Despre strigoi şi vampiri

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

Parte a miturilor cu revenanţi („cei întorşi din mormânt”), strigoii şi vampirii sunt probabil cele mai cunoscute „subspecii” din categoria respectivă; prezenţa lor de-a lungul istoriei omenirii este constantă, fie că se datorează imaginaţiei sau altor cauze înşelătoare, fie că ceva se află în spatele legendelor cu adevărat. În cele de mai jos vom arunca o privire asupra câtorva relatări ale oficialităţilor din diferite ţări şi epoci, precum şi ale unor cronicari cât se poate de serioşi, trecând repede în revistă şi unele relatări de presă care au creat vâlvă – dar mai întâi, câteva precizări lămuritoare.

Termenul de strigoi are origini destul de controversate, cea mai probabilă fiind varianta latinescului strigosusdescărnat. R. Vulcănescu în Mitologia română mai menţionează şi alte posibilităţi – tot din limba latină, strix – huhurez supranatural care, în timpul nopţii, suge sângele copiilor mici, găsiţi apoi morţi în leagăn; D. Cantemir susţine că numele provine din greacă; unii specialişti vorbesc despre limba arhaică românească, în care verbul strig semnifica ţipăt de frică. J. Verne menţiona că, în România, „vampirii se numesc strigoi pentru că strigă” – o altă referire la credinţa că strigoiul umblă pe străzile localităţilor noaptea, strigând numele celor care urmează să fie luaţi. Mitonimul striga e indo-european – ceea ce ne duce cu gândul la o altă variantă a strigoiului, ghul-ul. Menţionat pentru prima oară în O mie şi una de nopţi, ghul-ul trăieşte în cimitire, de unde dezgroapă morţii şi îi mănâncă. Denumirea provine din arabă şi înseamnă a apuca, M. Cramer asociindu-l şi cu demonul mesopotamian Gallu. Steaua Algol şi-a luat numele de la această creatură mitică.

Dar să revenim la varianta autohtonă. După unii, strigoii sunt fiinţe preluate din folclorul dac – întruchipare a răului, spiritele celor neprimiţi în împărăţia lui Zalmoxis. De altfel, Zalmoxis însuşi pare să aibă o legătură directă cu mitul – conform lui Herodot, el a fost unul din liderii dacilor, în jurul anului 1800 înainte de Christos; pentru a-i convinge pe aceştia de faptul că sunt nemuritori, Zalmoxis s-a retras timp de trei ani sub pământ, de unde s-a întors palid, cu părul, barba şi unghiile crescute şi înfăţişare scheletică. Astfel, poporul său a crezut că înviase din morţi. În ceea ce îi priveşte pe daci, aceştia erau convinşi de realitatea episodului, văzându-l fie ca pe o călătorie de trei ani a conducătorului lor nemuritor în Lumea de Dincolo, fie ca pe o înviere.

D. Cantemir, dar şi T. Burada (în Datinile poporului român la înmormântări, 1882) fac referire la cazuri de strigoism, pe care le regăsim şi în presa secolului al XIX-lea.

D. Cantemir, dar şi T. Burada (în Datinile poporului român la înmormântări, 1882) fac referire la cazuri de strigoism, pe care le regăsim şi în presa secolului al XIX-lea. Strigoiul poate fi un om viu, născut în anumite condiţii (de obicei aceleaşi ca în cazul omului-lup: al şaptelea copil de acelaşi sex, un frate lunatic etc.), devenit printr-o viaţă păcătoasă sau un om mort, reîntors din mormânt fie pentru că fusese strigoi şi în timpul vieţii, fie din alte motive, de obicei ca urmare a blestemului sau vrăjitoriei. Strigoiul viu este spân, are caninii proeminenţi şi ochii însângeraţi. Strigoiul mort nu se descompune sau se descompune doar parţial, păstrându-şi fizionomia umană. El iese noaptea din mormânt prin aşa-numitele găuri sepulcrale de la căpătâiul mortului. C. Nicolaescu-Plopşor vorbeşte în La collier de Şimlăul Silvaniei. Confrontation avec le folklore rumain despre baierele strigoiului, amulete magice de protecţie; prima astfel de amuletă a fost descoperită de A. Haberlandt în 1787 în localitatea Şimlăul Silvaniei. S.F. Marian în Înmormântarea la români (1892) descrie o altă metodă curativă – dezgroparea şi decapitarea cadavrului, precum şi întoarcerea capului cu faţa în jos.

Din numeroasele poveşti cu strigoi prezente în folclorul român, am ales să menţionez trei – pentru că sunt mai bine documentate, depăşind graniţele tradiţiei orale.

Una dintre ele este cea relatată de N.I. Dumitraşcu în 1929 (Strigoii. Din credinţele, datinile şi povestirile poporului român) şi se referă la Dumitru Văideanu din Mehedinţi, căruia i-au murit şapte copii de-a lungul timpului, fiecare la scurtă vreme de la naştere. Îngrozit, omul a realizat cu ce are de a face – astfel că a purtat un armăsar alb în inima nopţii peste mormintele rudelor, însoţit de singurul său fiu rămas în viaţă şi de mai mulţi oameni de nădejde. La mormânul mamei soţiei sale, Ioana Marta, bănuită de vrăjitorie din timpul vieţii, armăsarul a dat semne de spaimă cumplită, refuzând să treacă peste mormânt şi tremurând sălbatic. În noaptea următoare, însoţit de fiul său, Văideanu a dezgropat femeia – ceea ce i-a azvârlit pe cei doi temerari într-o aventură a groazei: sicriul era putrezit şi spart, iar deasupra „strigoaica” stătea cu picioarele încrucişate sub ea; trupul îi era neputrezit, cu pielea roşie, părul crescut în neştire şi unghiile nemaipomenit de lungi. Cei doi i-au dat imediat foc – şi din acel moment Văideanu nu şi-a mai pierdut copiii.

R. Florescu, în In Search for Dracula. A True History of Dracula and Vampire Legends, menţionează o întâmplare din 1969, din localitatea Căpăţâneni, unde după decesul unei bătrâne, mai multe din rudele ei au început să moară în condiţii suspecte. Dezgropată, femeia nu prezenta semne de descompunere, avea ochii deschişi larg, faţa roşie şi se răsucise în sicriu. Cadavrul a fost ars şi preotul a ţinut o slujbă pentru a-i salva sufletul.

Aş dori să aminesc şi cazul lui Petre Toma – destul de mediatizat la vremea respectivă. În februarie 2004, rudele acestuia, convinse că a devenit strigoi, l-au dezgropat, i-au scos inima, i-au ars-o şi i-au ingerat cenuşa. Convingerea a pornit de la câteva fenomene stranii petrecute, precum şi de la faptul că membrii familiei mortului deveniseră foarte palizi şi nepoata se îmbolnăvise misterios şi brusc, povestind că Toma o vizitează noaptea şi încearcă să o ia cu el. După „rezolvarea problemei”, femeia s-a însănătoşit miraculos. Mircea Mitrică, unul dintre cei participanţi la evenimente, a declarat reporterilor săptămânalului Indiscret că în momentul în care i-a despicat cadavrului pieptul, acesta a gemut, şi sângele a început să curgă în valuri. Alţi localnici au susţinut că mortul avea mâinile pe lângă trup, nu pe piept, atunci când a fost dezgropat, că avea capul întors într-o parte şi era mânjit cu sânge la gură şi pe gât.

În ceea ce priveşte utilizarea literară a mitului – aş recomanda Domnişoara Christina, de M. Eliade. De asemenea, filmul-antologie The Monster Club, cu Vincent Price şi John Carradine, conţine un segment care redă foarte bine povestea strigoiului.

Acum însă să ne întoarcem privirile spre cealalată mare categorie de revenanţi – vampirii, unde sunt ceva mai multe de spus, deoarece există documentaţie mult mai amplă. Vom insista în special asupra acelor cazuri care au părut a avea o oarecare bază reală – în unele situaţii, respectiva bază reală fiind, după cum veţi vedea, destul de solidă…

Termenul de vampir pare să fi apărut prima dată sub forma upir, în rusa veche, într-o notă a unui preot care a transcris o carte de psalmi, notă care se referă la upirul cel rău (anul 1047). Se presupune că ar fi derivat din tătarul ubyr, care înseamnă vrăjitoare. O altă menţiune din acelaşi secol, în tratatul anti-păgân Spusele Sfântului Grigorie, ne vorbeşte despre cazuri de venerare păgână a upirilor.

Fără îndoială, creaturi cu trăsături vampirice au existat mult mai devreme, chiar dacă nu le era atribuită această denumire.

Fără îndoială, creaturi cu trăsături vampirice au existat mult mai devreme, chiar dacă nu le era atribuită această denumire. În India, spre exemplu, zeiţa Kali bea sânge şi avea colţi; artefacte persane redau creaturi stranii, considerate demoni, care încearcă să sugă sângele bărbaţilor; demonul babiloniano-asirian Lilitu se hrănea cu sângele nou-născuţilor; Empusa, fiica zeiţei greceşti Hecate, seducea tinerii în somn, le bea sângele şi le mânca carnea; Apuleius atribuie lamiilor însuşiri vampirice.

Tot un caracter similar au şi estriile ebraice, câteva cazuri concrete fiind relatate în celebra lucrare Sefer Hasidim (sec. al XVI-lea). Spre exemplu, în 1465, o femeie care rămăsese trează alături de alte două care dormeau, a remarcat cu groază pe una din acestea ridicându-se, desfăcându-şi părul gata să zboare şi pregătindu-se să se hrănească cu sângele prietenei ei adormite. A înţeles imediat că avea de a face cu o estrie; scoţând un strigăt de avertizare, ea şi-a trezit tovarăşa şi împreună au imobilizat creatura, care a murit în scurt timp, nefiind capabilă să reziste fără sânge proaspăt.

Fascinantul mit al vampirilor şi-a lăsat de altfel amprenta asupra a numeroase personalităţi – vom menţiona doar câteva în cele ce urmează.

Astfel, o avem pe Elisabetha Bathory, contesa nebună, ucigaşă a 700 de tinere în beciurile castelului blestemat Cachtice, în încercarea mârşavă de a-şi păstra tinereţea. Printre atrocităţile comise de ea se numărau canibalismul, abuzurile sexuale, efectuarea de operaţii pe victime şi, se pare, îmbăierea în sângele lor. În 1610 a fost arestată şi zidită de vie.

Nu trebuie să îl uităm pe Vlad Ţepeş – fiul lui Vlad Dracul, cunoscut de asemenea şi ca DrăculeaFiul Dracului. În ceea ce îl priveşte pe acest personaj, ar fi câteva lucruri de precizat. Deşi în România este promovată imaginea lui de erou naţional, mare înfăpuitor al dreptăţii, pe plan internaţional (şi nu mă refer la benzile desenate cu Dracula, ci la specialiştii în istorie universală) este privit cu totul altfel, fie ca un tiran sângeros, fie ca un criminal dement. Problema este că tot ce se ştie despre Vlad Ţepeş se ştie din cronicile ruseşti şi din cele germane, şi nici unele nici altele nu îi sunt favorabile. Deşi între acestea există anumite discrepanţe, totuşi în linii mari spun aceleaşi poveşti de groază. Tragerea în ţeapă nu era singura metodă de execuţie care îl încânta pe Vlad – conform cronicilor contemporane (dintre care poate cele mai semnificative sunt, pe de o parte, manuscrisul lui Michel Beheim prezentat împăratului Frederick al III-lea în 1463 şi intitulat Istoria unui Nebun numit Dracula Valahul, pe de altă parte, scrisoarea lui Ţepeş către Matei Corvin în care, după una din incursiunile sale la sud de Dunăre, domnitorul menţiona mulţumit că a ucis 24.000 de oameni, în mare parte femei), peste 200.000 (!) de oameni au murit de mâna lui în cele mai diverse feluri, torturaţi, arşi, jupuiţi de vii, fierţi, ciopârţiţi, înecaţi sau daţi ca hrană rudelor care se plângeau că nu au mâncare (sunt menţionate cazuri când Ţepeş se ospăta în mijlocul victimelor agonizânde; mulţi susţin că le bea sângele şi le mânca carnea, şi chiar că a obligat mame să îşi mănânce copiii). Aceştia erau duşmani turci, dar şi români, boieri, preoţi, negustori, cerşetori, bărbaţi, femei, copii, hoţi, adulteri… Nu pare să îi fi scăpat ceva. Justiţie?… Oare?… Oricum ar fi, Vlad a rămas în istorie prin faptul că nu se mai cunoaşte nimeni de la începuturile omenirii şi până astăzi, în întreaga lume, care să fi ucis direct atât de mulţi oameni ca el. Comparativ, îngrozitorul Gilles de Rais e doar o glumă.

Încă o notă interesantă. Tatăl lui Ţepeş şi fratele acestuia au fost găsiţi cu faţa în jos în coşciug. S-a tras concluzia că fuseseră îngropaţi de vii. Cei însă care propagă mitul lui Ţepeş Vampirul au o cu totul altă teorie…

O reputaţie care îl leagă de vampirism are şi misteriosul Conte de Saint-Germain: considerat nemuritor, el şi-a păstrat aceeaşi înfăţişare de-a lungul anilor, aparent fără să îmbătrânească; Casanova menţionează în Memoriile sale că în momentul în care l-a întâlnit, Saint-Germain avea trei sute de ani; i s-au atribuit de către contemporani puteri care le imitau pe ale lui Dumnezeu la o scară mai mică; întâlniri cu Saint-Germain au fost raportate în toate secolele (în secolul XX, a fost întâlnit de cel puţin cinci ori) – în momentul în care Edgar Cayce, Profetul Adormit, a fost întrebat în timp ce se afla în transă dacă Saint-Germain e prezent, Cayce a răspuns: Când e nevoie. Pe lângă faptul că i se atribuiau vârste matusalemice, deoarece povestea cu lux de amănunte întâmplări din veacuri apuse ca şi cum ar fi fost acolo, Contele era cunoscător a numeroase limbi, vorbite toate cu un accent neidentificabil, şi nu a fost văzut niciodată bând sau mâncând.

De asemenea, Rasputin a fost suspectat că ar fi fost vampir: el s-a evidenţiat prin reputaţia sa controversată, o combinaţie de puteri supranaturale cum ar fi profeţia şi vindecarea cu o promovare a religiei prin desfrâu (printre alte fapte de acest gen, a violat o călugăriţă). Susţinut de familia conducătoare pentru vindecarea miraculoasă a copilului lor bolnav, Rasputin, urât de toată lumea, a fost spintecat de o prostituată, iar intestinele i-au fost scoase cu ajutorul unui cuţit. Bineînţeles, nu a murit. Mai mult succes a avut un grup de nobili conspiratori în a doua tentativă. După ce l-au atras într-o casă şi l-au servit cu prăjituri şi vin otrăvite cu cantităţi de cianură suficiente să ucidă cinci oameni, Rasputin a consumat totul fără a fi absolut deloc afectat. Atunci l-au împuşcat. Căzut la pământ, Rasputin a deschis imediat ochii şi, înfăşcându-l pe şeful conspiratorilor, prinţul Yusupov, într-o încercare de a-l strangula, i-a şoptit la ureche: Băiat rău ce eşti. Înspăimântaţi, Yusupov şi ceilalţi au mai tras de trei ori în el, unul din gloanţe direct în frunte. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Rasputin să continue să se lupte cu ei. Lovindu-l cu brutalitate cu bâtele, conspiratorii disperaţi au reuşit în cele din urmă să-l imobilizeze şi apoi să îl lege cu multă dificultate. Înfăşurat într-un covor, Rasputin a fost aruncat în râul acoperit cu gheaţă Neva. A reuşit să îşi rupă legăturile şi să zgârie gheaţa pe dedesubt, dar nu şi să iasă la suprafaţă. Autopsia a arătat că a murit înecat şi că atât otrava din trupul său cât şi glonţul din frunte erau fără îndoială mortale.

În 1971, Ion Râmaru a fost arestat, fiind identificat, printre altele, după urmele de dinţi de pe cadavre. Fotografiile dinţilor săi albi, puternici şi ascuţiţi sunt destul de impresionante.

Să nu uităm Cazul Râmaru. În 1970, o serie de crime hidoase zguduiau Bucureştiul, însoţite de vampirism, canibalism şi necrofilie. Atacurile aveau loc la miezul nopţii, pe ploaie, iar victimele erau de obicei chelneriţe care se întorceau de la lucru. Femeile au încetat să mai iasă din casă după lăsarea întunericului. În 1971, Ion Râmaru a fost arestat, fiind identificat, printre altele, după urmele de dinţi de pe cadavre. Fotografiile dinţilor săi albi, puternici şi ascuţiţi sunt destul de impresionante. Cunoscuţii l-au declarat pe Vampirul din Bucureşti o persoană retrasă şi izolată, care se ferea de oameni. În timpul procesului, el s-a aflat tot timpul într-o stare de somnolenţă, interogatoriile ţinându-se în timpul nopţii, deoarece numai în această perioadă acuzatul putea sta treaz. Pe perioda cât soarele se afla pe cer, Râmaru nu era capabil să iasă din starea de letargie. Datorită naturii brutale a crimelor, ca şi a faptului că urma traseul victimelor cu instinct animalic, autorităţile au opinat că acuzatul suferă de licantropie. Condamnat la moarte, Râmaru a intrat într-o stare de furie sălbatică, care nu l-a mai părăsit până în momentul morţii. Autorităţile au fost nevoite să îl imobilizeze cu ajutorul mai multor poliţişti, şi apoi să îl lege. Conform ultimelor sale declaraţii, tatăl său ştia de crime, ba chiar îl îndemnase la asta. Aceste acuzaţii nu au putut fi dovedite. Însă la scurtă vreme de la execuţie, tatăl lui Râmaru a murit într-un accident suspect, ocazie cu care s-a descoperit că amprentele lui (ca şi alte elemente) se potriveau cu ale unui ucigaş în serie căutat în 1944 pentru crime remarcabil de similare cu cele ale lui Râmaru, inclusiv condiţiile de vreme şi nume asemănătoare sau chiar identice la unele victime. Se speculează că „accidentul” a fost de fapt opera Securităţii, care a decis să îl elimine în acest fel pe periculosul individ, odată ce pe cale legală nu exista posibilitatea. Temutul organism de represiune pare a-şi fi asumat în această situaţie rolul avut de Inchiziţie cu secole în urmă…

Dar dacă în cazul acestor figuri istorice e vorba mai ales de zvonuri şi bănuieli, susţinute mai mult sau mai puţin de comportamente şi fapte bizare, în cele ce urmează ne vom opri asupra unor cazuri considerate la vremea lor a fi indubitabile dovezi de vampirism.

Spre exemplu, săpăturile arheologice din Lesbos au dus la descoperirea a două morminte străvechi – ocupanţii fuseseră îngropaţi în cripte speciale şi erau străpunşi cu ţăruşul. Însă nu avem detalii despre ce anume a condus la aceste evenimente – de aceea vom trece repede peste acest fapt, şi ne vom concentra asupra unor întâmplări legat de care avem relatări mai detaliate.

În 1090, episcopul englez din Burton consemnează incidentul cu doi ţărani care, imediat după înmormântare, au fost văzuţi întorcându-se în sat cu sicriele în spate, şi încercând să atragă afară locuitorii terifiaţi. Mai mulţi oameni s-au îmbolnăvit şi au murit în zilele următoare. Pentru a opri epidemia episcopul a permis exhumarea şi retezarea capetelor (urmată de îndepărtarea inimilor) celor vinovaţi.

În secolul al XII-lea, William de Newburgh, în Historia rerum Anglicarum, relatează câteva cazuri, în care cadavre animate de Diavol se întorc din mormânt pentru a-i teroriza pe cei vii, specificând faptul că scrierea sa reprezintă un avertisment pentru posteritate, deoarece cazurile păreau să se înmulţească. Într-unul din incidentele semnalate, un sat întreg a fost terorizat de un mort care, părăsindu-şi groapa, bântuia noaptea pe străzi, urmărit de o haită de câini care lătra sălbatic, şi încerca să intre în casele zăvorâte de oamenii îngroziţi. După ce a reuşit să ucidă mai multe persoane, mormântul i-a fost deschis în timpul zilei; cadavrul era gras şi umflat, cu giulgiul în care fusese învelit sfâşiat bucăţele. Când localnicii l-au tăiat pentru a-i scoate inima, şuvoaie groase de sânge proaspăt i-au împroşcat cu putere. Trupul a fost ars de îndată.

Tot în secolul al XII-lea, episcopul Gilbert Foliot a primit o plângere din partea mai multor săteni cu privire la un om ticălos, care ieşind noaptea din mormânt striga pe străzi numele celor care urmau să moară în cel mult trei zile. Foliot, convins de mărturiile primite, a ordonat dezgroparea, tăierea capului individului, stropirea cadavrului cu apă sfinţită şi îngroparea la loc. Această stranie întâmplare e meţionată de istoricul Walter Map în De nugis curialium , alături de alt caz atestat de către episcopul Roger de Worchester.

Oficialităţile din Blau consemnează în 1336 prezenţa unui vampir, un decedat local pe nume Mylesta, care străpuns de săteni cu un ţăruş pentru că se întorcea din mormânt şi aducea boala şi moartea cu el, le-a râs atacatorilor în nas, batjocorindu-i, ceea ce i-a determinat să îl târască până la casa unui călău profesionist. Acesta a început să perforeze trupul, metodic, dar pe măsură ce îl umplea de piroane, în mulţimea prezentă ca şi în inima execuţionerului se instaurau panica, deorece vampirul nu dădea vreun semn că ar fi afectat. Cuprinşi de disperare, boemienii au dat foc trupului, şi urletele îngrozitoare ale mortului s-au auzit la mare distanţă şi de către toată lumea. Astfel povestea a luat sfârşit. Note extinse asupra acestui eveniment găsim în lucrarea avocatului Ferdinand von Schertz, Magia Posthuma.

În 1345, în Lewin, o femeie decedată se pretinde că s-ar fi întors, atacând locuitorii. Odată mormântul ei deschis, conform declaraţiilor martorilor, consemnate de Jan Neplach în Kronika Neplachova, s-a descoperit că îşi mestecase şi înghiţise vălul de pe faţă, iar când giulgiul i-a fost ridicat, s-a observat că acesta era îmbibat cu sânge proaspăt. Cei prezenţi susţin că străpunsă cu un ţăruş, femeia l-a smuls din rană folosindu-l ca armă împortiva atacatorilor, până ce în final a fost distrusă prin ardere.

În secolul al XVII-lea, Leo Allatius (De quorundam Graecorum Opinationibus, 1645), şi părintele François Richard (Relation de l’Isle de Sant-erini, 1657) relatează despre vampirii din Grecia, la dezgroparea câtorva au asistat şi pe care i-au examinat, declarându-i reali.

În regiunea Istria (Croaţia), prezenţa vampirilor e menţionată în 1672, când părintele Giorgio descoperă cauza morţilor suspecte din ultimii 16 ani: un oarecare Jure Grando, decedat în 1656 şi reîntors ca vampir, pentru a bate la uşile oamenilor şi a-i lua în mormânt. De asemenea, Grando şi-a agresat sexual văduva mai multe nopţi la rând – ea l-a descris ca având un zâmbet tâmp şi părând că încearcă fără succes să respire. Când părintele l-a înfruntat în sfârşit pe vampir, arătându-i o cruce şi strigând: „Teme-te de Iisus, tu, demon!… Nu ne mai chinui!…”, lacrimi au curs din ochii mortului-viu. Prefectul Miho Radetic, însoţit de mai mulţi oameni curajoşi, l-a atacat pe monstru, încercând să îi străpungă inima cu un ţăruş, dar acesta nu i-a putut penetra pielea. Ei l-au urmărit pe vampir până la cimitir; când au decis să îl dezgroape, au găsit un corp neputrezit în ciuda celor 16 ani scurşi. L-au recunoscut imediat a fi inamicul pe care îl înfruntaseră; pe figură, ei au remarcat că mortul avea „acelaşi zâmbet tâmp” descris de văduvă. Nici de data asta nu au reuşit să îi străpungă pieptul, dar după efectuarea unui exorcism, un bărbat pe nume Stipan Milasic a luat o sabie şi i-a tăiat capul. În clipa în care lama a penetrat pielea, mortul a scos un strigăt teribil şi sângele a început să curgă în valuri, inundând în scurt timp groapa.

Amănuntele acestei stranii întâmplări sunt menţionate în mai multe lucrări, printre care cea a unui celebru călător, om de ştiinţă şi nobil din epocă, Johann von Valvasor (The Glory of Carniola County, Nurnberg, 1689), care a vizitat regiunea respectivă. Incidentul mai e menţionat în La mystique divina, naturelle, et diabolique (Paris, 1855), de Erasmus Francisci şi Joseph von Goress; de curând, cercetătorul croat Boris Peric a investigat legenda şi a scris o carte pe tema aceasta – Vampirul.

În 1705, Paul Lucas notează în Voyage au Levant că autorităţile din Corfu au executat mai mulţi revenanţi, care se întorseseră din mormânt creând mari probleme.

În 1718, călătorul francez Pitton de Tournefort relatează cum a asistat, în insula greacă Mykonos, la exhumarea şi distrugerea unui vampir. Relatarea lui a devenit una din cele mai faimoase în domeniu (A Voyage Into the Levant).

Tot în secolul al XVIII-lea, în Serbia, morarii din Zarozje mureau misterios imediat ce îşi luau slujba în primire. Într-un final, locuitorii din zonă au descoperit ucigaşul, un vampir care sălăşluia în moară şi le bea sângele. Acesta s-a dovedit a fi un oarecare Sava Savanovic, mort cu mult timp în urmă (excelentul film Leptirica este inspirat din acest incident şi îl redă destul de fidel).

În 1720, contele de Cadreras a fost însărcinat de Împăratul Austriei să înceapă o investigaţie oficială la graniţa cu Ungaria, unde în oraşul Haidam locuitorii erau terorizaţi de revenanţi.

În 1720, contele de Cadreras a fost însărcinat de Împăratul Austriei să înceapă o investigaţie oficială la graniţa cu Ungaria, unde în oraşul Haidam locuitorii erau terorizaţi de revenanţi. Sesizat de un soldat care asistase la atacul unui vampir, Cadreras s-a deplasat la faţa locului în fruntea unui corp de armată. Ordonând exhumarea cadavrelor rudelor celor atacaţi, toate mai vechi de treizeci de ani, acestea nu prezentau nici un fel de semne de descompunere, iar când s-au efectuat asupra lor tăieturi, sânge proaspăt a curs în valuri. Cadreras a ordonat imediat decapitarea şi arderea morţilor, întocmind un raport oficial amănunţit care a fost înaintat Împăratului şi Universităţii din Fribourg.

Petar Blagojevic a murit în Serbia în 1725, şi în următoarele opt zile alte nouă persoane au decedat după o boală bruscă şi stranie, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore fiecare, pe patul de moarte toţi pretinzând că au fost atacaţi şi muşcaţi de gât cu brutalitate de către Blagojevic cu o seară înainte (deci după ce el murise). Sătenii, speriaţi că vor fi exterminaţi de vampir (conform declaraţiilor lor, aşa ceva se mai întâmplase pe vremea ocupaţiei otomane), au cerut imediat autorităţilor să intervină. Agentul imperial Frombald şi preotul local au fost desemnaţi să conducă procedura. Sceptic, Frombald, un om civilizat şi adept al raţionalismului, s-a deplasat la faţa locului, unde a rămas stupefiat să descopere, aşa cum avea să menţioneze ulterior în raportul către Împărat, că Blagojevic prezenta toate semnele asociate condiţiei vampirice. Trupul era proaspăt şi nedescompus, părul şi barba îi crescuseră vizibil, pielea şi unghiile vechi îi căzuseră şi dedesubt apăruseră altele noi, iar gura îi era umplută cu sânge proaspăt. Şocat, Frombald a permis sătenilor să străpungă inima cadavrului cu un ţăruş, ceea ce a cauzat imediat un şuvoi de sânge proaspăt izvorât din urechile şi gura mortului. În finalul raportului, agentul imperial roagă pe superiorii săi ca, în cazul că a greşit, să se ţină seama de faptul că în condiţiile date, nici o altă cale nu părea acceptabilă. Acţiunile lui au fost aprobate de forurile imperiale.

Şi mai bine documentat este cazul lui Pavle Arnăutul. La sosirea sa în Medvegia, haiducul a povestit că fusese atacat şi rănit de un vampir în Kosovo, dar că se vindecase înghiţind pământ de pe mormântul acestuia şi mânjindu-se cu sângele creaturii. În 1725, el a decedat aparent într-un accident. În mai puţin de două luni, patru persoane s-au plâns că fuseseră atacate de Pavle, şi toate patru au murit de o boală misterioasă la scurt timp după. Comandantul militar al zonei, un austriac care, conform spuselor sale, mai asistase la astfel de evenimente, a decis exhumarea cadavrului. În faţa a numeroşi martori, trupul nedescompus al lui Pavle a fost scos din groapă; gura, nasul şi urechile îi erau mânjite cu sânge proaspăt, la fel hainele, şi întreg sicriul era murdărit de dâre groase de sânge, lichidul băltind în interior. În momentul în care a fost străpuns cu ţăruşul, Pavle a scos mai multe sunete neplăcute, descrise ca nişte horcăituri, şi a sângerat abundent. Aceeaşi procedură li s-a aplicat şi victimelor sale.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Partea cea mai dificil de contestat abia urmează. În 1731, în aceeaşi localitate, o nouă epidemie a izbucnit, şaptesprezece oameni murind suspect în doar câteva zile, unii din ei după ce au fost găsiţi strigând în toiul nopţii că fuseseră atacaţi de cei decedaţi anterior. Cele două femei care au fost considerate ca responsabile pentru declanşarea crizei declaraseră, cu ceva timp înainte că, în vreme ce fuseseră în teritoriile otomane, una din ele se hrănise cu rămăşiţele unor oi ucise de vampiri, iar cealaltă se mânjise cu sânge de vampir pentru a se proteja de atacurile acestora. Aceste incidente avuseseră loc în aceleaşi zone unde fusese atacat, anterior, Pavle. Sătenii terifiaţi s-au plâns autorităţilor militare austriece. Noul comandant militar al zonei, locotenent-colonelul Schnezzer, a trimis după medicul Glaser, specialist în boli infecţioase. Glaser a examinat sătenii şi casele acestora, fără să găsească vreun semn de maladie. La cererile insistente ale localnicilor, autorităţile au decis să dezgroape cadavrele. Spre stupefacţia austriecilor, cadavrele celor acuzaţi erau nedescompuse, aveau sânge în gură şi stomacul plin cu acelaşi lichid. Neîndrăznind să ia o decizie de capul lor într-un caz atât de important, Schnezzer şi Glaser au înaintat un raport comandamentului suprem, cerând indicaţii. Vice-comandantul suprem Botta d’Adorno a desemnat o comisie militară, compusă din trei chirurgi şi doi ofiţeri, care să se deplaseze în zonă şi să înceapă o investigaţie, luând măsurile necesare. În faţa a numeroşi martori, membrii comisiei au examinat cadavrele. Sânge proaspăt a fost găsit în stomacul morţilor; organele lor interne erau în stare perfectă, iar trupurile nu prezentau semne de descompunere. Cadavrele erau grase şi umflate („bine hrănite…”), cu pielea elastică şi rozalie. Unghiile şi pielea de pe mâini şi picioare erau căzute, dar unghii şi piele nouă crescuseră dedesubt, vii şi proaspete. Câţiva jandarmi au declarat că unii dintre morţii cei graşi fuseseră foarte slabi cât erau în viaţă, căci îi cunoşteau bine, şi doar în mormânt începuseră să capete proporţii. Un raport oficial intitulat Visum Et Repertum (Văzut şi paportat) a fost întocmit, conform căruia comisia a concluzionat că morţii erau în condiţie vampirică şi s-a decis executarea lor prin tăierea capetelor şi arderea acestora ca şi a trupurilor. Raportul a fost semnat de toţi medicii şi ofiţerii implicaţi, înaintat Împăratului şi arhivat conform procedurii.

Pe data de 23 august 1728, în urma procesului de la Sziget (Ungaria), autorităţile au hotărât că acuzatul Daniel Rozsa, fost judecător şi un foarte de vază cetăţean al oraşului, este în fapt liderul unui grup de vampiri compus din 14 persoane, care ucidea în zonă; vinovaţii au fost arestaţi şi arşi pe rug pe Insula Vrăjitoarelor.

Ca urmare a acestor incidente, dar şi a altora mai puţin bine documentate, în Europa a început o controversă aprigă pe tema existenţei vampirilor, care avea să dureze câteva zeci de ani. Cunoscutul Voltaire, de exemplu, nu se îndoia de realitatea acestor creaturi, scriind că vampirii reprezintă cadavre care noaptea îşi părăsesc mormintele pentru a suge sângele celor vii, după care se reîntorc în groapă. În vreme ce victimele lor devin palide şi se sting de o boală misterioasă, revenanţii se îngraşă şi devin roşii în obraji, datorită lăcomiei cu care se hrănesc. Conform lui Voltaire, mai multe epidemii de vampirism au izbucnit în timpul lui în Polonia, Ungaria, Silezia, Moravia, Austria şi chiar Lorena.

În 1746, respectatul învăţat Dom Augustine Calmet a scris nemuritorul lui tratat despre vampirism, adunând o colecţie impresionantă de cazuri considerate serioase şi adăugând o analiză amănunţită a acestora, ceea ce a dus în epocă la o concluzie aproape unanimă: vampirii există.

După un consiliu prelungit, şeriful şi preotul au decis că aveau de a face cu vampiri, i-au spânzurat pe Alforţi şi apoi le-au dat foc cadavarelor şi casei.

Alte cazuri au fost semnalate ulterior. În 1788, în Carolina de Nord, o familie numită Alfort a apărut în zonă, tatăl deschizându-şi un cabinet medical. Numai că primii doi pacienţi care l-au vizitat pentru probleme minore au murit de o boală subită. La scurt timp, soţia preotului a văzut o figură întunecată aplecată asupra pătuţului fetiţei sale; cu un strigăt a alungat-o, dar copilul era deja mort, cu două răni paralele pe gât. Localnicii au organizat patrule din voluntari, singura descoperire a acestora fiind întrezărirea, conform declaraţiilor unora dintre aceştia, a unei fiinţe întunecate pe cerul nopţii, ca un fel de liliac uriaş. Câteva nopţi mai târziu, un băieţel îngrozit a intrat în casa bunicului său în fugă, strigând că acasă la el, ceva i-a atacat mama şi tatăl. Bătrânul, în fruntea a mai mulţi oameni, s-a deplasat acolo de îndată, numai pentru a găsi părinţii copilului şi pe ceilalţi doi copii, cu vârste de trei şi nouă ani, morţi în urma unor răni la gât. Panica s-a instaurat imediat, ceea ce a dus la solicitarea intervenţiei armate. Soldaţii au ocupat zona, scotocind meticulos fiecare casă. Nu au găsit nimic, dar evenimentele au încetat. Până într-o seară, când strigăte îngrozitoare s-au auzit dintr-o casă. Cei sosiţi la faţa locului au zărit o siluetă întunecată alergând cu repeziciune şi intrând în reşedinţa familiei Alfort. La câteva minute distanţă, cadavrele unui tânăr cuplu au fost găsite în casa de unde răsunaseră ţipetele, cu răni brutale la beregată. Când doctorul Alfort a fost interpelat cu privire la ucigaş, acesta a refuzat să accepte percheziţionarea casei. Odată şeriful sosit la faţa locului, Alfort a fost scos din locuinţă cu forţa şi legat de un copac. Percheziţia a relevat că în paturile din reşedinţă nu dormise nimeni de multă vreme. În schimb, în beciuri se găseau trei sicrie; într-unul din ele, se găsea soţia doctorului, îmbrăcată toată în negru, foarte vie, şuierând şi blestemându-i pe cei care au scos-o de acolo. După un consiliu prelungit, şeriful şi preotul au decis că aveau de a face cu vampiri, i-au spânzurat pe Alforţi şi apoi le-au dat foc cadavarelor şi casei. Fiul lor nu a fost găsit niciodată, însă crimele au încetat.

În lucrarea sa scrisă la jumătatea secolului al XIX-lea, Călătorii şi descoperiri în Levant, vice-consulul britanic Charles Newton menţionează o insulă în apropiere de Lesbos pe care grecii contemporani lui îngroapă vampiri.

În 1892, a avut loc în Rhode Island Incidentul Mercy Brown, când decedata a fost învinuită de a cauza moartea a trei din rudele sale şi boala celei de a patra. Tatăl ei, George Brown, împreună cu medicul familiei şi alţi localnici i-au desfăcut mormântul şi au examinat cadavrul – Mercy nu era descompunsă, se întorsese în mormânt, iar inima îi era plină de sânge proaspăt. Inima i-a fost scoasă, arsă, iar cenuşa amestecată cu apă şi băută de bolnav – acesta a murit totuşi în scurt timp, dar nimeni în familie nu s-a mai îmbolnăvit. Mormântul lui Mercy Brown se găseşte în cimitirul Bisericii Baptiste din Exeter, cu piatra funerară şi inscripţia intacte. Întâmplarea l-a inspirat pe H.P. Lovecraft să scrie The Shunned House.

În 1909, copiii locuitorilor dintr-un sat carpatin au început să moară suspect şi repede (Neues Wiener Journal, 10 iunie 1909). Sătenii au început să îl bănuiască pe un conte de curând decedat, care s-ar fi ridicat ca vampir, sălăşluind acum în fosta lui fortăreaţă, dar o investigaţie pornită de un reporter austriac a dus la concluzia că vinovată era de fapt fiica moartă a contelui (Franz Hartmann, An Authenticated Vampire Story, în Occult Review, septembrie 1909). Arderea castelului de către sătenii înspăimântaţi a dus la stoparea incidentelor.

În 1922, mai mulţi londonezi îngroziţi au raportat apariţia unui fiinţe masive, negre, asemănătoare cu un liliac de mărimea unui om, care scoţând ţipete teribile, plana în lumina palidă a lunii pline deasupra Bisericii din West Drayton, coborând din când în când pe morminte. Doi poliţişit alertaţi au confirmat declaraţiile. În urma investigaţiilor începute, singura „revelaţie” a fost mărturia suspectă a unui bătrân, care susţinea că mai văzuse creatura în 1890, după ce un vampir ucisese o femeie în Hardmonsworth şi îi băuse sângele. Nimeni nu l-a luat în considerare, dar câteva zile mai târziu, un preot care străbătea zona a fost atacat fulgerător de la spate şi, în timp ce atacatorul nevăzut îl imobiliza, omul a simţit o durere ascuţită în gât şi ceva sorbindu-i sângele, după care şi-a pierdut cunoştinţa. Transportat la spitalul Charring Cross şi examinat de medici, s-a conchis că gâtul îi fusese străpuns cu un instrument necunoscut, subţire, tubular şi extrem de ascuţit… ca un dinte. În mai puţin de trei ore, a doua victimă era adusă la acelaşi spital, cu aceeaşi poveste, fiind atacată în acelaşi loc. În seara următoare a sosit a treia. Zvonurile despre Vampirul din Londra s-au răspândit cu repeziciune. Întrebate de reporteri, oficialităţile au declarat că nu pot să confirme astfel de zvonuri… nici să le nege. O istorie dubiosă s-a răspândit apoi printre londonezi, un poliţist declarând că autorităţile au fost abordate de un vânător de vampiri, care a ucis creatura în Coventy Street (locul atacurilor) cu o lovitură de ţăruş şi a îngropat apoi cadavrul într-una din criptele din Cimitirul Highsgate. În ciuda evidentei implauzibilităţi a acestei părţi a poveştii, o jumătate de secol mai târziu Cimitirul Highsgate va deveni centrul unei serii de evenimente suspecte (a se vedea mai jos), care par să confirme incredibila depoziţie.

Tot un caz din 1922 îl găsim în lucrarea cercetătorului Konstantinos – Vampires: The Occult Truth. În Pyrgos, sinuciderea unui soţ a condus-o pe văduva lui la o auto-izolare stranie, însoţită de fenomene misterioase în localitate. Mai mulţi localnici s-au plâns de senzaţia că ar fi fost muşcaţi în timpul somnului, după care s-au îmbolnăvit brusc. Doi dintre ei au murit în condiţii suspecte, în mai puţin de o săptămână. În acel moment, văduva a contactat preotul şi i-a mărturisit că mortul îi face vizite conjugale în fiecare noapte. Dezgropat, cadavrul a fost găsit micşorat, întărit şi acoperit de o piele nouă – iar inima încă îi bătea. Vampirul a fost executat cum scrie la carte – dar văduva a dat naştere la scurtă vreme unui copil monstruos, care a murit la naştere. Konstantinos menţionează că a discutat personal cu descendentul unuia din martorii oculari ai evenimentului, şi că în Pyrgos toată comunitatea consideră incidentul ca fiind absolut real.

În 1932, în Stockholm, o prostituată a fost găsită moartă în apartamentul ei, cu capul zdrobit şi golită de sânge. Făptaşul nu a fost găsit niciodată.

New Orleans, 1933: două tinere prostituate sunt descoperite de poliţie moarte pe o alee, cu beregata sfâşiată. Deşi decedaseră de doar câteva minute, nu existau urme de sânge la locul crimei. Singurul martor a declarat că o figură înaltă şi întunecată era aplecată asupra uneia din victime, când strigătele oamenilor au făcut-o să se deplaseze către un zid pe care l-a escaladat cu stranie uşurinţă, pătrunzând într-o casă părăsită. Poliţia a cercetat casa fără să găsească nimic. Ucigaşul nu a fost descoperit niciodată. 1984: nouă cadavre cu beregata sfâşiată sunt găsite în Cartierul Francez, sângele lipsind de la locul faptei. Paramedicii sosiţi au declarat că trupurile erau golite de sânge, ca şi cum acesta fusese supt. Nici un suspect nu a fost arestat.

Tot în 1933, spaima şi panica lovesc Florida, unde un bărbat numit Turner, sosit în vizită la fratele lui, îl găseşte pe acesta, pe soţia lui şi pe cei trei copii morţi, cu răni supurânde pe gâturile din care în mod evident atacatorul se hrănise. Oglinda din casă fusese spartă cu violenţă, şi câteva cruci şi alte obiecte cu semnificaţie religioasă fuseseră aruncate pe fereastra din spate în curte. Pisica familiei a fost şi ea ucisă cu sălbăticie, trupul ei decapitat zăcând pe podea (capul animalului nu a fost niciodată găsit). Pereţii casei erau împroşcaţi şi mânjiţi cu sânge. Poliţia nu a reuşit să identifice făptaşul, singura pistă obţinută a fost cea furnizată de un vecin, care cu o zi înainte văzuse un bărbat înalt şi întunecat, îmbrăcat în haine negre, care părăsise casa înaintea zorilor şi, trecând pe lângă martor, scosese un şuierat straniu printre buzele palide şi subţiri. Întâmplarea a fost relatată în presa din Jacksonville sub titlul Vampirul loveşte în St. Augustine.

Treisprezece persoane au răspuns afirmativ, declarând că la trecerea prin cimitir au văzut un bărbat înalt şi palid, o faţă lipită de gratiile porţii uitându-se feroce spre ei, au auzit clopote sau şoapte.

În fine, nu putem să nu menţionăm Cazul Vampirului din Cimitirul Highsgate, dacă nu din alt motiv atunci pentru că este extrem de recent şi susţinut de mărturii solide. Totul a început în 1969, când mai mulţi adoratori ai Diavolului au pătruns într-un mormânt străvechi şi abandonat, unde au efectuat o ceremonie bizară, ce implica fete dezbrăcate şi sânge, cu scopul de a-l trezi din morţi pe ocupantul criptei. Conform propriilor declaraţii, ocultiştii au fost fulgerător atacaţi de o fiinţă învăluită într-o pelerină neagră, care i-a urmărit până la gardul cimitirului. În aceeaşi perioadă, două tinere studente au povestit terifiate că au zărit în partea de nord a cimitirului mai multe morminte deschizându-se şi morţii ridicându-se din ele, iar alţi doi martori au observat o siluetă întunecată plutind printre catacombe şi dispărând într-o criptă, în urma ei rămânând o cărare de stropi sângerii. Pentru a verifica zvonurile tot mai persistente, un oarecare David Farrant, pasionat de paranormal, a decis să petreacă noaptea în cimitir, unde a întrezărit o apariţie cenuşie, pe care a considerat-o a fi de origine supranaturală pentru că se deplasa fără zgomot. Imediat, el a publicat într-un ziar local o întrebare referitoare la evenimente asemănătoare. Treisprezece persoane au răspuns afirmativ, declarând că la trecerea prin cimitir au văzut un bărbat înalt şi palid, o faţă lipită de gratiile porţii uitându-se feroce spre ei, au auzit clopote sau şoapte. Un bărbat care şi-a parcat maşina în apropiere pentru a-şi plimba câinele a găsit la întoarcere, cu groază şi dezgust, un cadavru proaspăt dezgropat înghesuit la el în maşină, deşi aceasta era închisă, exact cum o lăsase. Oficialităţile au declarat că fusese opera sataniştilor. Imediat, mai multe cadavre de animale, complet golite de sânge, decapitate şi mutilate, au fost găsite pe aleile cimitirului, după care a apărut prima victimă umană, un bărbat cu beregata sfârtecată, zăcând într-o baltă de sânge pe cărările dintre morminte. Poliţia a dat declaraţii evazive cu privire la natura vampirică a crimei. Acesta e momentul în care intră în scenă vânătorul de vampiri Sean Manchester, care menţionează în două ziare locale şi apoi într-un interviu televizat că de doisprezece luni se află pe urmele unui nobil valah pe nume Tamaş Orszag, care practica artele negre, transportat în Londra în secolul al XVII-lea de către adepţii săi, care achiziţionaseră pentru el chiar casa primarului Sir William Ashurst. Manchester susţinea că, urmare a ritualului satanic menţionat anterior, contele se ridicase din mormânt şi că trebuie neapărat străpuns cu ţăruşul. Această activitate fiind ilegală, el cerea permisiunea autorităţilor pentru a aplica procedura. Mai multe publicaţii au început să scrie pe această temă cu titluri de genul Vampir în Highsgate?. Ca urmare a ieşirii lui în public, Manchester a fost contactat de către una din cele două tinere studente care asistaseră la incidentul din nordul cimitirului, Elizabeth Wojdyla. Aceasta, speriată, i-a solicitat ajutorul, deorece brusc după evenimente dezvoltase o puternică anemie, pierdea sânge şi avea coşmare cu un om cu trăsături animale care o privea prin fereastră şi apoi încerca să intre. Manchester a folosit usturoi, sare şi un crucifix de argint pentru a crea ceea ce el numea „un scut protector”, fata vindecându-se în scurt timp. În vâlva creată, „vânătorul” a fost abordat de o altă tânără pe nume Anne, care susţinea că sora ei, Luisa, a dezvoltat o stranie atracţie somnambulică pentru cimitirul Highsgate, după ce două răni roşii i-au apărut pe beregată… Rănile au fost fotografiate, ca şi una din transele ei. În câteva zile, vânători de vampiri din toate zonele ţării au sosit la Highsgate şi au înconjurat cimitirul, începând o vânătoare înverşunată în noapte. Printre ei se numărau rivalul lui Manchester, John Pope, un profesor pe nume Alan Blood, şi un individ numit Anthony Robinson, care a urmărit prin cimitir o figură cenuşie după ce a detectat un zgomot suspect. Poliţia a trebuit să intervină pentru a opri isteria. David Farrant a fost arestat în cimitir, iar asupra lui s-au găsit o cruce şi un ţăruş. Între timp, Sean Manchester, însoţit de câţiva prieteni, a reuşit să treacă de forţele de ordine, şi, condus de un medium profesionist la o criptă suspectă, a încercat însă nu a reuşit să o deschidă. Cu ajutorul unei frânghii şi a însoţitorilor săi, bărbatul a pătruns totuşi printr-o spărtură de sus, găsind doar trei sicrie goale. Preventiv, le-a umplut cu usturoi, sare şi apă sfinţită, pentru ca nici un „vampir” să nu le poată utiliza. În zilele următoare, cadavrul străpuns cu un par al unei femei a fost găsit într-una din cripte. Poliţia a oscilat între două teorii, opera adoratorilor Satanei sau a vânătorilor de vampiri prea zeloşi. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Trupul mutilat şi decapitat al unei alte femei a fost descoperit în apropiere de cripta cu pricina, poliţia fiind acum convinsă că fusese utilizat într-un ritual grotesc. Câteva zile mai târziu, Manchester şi tovarăşii săi au reuşit să deschidă uşa criptei în timpul zilei, forţând-o, şi au văzut că unul din cele trei coşciuge lipsea. Condus de data aceasta de către Luisa, care părea că simte o atracţie stranie pentru anumite locuri, a descoperit sicriul lipsă în una din criptele învecinate. Conform declaraţiilor lui şi ale însoţitorilor săi, în coşciug era un cadavru cu sânge proaspăt la gură, nedescompus, în ciuda mirosului îngrozitor pe care îl emana. Deşi iniţial Manchester şi ceilalţi intenţionau să străpungă trupul cu ţăruşul adus, frica de repercusiunile legale i-a oprit şi au decis să zidească cripta, după ce au umplut-o cu elemente destinate să oprească „vampirul”, cum ar fi sus-menţionatele sare, usturoi, apă sfinţită. Cadavrele de animale sfârtecate şi exsanguinizate au continuat să apară, şi un nebun evadat de la un ospiciu din apropiere a fost reperat bântuind printre morminte, mânjit de sus până jos cu propriul sânge. O tânără a declarat că a fost atacată de un vampir care s-a aruncat asupra ei de pe gardul cimitirului, trântind-o cu brutalitate la pământ. Cu groază ea a remarcat o figură albă ca varul a unui bărbat înalt, îmbrăcat în negru, aplecat cu ferocitate asupra ei. Din fericire, o maşină a oprit brusc pentru a o ajuta, „vampirul” dispărând fulgerător în lumina farurilor. Şoferul a dus-o imediat la poliţie, în stare de şoc, iar acolo i s-au identificat mai multe vânătăi proaspete pe picioare şi braţe, care confirmau că fusese imobilizată de creatură. Ofiţerii forţelor de ordine au cercetat imediat zona, fără a găsi vreun vinovat, deşi locul în care acesta dispăruse era flancat de ziduri înalte. Curând, Luisa a murit de o boală bruscă şi misterioasă. Decişi acum să înfrunte legea, Manchester şi doi din amicii săi (unul dintre ei, un bărbat numit Arthur) au descoperit un corp aflat în „condiţie vampirică” într-o casă de pe Avenue Road şi care, după spusele lor, era acelaşi cu cel zidit de ei în criptă cu ceva timp în urmă. În timp ce unul din asistenţii săi trecea prin momente de groază datorate unor fenomene misterioase, printre care distrugerea suspectă a echipamentului, blocarea inexplicabilă în maşină, o permanentă senzaţie că urmează să se întâmple ceva rău şi auzirea unor zgomote stranii, Manchester şi Arthur au străpuns cadavrul cu parul. Ei au reuşit apoi să răstoarne sicriul şi să târască vampirul la lumină, unde acesta a luat foc instantaneu, transformându-se într-o mâzgă dezgustătoare. Pentru a avea o dovadă a evenimentelor, Manchester a făcut o serie de fotografii cadavrului care se descompunea fulgerător la soare. Pe baza acestor fotografii, s-a speculat că vampirul era în fapt nimeni altul decât Max Sobieski, sosit la Londra în 1860 din Rusia, unde fusese urmărit pentru o serie de crime ce prezentau caracteristici vampirice. Suspectat în cazul Jack Spintecătorul, ca şi pentru o altă serie de patru crime implicând cadavre golite de sânge, el este menţionat pentru ultima oară în 1906, cu acuzaţii grele planând asupra lui: doctor nebun, ucigaş maniac şi bănuit de cruzime în privinţa femeilor. În 1979, Sean Manchester a reuşit să dea şi de urmele Luisei, care, conform spuselor lui, devenise vampir, şi să o distrugă în acelaşi mod ca pe cel care o crease. Totuşi fenomene suspecte au continuat să fie raportate în Highsgate până în zilele noastre, ultima dată în 2007, când doi martori separaţi au raportat o siluetă înaltă înveşmântată în negru, cu ochi de foc, care a străbătut zidurile cimitirului. Semnalarea aceleiaşi figuri în Pădurea Highsgate lângă o străveche aşezare romană a dus la o nouă teorie privind identitatea vampirului, speculându-se că monstrul îşi are originile în antichitate. Doi dintre principalii participanţi la aceste misterioase evenimente au scris fiecare câte o carte cu propria versiune, susţinută cu fotografii, declaraţii şi alte probe – este vorba de David Farrant (Beyond the Highgate Vampire: A True Case of Supernatural Occurrences and Vampirism That Centred Around London’s Highgate Cemetery) şi de Sean Manchester însuşi (The Highgate Vampire).

La sfârşitul anului 2002, în statul african Malawi populaţia cuprinsă de groază şoptea zvonuri stranii despre atacuri ale vampirilor; o femeie a arătat unui reporter o rană pe braţ, susţinând că este urma lăsată de un vampir care a atacat-o şi i-a supt sângele (BBC News, 23 decembrie 2002). Situaţia s-a deteriorat în lunile următoare, oamenii îngroziţi abandonând munca la câmp de frica raidurilor pentru sânge. Punctul culminant a fost atins odată cu o violentă revoltă ce a ucis un om şi a rănit grav alţi patru, printre care gurvernatorul Eric Chiwaya, acuzat de populaţie că a încheiat o înţelegere cu vampirii, cărora le furnizează sânge pentru a-l menţine la putere. Incidentul a fost relatat, printre altele, de Ştirile CNN din 11 ianuarie 2003.

Aproape de final, câteva consideraţii medicale. Turbarea se transmite la om de la animalul infectat (liliecii sunt purtători de turbare) sau de la om la om şi se manifestă prin dureri de cap, febră, dureri acute, mişcări violente, furie imposibil de controlat, incapacitatea de a bea apă, înţepenirea fălcii şi a altor părţi ale corpului în paralizie temporară, ochi injectaţi şi ieşiţi din orbite, salivare puternică, insomnie, confuzie, comportament anormal, paranoia, frică puternică, halucinaţii, delir, alternând cu letargie, manie şi depresie. Porfiria afectează sistemul nervos şi pielea şi se manifestă prin dureri abdominale cumplite, vomă, halucinaţii, depresie, furie, paranoia, dorinţă de singurătate, frică de oameni, stări de comă prelungită, sensibilitate la lumină, intoleranţă la usturoi, deformări mutilante ale feţei, transformarea mâinilor în labe, creşterea incisivilor, necrozarea pielii şi a gingiilor, pierderea efectivă a buzelor (ceea ce dezgoleşte complet dinţii strâmbi) şi sfărâmarea nasului, apariţia de pete negre pe corp, paloarea feţei, mâncărimi, creşterea părului pe diferite părţi ale corpului, de exemplu pe frunte, urină roşie. În unele cazuri, dinţii şi oasele devin fluorescente. Tranfuziile sau consumul de sânge potolesc durerile abdominale. Aş mai aminti de asemenea fenomenul medical numit autoscopie negativă, care constă în faptul că subiectul nu îşi poate vedea reflexia în oglindă, precum şi faptul că biologia cunoaşte cel puţin două animale nemuritoare, hidra şi meduzele caraibiene (acestea nu îmbătrânesc, moartea lor putând surveni doar ca urmare a unor intervenţii directe asupra fizicului cum ar fi traumele sau bolile, şi nu ca urmare a unui proces firesc; în lipsa respectivelor intervenţii, ele trăiesc veşnic)…

În concluzie… e imposibil să existe vampiri?…

Pentru cei interesaţi şi de manifestările culturale, voi încheia cu o enumerare foarte selectivă şi foarte subiectivă, un zig-zag printre cărţile, filmele şi melodiile care mie mi s-au părut a reflecta cel mai bine mitul. Astfel, încep cu Metamorfozele vampirului de Ch. Baudelaire şi cu Mireasa moartă de T. Gauthier, continui cu superba Carmilla de S. Le Fanu (dintre numeroasele ecranizări ale acestei capodopere, recomand Vampyr – Der Traum Das Allen Grey, The Vampire Lovers cu Ingrid Pitt, Alucarda, The Blood-Spattered Bride, Carmilla cu Meg Tilly, dar chiar şi surprinzător de reuşitul low-budget Vampires Vs. Zombies), desigur Dracula de Bram Stoker (ecranizări mai adecvate: Nosferatu Invocation Of The Demon, Dracula cu Bela Lugosi, Horror Of Dracula cu Christopher Lee, Count Dracula cu Christopher Lee, Nosferatu Phantom Der Nacht cu Klaus Kinski, Masks Of Evil, Vampire In Brooklyn, Dracula cu Patrick Bergin, ba chiar şi Dracula Dead And Loving It, cu Leslie Nielsen, tradus la noi Dracula un mort iubăreţ – în opinia mea, Dracula mort şi mulţumit ar fi fost traducerea corectă), Cazul Charles Dexter Ward de H.P. Lovecraft şi bineînţeles Salem’s Lot de S. King (ecranizat foarte bine în 1979).

Dintre filmele care stau pe propriile picioare, aş menţiona Twins Of Evil, seria Subspecii (filmată la noi – probabil îngrozitorul strigoi-vampir Radu Vladislas fiind cel mai aproape de mit din tot ce a fost creat vreodată), serialul Umbrele întunericului (cu excepţionalul Ben Cross în rolul impresionantului „Barnabas Collins”), Night Flyer (după o povestire de S. King) şi Nosferatu la Veneţia (cu acelaşi magistral Klaus Kinski).

În ceea ce priveşte muzica – eu aş putea asculta la nesfârşit Nosferatu şi Last Coach To Borgo Pass (Paul Rolland), Vlad The Impaler, I Bring Nos Fera Tu You şi A Sleighride Through Transylvanian Winterland (Notre Damme), Dracula (Iced Earth), Vampiria (Moonspell), Queen Of The Damned (Theatre Des Vampires), ca să amintesc doar câteva piese ale căror melodii şi texte duc direct la sursă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

31 comentarii »

  • dan said:

    Hell, yeah, Vampires rules and rocks! Apropos, la filme as adauga si Noapte neagra, comparabil cu Subspecii si Umbrele intunericului.

  • Schizoid said:

    Nicio mentiune de Varney, inspiratia lui Stoker?

  • T. Ganea said:

    Ca de obicei, nu-ti scapa nimic Oliviu! Bravo! Am vazut si eu filmele la care faci referinta, intr-adevar Subspecii este foarte bine realizat, din cate stiu e filmat la Rasnov si Prejmer. Foarte bune si Night flyer si Salem’s Lot.

  • oliviu craznic (author) said:

    @ganea: din cate stiu s-a filmat si la hunedoara, si in multe alte locuri… au facut treaba f buna:)
    @schizo&dan: varney, lord ruthven, vampirii lui dumas si feval, noapte neagra, near dark, nightfangs…multe – prea multe sa le pot enumera, articolul neavand ca subiect vampirismul in fictiune. dupa cum am mentionat, enumererea e exemplificativa, subiectiva si selectiva: strict ce mi s-a parut a fi absolut esential, dar desigur ca mi-au mai scapat cateva:). e o lista deschisa pt toata lumea!

  • Balin Feri said:

    Mă impresionezi, Oliviu, de fiecare dată cu articolele astea. Sunt complete şi foarte utile.

  • oliviu craznic (author) said:

    mersi feri – si eu sunt impresionat de serialul tau, asa ca, la mai mare!

  • Raluca said:

    Super super super!!!
    Mereu cand vad cate un nou articol de-al tau de genul astuia, ma intreb cat iti ia sa te documentezi…
    Sunt muncite, nu gluma!
    Bravo! 😀

  • oliviu craznic (author) said:

    pai ma documentez tot timpul:) – si mai imi ia 2-3 zile timpul dedicat reimprospatarii/verificarii cunostintelor in domeniul respectiv.

  • Assassin said:

    Oliviu, ai citit Vampiri şi vampirism. Autopsia unui mit.? E scrisa de Claude Lecouteaux si aparuta la editura Saeculum, 2007.

  • oliviu craznic (author) said:

    @assassin: da – lecouteaux e printre autorii mei preferati, si are si una similara despre varcolaci, care insa nu se gaseste in romana. cred ca l-am si pomenit intr-un interviu, s-ar putea chiar pe Suspans. este foarte bun pentru a-ti indica surse – din pacate in general da doar fragmente din ele, sau le repovesteste, in timp ce eu prefer cronica propriu-zisa. dar ramane un autor de referinta, care nu trebuie sa lipseasca din biblioteca pasionatilor; poti considera cartile lui un fel de rezumate foarte bine facute ale mitului respectiv. si o foarte mare calitate a lui este ca abordeaza mitul dintr-un spirit echilibrat, stiintific.

  • oliviu craznic (author) said:

    a, si mersi de informatie, asa ceva e oricand bine-venit, asa ca recomandarile le astept cu mare placere, niciodata nu stii de unde te poti trezi cu o capodopera care ti-a scapat:)

  • Assassin said:

    Te-am intrebat pentru ca mi s-a parut ca (nu) am regasit informatii din cartea respectiva in acest articol. 🙂

  • Mircea Pricăjan said:

    [Assassin: Toate comentariile tale ajung în spam. 🙁 Curios lucru. Chiar şi atunci când nu conţin niciun link.]

  • oliviu craznic (author) said:

    @assassin: – articolul meu e selectiv, nu exhaustiv:)
    – in general, nu iau informatii din alte carti, ci direct din cronici sau articole de presa etc.; folosesc alte carti doar pt a afla de noi posibile surse, sau pt a vedea argumente pro si contra, pt a ma lamuri de seriozitatea incidentului respectiv;
    – exista totusi aici informatii care se afla si in lecouteaux, daca imi amintesc eu bine acolo se afla o foarte buna traducere integrala a raportului Visum Et Repertum. unele cazuri prezentate de mine sunt clasice, le vei regasi aproape in orice lucrare despre vampiri.
    – daca ti-a placut lecouteax, vezi (daca nu ai si vazut deja…) Cartea varcolacilor de Sabine Bahring-Gould, aparuta si ea la noi – e scrisa cam in acelasi stil si la fel de utila.

  • Dua said:

    „pe de altă parte, scrisoarea lui Ţepeş către Matei Corvin în care, după una din incursiunile sale la sud de Dunăre, domnitorul menţiona mulţumit că a ucis 24.000 de oameni, în mare parte femei)”
    Nu mi se pare plauzibil, oricat mi-as zice: ai prejudecati, fii deschisa unei alte perspective! Nu pot sa imi imaginez scena! Vlad trece Dunarea si le spune soldatilor: Prindeti tot ce gasiti in zona, in special femei! Soldatii le aduc si el le casapeste pe rand, ranjind si band sange in aclamatiile ostasilor, in timp ce viitoare victime se apropie hipnotizate. Sau Vlad singur urmareste femeile, incurajat cu strigate obscen-macabre de catre osteni, si atrage urmatoarele victime, prin crearea complicitatii calau-victima.
    Nu reusesc sa gasesc varianta in limba romana, dar cea in engleza pare sa spuna ca a ucis sateni la intamplare si femei si barbati si tineri si batrani. Cei 23.884 au fost ucisi de noi, acest noi nu e pluralul majestatii, din moment ce exista un eu la inceput, ci se refera la el si la soldati. Se mai pare si ca a fost o incursiune nocturna, un fel de actiune surpriza, ceea ce ar presupune omoruri multiple, rapide si simultane. Scrisoarea pare-se este trimisa lui Corvin ca sa il anunte ca a intrat in razboi cu turcii si are nevoie de ajutor. Cat a fost dorinta de a omori de „amorul artei”, cat a fost tactica militara, nu am cum sa spun. Nu stiu nici cum se scriau rapoartele pe vremea aia si poate prin „noi” se referea la el si la aliati. Ma ingrozeste cruzimea si chiar ma gandesc ca poate pe vremea aceea sfarseam in teapa sau si mai rau poate eram printre taranii pe care s-ar parea ca si-i alegea ca ajutoare. Cu toate astea, cu riscul de a ramane inchistata in prejudecati, eu nu pot sa imi imaginez acea scena(Vlad Tepes omorand singur 24.000 de oameni) si cred ca scrisoarea ar merita sa fie reanalizata.

    Mai am ceva de adaugat in legatura cu porfiria si inchei. Hemul din hemoglobina se poate absorbi nedigerat, deci teoretic ingestia de sange ar ameliora simptomele. Totusi, ameliorarile se obtin mai degraba cu flebotomii, perfuzii cu anumite preparate derivate din sange si prin administrarea unor medicamente.

  • oliviu craznic (author) said:

    @Dua – ma bucur ca articolul ti-a suscitat suficient interes pt a te documenta mai departe. Desigur ca in scrisoare Tepes se referea si la oamenii sai, nu numai la el – nu cred ca putea ucide personal 24.000 de oameniin situatia respectiva, ar fi fost imposibil si sa ii numere:). ramane insa indubitabil faptul ca au fost ucisi la ordinul lui direct, si ca si-a asumat uciderile cu mandrie. de acordat insa, acorda prioritate femeilor, toate cronicile sunt de acord ca avea o preferinta pentru toturarea si executarea victimelor feminine. ceea ce nu inseamna ca trecea nepasatori pe langa soldati, batrani si copii, haituind femei – ar fi fost desigur absurd.
    nu numai scrisoarea, ci toate documentele istorice merita analizate si reanalizate, oricand un nou indiciu fiind binevenit. parerea mea este ca scena descrisa de tine, in care Tepes macelareste cu veselie victime fara aparare, este extrem de credibila si corespunde cu ce s-a scris despre el – dar este doar parerea mea. exista istorici eminenti care m-ar contrazice imediat, tot asa cum exista si multi care mi-ar da dreptate (vezi marii istorici interbelici, toti ostili lui Tepes intr-o mai mare sau mai mica masura – „tăia unde ar fi trebuit să vindece”, spunea unul din ei.
    un fapt insa ramane indiscutabil: nici o cronica nu mentioneaza lucruri bune facute de Tepes, ci doar orori. daca erau si cronici in care se vorbea de fapte onorabile, si unele in care era blamat, puteam sa ezitam in a-l considera un tiran sangeros, dar in lumina izvoarelor existente (cel putin al celor pe care le-am putut gasi eu, atat direct cat si in lucrari istorice), cred ca putem crede asta fara mare teama de a gresi.
    ramane insa sa mai vedem – istoria ascunde mereu surprize:)
    in privinta porfiriei, desigur ca ingestia de sange nu e cea mai recomanda metoda pt tratarea porfiriei, dar era o modalitate in care se credea si care se si practica uneori.

    Concluzie: multumesc pt interesul aratat articolului meu, ca si pt modul in care ti-ai exprimat indoielile, fara ostilitate si cu argumente, ceea ce ma face sa te felicit si sa astept cu interes alte comentarii ale tale, poate si pe marginea altor articole.

  • Balin Feri said:

    Mie dintr-un alt motiv mi se pare total aiurea afirmaţia asta. Vorbim de secolul cincisprezece ( Vlad Ţepeş s-a născut pe data de 8 noiembrie 1431 la Sighişoara şi a murit la data de 14 decembrie 1476 când în apropierea Bucureştiului cu o armată de nici 4000 de oameni a încercat să oprească oastea otomană)când numărul populaţiei era mult mai mic decât acum. Să nu uităm că cel mai mare oraş de pe teritoriul actual al României în secolul cincisprezece era Cluj Napoca şi avea o populaţie de aproximtiv 6000 de locuitori. Totuşi istoria vorbeşte nu de 24.000 de oameni ucişi, ci de chiar 38.000 în timpul campaniei la sud de Dunăre, din perioada toamna lui 1461- iarna lui 1462, adică întreaga populaţie a cel puţin patru ( dacă au fost 24.000) sau şase ( dacă au fost 38.000) oraşe cât Cluj Napoca, ceea ce pe mine mă face să mă gândesc că e vorba doar de o exagerare firească pentru acele vremuri ( cu cât susţineai că ai ucis mai mulţi şi în chinuri mai groaznice cu atât erai mai temut de eventualii atacatori, în acest caz turcii care în cursul primăverii anului 1462 au încercat să recucerească Moldova, sub conducerea lui Mehmed al II-lea, acţiune eşuată iniţial, dusă în vara aceluiaşi an la bun sfârşit de turcii conduşi de Radu, fratele vitreg a lui Vlad .
    În plus, Vlad Ţepeş avea toate motivele să se laude cu faptele eroice si cu victoria sa asupra turcilor în faţa lui Matei Corvinul din moment ce urmărea să încheie o alianţă cu acesta. Din păcate calculele lui Vlad n-au adus rezultatele aşteptate şi Matei Corvinul l-a întemniţat ( la Visegrad) când din faţa propriului frate s-a refugiat în Transilvania. Ulterior a încheiat o alianţă dar nu cu Matei Corvinul ci cu Bathory Istvan ( susţin unii istorici, deşi potrivit cronicilor Bathory a trăit în secolul şaisprezece, aşadar ori e vorba de o confuzie ori de un alt Bathory şi nu de voievodul Transilvan) cu ajutorul căruia şi-a recâştigat tronul punându-l pe fugă pe Basarad Laiotă Cel Bătrân, devenit domnitor după moartea lui Radu. Nu a apucat însă să restaureze ordinea de dinainte pentru că în cursul aceluiaş an a şi murit.

  • oliviu craznic (author) said:

    @feri: ceea ce spui tu are logica si poate fi adevarat. cum am spus, toate documentele istorice sunt discutabile. articolul acesta prezinta insa punctul meu de vedere, care se bazeaza pe urmatoarea premisa: prefer sa cred ce au spus contemporanii, decat ce au interpretat istoricii peste cateva sute de ani. cred a primii erau mai bine documentati:), si mai de la sursa…
    astfel, atat timp cat nu gasim nici o cronica contemporana in care sa se spuna”Vlad Tepes isi exagera faptele ca sa inspire teama, si aceste exagerari erau uriase”, nu am nimic concret sa presupun asta, astfel incat teoria, oricat de credibila pare, e doar speculatie, neavand vreo dovada care sa o sustina. pt. mine cel putin…
    iar cat priveste numarul mortilor, nu cred ca are vreo importanta daca au fost 24.000 sau 38.000, conteaza ca si le-a asumat si nu l-a deranjat ca femeile si batranii si copiii se numarau printre victime… mi se pare condamnabila chiar si aceasta asumare, chiar daca nu ar fi ucis pe nimeni, si la fel au gasit-o si monarhii europeni din celelalte tari, caci altfel nu s-ar fi vorbit atat despre faptele lui Vlad… deci nu cred ca tine teoria cu asa erau vremurile – in acest caz nu ar mai fi vorbit tot continentul despre ororile lui, caci ar fi fost ceva normal…
    in incheiere, nu am incercat prin acest articol sa demonstrez ceva – e doar un eseu care prezinat opinia mea, si care are rolul de a atrage atentia asupra anumitor aspecte, pe care fiecare cititor e liber sa le creada sa nu, si, daca e interesat, sa le exploreze mai departe…
    totusi, cred ca istoria romana contemporana e departe de a fi obiectiva, si ca prin consultarea unor specialisti straini in istorie universala am putea afla mai mult adevar despre noi…

  • Balin Feri said:

    Există şi lucruri bune care se spun despre Vlad Ţepeş, ca de exemplu că a întărit apărarea unor cetăţi prin realizarea unor noi construcţii şi că a ridicat mănăstiri. Să nu uităm nici faptul că cerşetoria şi lenea erau considerate de el acte ilegale şi că pentru cea mai mică hoţie condamnarea era ţeapa, dar la propriu, nu ca în zilele noastre când judecătorii ne dau nouă ţeapă când pronunţă sentinţe în cazurile de corupţie.
    În plus, a fost unul din cei foarte puţini domnitori care deşi a ajuns la putere cu ajutorul turcilor a preferat să le întoarcă spatele şi să nu le plăteasca birul, ci să-i înfrunte.

  • Balin Feri said:

    Dragul meu, eu nu contest nici un cuvânt din articolul tau, daca la aşa ceva te-ai gândit. Eu vorbeam doar de lipsa de logică nu a spuselor tale ci a afirmaţiilor istoricilor.
    Să ştii că întreaga istorie, nu doar cea scrisă de români, conţine o sumedenie de astfel de amănunte lipsite de logică. Un exemplu foarte bun este bătălia de la Câmpiile Catalaunice unde potrivit istoricilor a avut loc confrunatrea dintre oastea hunilor condusă de Attila şi oştirile unite ale lui Aetius şi ale regelui vizigot Theodoric I. Ani de zile au susţinut unii că locaţia exactă a bătăliei este lângă Mery-sur-Seine, alţii că e vorba mai degrabă de Chalons-en-Champagne. Unii spuneau că data bătăliei este 20 iunie, alţii ca e vorba de 20 septembrie şi fiecare vorbeşte pe surse, culmea. Majoritatea istoricilor susţineau ca Aetius a învins…cu toate astea în primăvara următorului an Attila era la porţile Romei cu oastea sa.
    Partea cea mai interesantă e că potrivit ultimelor descoperiri bătălia n-a avut loc din două motive.Odată că Aetius şi Attila erau prieteni ( Attila a crescut la Roma, Aetius în tabara hunilor), dar adevăratul motiv era că amândoi au fost conştienţi că în cazul unei lupte ( armatele erau aproximativ egale ca efectiv, fiecare avea în jur de patruzeci de mii de oameni) chiar dacă ar învinge ar pierde atât de mulţi oameni încât încât nici hunii şi nici romanii n-ar mai fi o forţă militară în comparaţie cu celelalte popoare europene. Aşa ştim şi de ce nu a fost găsit niciodată locul bătăliei.

    Ţi-am spus că-mi plac articolele tale, motiv pentru care eu port discuţii pe marginea lor. Nu te contrazic pentru că sunt de acord cu spusele tale, eu doar atrag atenţia asupra lipsei de logică a unor evenimente chiar dacă sunt susţinute de documente. Nu contest existenţa documentului, ci a adevărului conţinut.

  • oliviu craznic (author) said:

    @feri: stiu, si ma bucur ca iti plac articolele suficient incat sa te implici cu comentarii – care sunt cu totul binevenite, cunoscand cultura si seriozitatea ta. si nu e problema daca avem uneori puncte de vedere diferite – e perfect normal, ar fi stupid din partea mea sa ma supar, nu s-a pus aceasta problema!
    da – fara indoiala ca multe cronici si documente contin erori, voite sau nu, dar de obicei in aceste cazuri sunt documente contradictorii. in cazul lui tepes nu prea sunt (ceea ce, repet, nu inseamna ca e suta la suta sigur ce se scria, ci doar ca e totusi probabil sa fie adevarat).
    o mica precizare: faptele bune mentionate de tine sunt in opinia mea la fel de discutabile ca toate celelalte fapte ale lui – cetatile le-a ridicat punand boierii, FAMILIILE si servitorii boierilor sa munceasca dezbracati, dupa care i-a tras in teapa pe supravietuitori; lenea era pedepsita – a torturat şi executat o femeie pt ca sotul ei avea haina rupta, desi bietul om a spus ca femeia nu avea nici o vina si ca e f multumit de ea; cersetorii erau si ei pedepsiti prin moarte, IMPREUNA CU BOLNAVII SI INFIRMII, considerati inutili societatii…
    desigur – din nou precizez, poate erau exagerari, poate erau minciuni, dar asta e tot ce ne-au lasat contemporanii lui… sa nu uitam ca sotia lui s-a sinucis, si ca a fost ucis de propriii oameni…
    poate gresesc – dar eu chiar nu am gasit nimic in istorie care sa mi-l faca simpatic…

  • oliviu craznic (author) said:

    @feri: cat priveste Batalia de la Campiile Catalaunice, chiar daca exista sustineri moderne privind inexistenta ei, pt mine sursele sunt destul de clare, chiar daca se contrazic in amanunte. s-au propus 3 locatii pt ea, fiecare sustinuta de oarecare argumente, iar faptul ca locul nu a fost gasit cu certitudine nu cred ca inseamna mare lucru – sa ne gandim doar la schliemann si troia.
    mai exista o chestiune – eu unul nu cred in descoperirile astea miraculoase de ultima ora care dau istoria peste cap – gen Iisus a fost amantul Mariei Magdalena etc. sa nu ma intelegi gresit, nu ma refer la ce ai zis tu, am dat exemplul cu Maria Magdalena pt. ca fiind mai spectaculos subliniaza mai clar ce vreau eu sa zic, ci ma refer la faptul ca exista o tendinta moderna clara a istoricilor, chiar si a celor seriosi, de a veni cu descoperiri senzationale, pt ca nu mai au cu ce altceva sa vina, si prezinta o supozitie de a lor ca fiind ceva dovedit stiintific. iata un exemplu edificator: am vazut foarte de curand o emisiune foarte serioasa pe discovery, in care se sustinea cu argumente logice ca Omul cu masca de fier era D’Artagnan.
    ce ziceau ei acolo era f logic – da nu era sustinut de nici un fapt concret, doar de logica. iar logica nu tine loc de dovada la nici un tribunal, istoric sau nu…
    asa cred ca e cu multe altele – cred in existenta bataliei de la Campiile Catalaunice si cred ca a avut loc la Chalons-en-Champagne, pt ca sursele cele mai credibile pt mine si istoricii pe care eu ii cred cei mai seriosi asta indica. Insa desigur trebuie sa pastram mintea deschisa: poate ca batalia nu a avut loc niciodata, dar pana nu vad dovezi serioase in acest sens, prefer sa privesc cu scepticism afirmatia – nu a ta, doamne fereste! – ci a acelor istorici care au venit cu aceasta descoperire.
    sper sa vorbim mai multe despre subiectul asta si despre altele la o bere, incerc sa ajung la prospectart pe 25 – pana atunci, tinem legatura prin comentarii:)
    p.s. chiar am cautat acum despre Batalie sa vad daca gasesc ceva noutati, si o sa mai caut. nu sunt genul care nu isi schimba parerea – doar ca ma las convins doar cu dovezi care sa fie cel putin echivalente cu cele care sustin contrariul:)

  • Balin Feri said:

    Sper şi eu sa te văd la următorul cenaclu. Dar să revin la subiect.
    Înainte de toate să-mi cer scuze pentru o aiureală strecurata în comentariile de dinainte. Undeva pomenisem de Moldova ( îmi stă mintea la povestirea la care scriu) deşi mă gândeam la Ţara Românească…
    Dar revenind la Vlad…Eu ştiam că soţia lui s-a sinucis aruncându-se de pe o stâncă din apropierea Argeşului. Poate a fost puţin ajutată? 🙂

  • oliviu craznic (author) said:

    nu este deloc exclus – Vlad avea destui dusmani:)
    eu as opta totusi pt ipoteza ca femeia a luat-o razna, pt ca viata ii devenise un Iad… apropo de asta, f interesant – in Umbrele intunericului este o scena in care sotia personajului principal fuge de el cand descopera ca a devenit vampir si se arunca de pe o stanca in apa… ma intreb daca nu cumva scenaristul s-a inspirat din istoria lui Vlad (scazand vampirismul desigur, pt ca nu exista nimic in cronici care sa indice ca Vlad ar fi fost vampir propriu-zis, hi, doar cateva atestari ca bea sange – atestari care pot fi contestate, sau pot fi atribuite comportamentului deviat)

  • oliviu craznic (author) said:

    aha – si te-ai deconspirat, scrii o povestire cu Moldova… 🙂

  • Balin Feri said:

    Bine, un amănunt important în atribuirea vampirismului lui Vlad Ţepeş este şi faptul că nu doar noi nu ştim nimic sigur despre ce s-a întâmplat cu el dar nici măcar contemporanii lui n-au ştiut. Unele documente susţin ca Vlad s-ar fi însurat cu o domnişoară din familia corvinilor în timpul captivităţii sale, ca s-ar fi convertit la catolicism şi că ar fi murit cu un an înainte să-i fie conducerea Ţării Româneşti reatribuită de boierii nemulţumiţi de conducerea lui Basarad Laiotă Cel Bătrân. Alte documente vorbesc despre un Vlad Ţepeş decapitat din ordinul lui Matei Corvinul, de un Vlad a cărui cap a fost trimis la curtea otomană unde sultanul Mehmed al II-lea i-a expus capul înfipt într-un par pentru a arăta supuşilor că a dobândit o victorie până şi asupra diavolului. Corpul, potrivit acestei variante i-ar fi fost înmormântat la Snagov, dar cum aici în presupusul sicriu nu i-au fost găsite osemintele s-a emis ipoteza cum ca ar avea locul de veci la mănăstirea Comana. Alte surse susţin că Vlad ar fi fost ucis chiar de boierii nemulţumiţi de stricteţea cu care aplic legile proprii…
    Varianta care mi se pare cea mai credibila este aceea care susţine ca Vlad a murit în lupta cu turcii şi ca nu i-a fost găsit corpul. ( in războaiele de atunci victimele erau deseori atât de desfigurate încât nu puteau fi recunoscute şi contrar celor văzute în filme nici un domnitor nu era atât de tâmpit încât să plece la luptă purtând însemnele puterii, majoritatea preferau aceaşi ţinută cu a soldaţilor) După lupta în care Vlad si-a găsit sfârşitul zona a fost bântuită de un imens lup alb,( lupii se ospătau de obicei din cadavrele lăsate neîngropate şi de regulă aveau din ce să se ospăteze căci victorioşii îşi îngropau doar proprii camarazi), motiv numai bun pentru ţărani să şoptească la gura sobei poveşti despre vrăjitorii cu vârcolaci şi vampiri.

  • Balin Feri said:

    Scriu o povestire cu…zombii noştri, made în România şi am un personaj din Chetriş. 🙂

  • oliviu craznic (author) said:

    tare – si eu tot la o povestire cu zombie in spatiul romanesc lucrez, chiar in clipa asta. bafta sa fie la amandoi, si la toti cei care scriu in clipa asta pe subiectul asta (ca am un „feeling” ca nu suntem singurii, ha!)
    da, e mare agitatie si pe tema mortii lui Tepes, si varianta uciderii in lupta e printre cele mai plauzibile. totusi eu votez cu oamenii nemultumiti:)

  • ella said:

    Numele cimitirului este Highgate nu Highsgate, va rog cand scrieti ceva scrieti corect. Si da intradevar este un cimitir vechi si plin de lucruri urate (demonice). Din pacate. In acelasi timp are si un farmec aparte. Multe filme s-au turnat acolo si inca se mai fac, dar este voie doar in partea turistica, in cea veche unde sunt mormite de sute de ani, nu este voie sa intri. Doar ingrijitorii si ei sun insotiti de cel putin 5 persoane.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.