elemente ale supranaturalului, şi atracţia pentru Stăpânul Întunericului s-a perpetuat prin secole până în zilele noastre. Dintre adepţii moderni ai magiei negre, e suficient să îl amintim pe Aleister Crowley, cunoscut şi ca Cel mai rău om de pe lume, Frater Perdurabo, The Great Beast sau Antichristul. Născut în 1875, Crowley avea 5 ani când tatăl lui l-a dus să-şi vadă surioara moartă. După propriile mărturisiri în Confesiunile lui Aleister Crowley, nu a simţit nimic şi nu înţelegea ce rost avea să îi pară rău pentru decesul copilului. Tot el declară că singura înmormântare la care s-a dus vreodată a fost a tatălui său, care i-a plăcut pentru că el a fost în centrul atenţiei. La 12 ani a fost trimis la o şcoală privată, de unde a fost exmatriculat pentru că „a încercat să corupă un alt băiat”. A început să frecventeze prostituate, molipsindu-se de diferite boli venerice. La 24 de ani a publicat primele poezii cu tematică homosexuală, iar în perioada Universităţii a început să practice activităţile de acest gen, în special ca partener pasiv. Iniţiat în societatea secretă Golden Dawn sub numele de Frater Perdurabo (Voi îndura până la sfârşit, în traducere liberă), Crowley şi-a amenajat în apartamentul său două camere, una pentru Magia „Albă”, cealaltă pentru Magie Neagră, şi a început să utilizeze drogurile în scop ritualic. Una din soţiile sale a început să aibă viziuni, informându-l că Ei îl aşteaptă. Condus de femeie în Egipt, Crowley a găsit o stelă funerară inscripţionată cu numărul Fiarei, 666. Impresionat, el a început să invoce zeii egipteni, în special pe Horus, şi să le ceară ajutorul. O voce a unei fiinţe nedefinite, numite de el Aiwaz, a început să îi vorbească drept răspuns, numindu-l un fel de Mesia al unei noi ere a omenirii şi dictându-i Cartea Legii, bazată pe principiul Fă ce vrei. Pe fiica sa a numit-o Nuit Ma Ahathoor Hecate Sappho Jezebel Lilith. În timpul unei expediţii montane, patru din tovarăşii săi au fost ucişi de o avalanşă, Crowley stârnind indignarea tuturor prin atitudinea sa nepăsătoare şi prin violenţa exercitată asupra unuia dintre hamali. Ulterior, Crowley şi-a înfiinţat propriul ordin religios. Continuând să facă parte din diverse alte culte suspecte pe lângă cel propriu, Crowley a promovat homosexualitatea masculină ca mijloc de a atinge cel mai înalt grad de magie. El celebra pederastia şi îşi instruia discipolii să se pedepsească tăindu-se cu lama. De asemenea se pronunţa pentru expunerea copiilor de la cele mai fragede vârste la privitul actelor sexuale şi al naşterilor. Avea obiceiul de a obliga femeile să poarte măşti de animale, iar în cadrul sectei sale, conform unor declaraţii, se practica intens zoofilia. În cursul ceremoniilor, obişnuia să crucifice animale. Pentru o trăire spirituală deosebită, recomanda consumarea inimii şi ficatului unui copil de sex masculin, cât sunt încă calde. Într-o notă la una din cărţile lui, Magica, care prezintă acest ritual cu lux de amănunte, Crowley menţionează că între 1912 şi 1928, a sacrificat în jur de 150 de copii pe an în acest mod. Deşi această afirmaţie e privită de mulţi fie ca o exagerare, fie ca o simplă laudă ori chiar o metaforă, nu rămâne mai puţin adevărat faptul că propovăduia aşa ceva. Lucrarea a scris-o, conform spuselor sale, în urma unei invocări, fiindu-i comandată de o “entitată descărnată” care s-a prezentat sub numele de Abuldiz. La scurt timp, a divorţat de soţia sa, internată la azil pentru demenţă alcoolică, şi a început o relaţie cu cea pe care o numea Femeia Stacojie. Ulterior, în Ungaria, el a întâlnit o fată pe nume Amy Ringler, cu care a început o intensă relaţie sado-masochistă, bazată pe ideea de a-i produce ei durere. Totodată, l-a cooptat pe Victor Neuburg în ritualurile bazate pe magie sexuală. După opt luni, Neuburg a avut o cădere nervoasă şi a refuzat să îl mai vadă pe Crowley vreodată. Căsătorit apoi cu Maria de Miramar, femeia a fost în mai puţin de doi ani internată într-un spital de boli mintale, unde a rămas până la moarte. În 1930 Crowley a fost declarat mort, dar a reapărut spectaculos după trei săptămâni. Dependent de droguri, el a murit în 1947, moartea lui fiind, conform unor declaraţii, însoţită de o pală bruscă de vânt şi un tunet, deşi cerul era senin şi atmosfera calmă. Medicul său l-a urmat în mormânt după 24 de ore; contemporanii erau convinşi că aceasta s-a datorat unui blestem aruncat de Crowley asupra doctorului pentru că refuzase să îi mai prescrie opiu. La înmormântare s-a celebrat o liturghie neagră.

Dintre numeroasele reprezentări artistice legate de Crowley, amintim aici că a fost o sursă de inspiraţie pentru unul din personajele lui Ira Levin în Un copil pentru Rosemary, şi că melodiile Mr Crowley (Ozzy Osbourne, Moonspell) şi Aleister Crowley (Paul Rolland) îi redau foarte bine viaţa şi concepţiile.

Interesant că în majoritatea acestor cazuri, care au tulburat diferite epoci, întâlnim aceeaşi concluzie: Diavolul îşi ridică întotdeauna supuşii. Însă aceştia nu par a-şi fi învăţat lecţia…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

16 comentarii »

  • dan said:

    Brrrr!…Naspa. Adica astia cu diavolii, naspa, articolul e fain ca de obicei!:)

  • Lepi said:

    Interesant,documentat,asa cum ne-a obisnuit autorul!

  • Dina said:

    Foarte interesante detaliile despre Crowley si Simon Magul.Frumos!

  • Balin Feri said:

    Bine documentat şi extrem de interesant. Ca de obicei…
    Felicitări, Oliviu!

  • oliviu craznic (author) said:

    Aha, feri, deci m-ai gasit:)

  • Balin Feri said:

    :)))

  • Magykhurin said:

    Foarte documentat articolul. Si mi-a dat niste idei bune cu privire la cateva manuscrise. Multumesc mult!

  • oliviu craznic (author) said:

    eu multumesc ca m-ai citit:). acesta e si unul din motivele pt care scriu aceste articole – misterele pot constitui o sursa f buna de inspiratie, chiar si atunci cand nu le rastalmacim:). studierea lor ne poate ajuta in foarte multe feluri.
    succes!

  • Adela said:

    Aceasta documentare nu poate decat sa ajute opera unui autor sa fie mai credibila. Si mai infricosatoare:)

  • Mihaela said:

    Pe cand un articol despre stapan?

  • oliviu craznic (author) said:

    @mihaela: cand ne vom simti suficient de puternici ca sa il infruntam:). in orice caz, va fi, si multumesc pt interes.
    p.s.eu nu l-as numi „stapan”, totusi:)

  • Flavian P. said:

    Stapan suna parca prea autoritar si nu-l vad asa pe Dumnezeu.
    Oliviu, buna treaba faci cu articolele astea!

  • oliviu craznic (author) said:

    @Flavian: Multumesc, ma bucur ca iti plac.

  • Mihaela said:

    Ei, e si el stapan peste cei care i se supun.
    Asa si eu sunt stapana… pe mine… uneori.

  • polimedia.us/fain/ said:

    Despre slujitorii Diavolului – Suspans-ro…

    Eseu istorico-mitologic and more! recomand :)…

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.