Despre suspans, fără prejudecăţi ideologice

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 8 ( ianuarie, 2011 )
Autor:

Nu de puţine ori, raportarea la cultura postmodernă e una negativă. Într-un registru adesea apocaliptic, se vorbește despre criză, schizofrenie, superficialitate, se anunţă moartea creativităţii, a zeilor, a autorului. Când îţi ridici ochii din cartea cronicilor atâtor morţi îndelung trâmbiţate, dai peste un cer rămas înspăimântător de gol și cenușiu, pe care nu pare a se mai profila ceva. Poate doar neputinţa unor postmoderni tot mai mulţi, mai mărunţi, mai debusolaţi.

La o mai atentă și chibzuită judecare, îţi dai seama că o întreagă omenire post modernă se află, de câteva decenii bune, în plin proces de negociere a viitorului. Prin combinarea tradiţiilor statice ale trecutului cu dinamica relaţiilor prezentului se pun bazele unor tradiţii noi, care transcend limitele și limitările temporale, geografice, verbale, ideologice și tehnice atât ale trecutului, cât și ale prezentului. Lucrurile par a fi lăsate să se întâmple pur și simplu după felul și voia lor. Timpul, spaţiul și substanţa nu au dispărut așa, pe nepusă masă, în neant, ci au transmutat, alchimic parcă, din substantia, în procese în care contrariile sunt armonizate, reechilibrate.

Un text care se așează sub generoasa și eterogena categorie a suspansului are marea calitate de a contribui la dinamitarea categoriilor rigide spaţio-temporale; e genul de text care poate fi citit de toate categoriile de cititori, indiferent de limbă, ideologie, background-ul cultural de la care se revendică.

Literatura nu se putea sustrage acestui mers al lucrurilor, iar ceea ce s-a numit paraliteratură (scrierile eterogene incluse în categoria suspans, precum și mult-blamata, dar îndelung consumata literatură siropoasă) dă pe deplin seama de noile tendinţe ale vremurilor. Paraliteratura postmodernă pare a fi axiomatic incompatibilă cu vârsta maturităţii, cu monumentalul și permanentul, părând mai curând a se așeza sub semnul unei estetici a adolescenţei. Va fi fiind, acesta, unul dintre motivele pentru care scrierile de suspans au fost dintru început – și sunt și astăzi – întâmpinate cu o atitudine ambivalenţă, în care intră deopotrivă respingerea ostentativă și acceptarea pe ușa din dos a literaturii celei mari. Ne place au ba, un lucru e evident: o scriere de suspans (dar și o cărţulie siropoasă oarecare) va fi analizată și clasificată atât pentru caracteristicile ei intrinseci, cât și pentru buna ori proasta ei conformitate cu genul de la care se revendică, pe când un roman de Stendhal sau Kurt Vonnegut va fi analizat în sine. Avantaj Vonnegut, firește, ar spune mulţi elitiști tributari încăpăţânatelor prejudecăţi ideologice care expediază suspansul și melodrama în subliteratură.

Uită, aceștia, că un text care se așează sub generoasa și eterogena categorie a suspansului are marea calitate de a contribui la dinamitarea categoriilor rigide spaţio-temporale; e genul de text care poate fi citit de toate categoriile de cititori, indiferent de limbă, ideologie, background-ul cultural de la care se revendică. Unor astfel de cărţi datorăm, fie că ne place să recunoaștem sau nu, democratizarea evidentă a literaturii și explozia traducerilor de gen din ultimele decenii. Paradoxal, deși întâmpinată cu strâmbături de nasuri fine, paraliteratura s-a dovedit a fi mai mereu o rudă săracă extrem de generoasă și binefăcătoare. Aceste obiecte de consum sunt traversate de multiple discursuri ideologice, fiind în același timp purtătoare de valori estetice și stilistice intrinseci și singulare. În zona suspansului de tip istoric, poliţist, thriller, gotic, fantasy etc. se îmbină (nu de puţine ori în mod fericit, s-o recunoaștem) discursurile mitice și cele proiectate într-un illud tempus (vezi distincţia operată de Mircea Eliade între illo tempore și illud tempus), cu rubrica fapt divers și emisiunile gen reality show. Interesant e, din această perspectivă, că – asemenea reality show-ului – literatura de suspans aruncă în aer graniţele convenţionale și ante-postmoderne dintre public și privat, făcând din bârfă și indiscreţie adevărate principii narative, oferind cititorului privilegiul de a se transforma într-un telespectator ascuns, care își urmărește pe furiș vecinii. (O paranteză: ar fi interesant de citit aci un studiu complex despre mutaţia petrecută în ultimele decenii în mentalul colectiv: în anii ʼ90, publicul românesc se hrănea cu Sandra Brown și telenovele pe pâine; astăzi, literatura siropoasă a pierdut mult teren în favoarea scrierilor de suspans iar telenovelele au fost treptat înlocuite de emisiuni reality show împănate cu mari doze de violenţă, singurele în măsură să mai dea fiori de groază și să fidelizeze privitorii.)

Revenind la literatura de suspans, e lesne de observat că, dată fiind cantitatea mare de scrieri de gen, s-a ajuns la un adevărat pact între artist și artizan: în cumulul de atribute care definesc o astfel de marfă, tehnicile de marketing joacă un rol din ce în ce mai important și mai evident, fiind orientate în cam aceeași direcţie pe toate pieţele de carte de pe mapamond (vezi marea asemănare între coperţile unor astfel de volume apărute oriunde în lumea asta mare, similitudinea paletei coloristice folosite, a concepţiei grafice etc.). Încă un motiv pentru care suntem obligaţi să admitem că puţine concepte culturale se bucură de o asemenea recunoaștere universală ca literatura de suspans.

Din perspectivă socio-economică, suspansul e în mod evident un produs al civilizaţiei urbane. Din perspectiva istoriei literaturii, scrierile de gen pot fi puse sub semnul epopeii. E drept, o formă sărăcită a epopeii, dar care folosește, asemenea acesteia din urmă, pulsiuni eterne, primitive și ambivalente: crima și sângele fascinează și înspăimântă deopotrivă. Suspansul pune la lucru un mecanism subtil între hetero și auto-violenţă, dar și un soi de dinamică sado-masochistă a receptării: actul lecturii se consumă, orgasmic, între plăcerea inconștientă de a asista la suferinţa unor personaje și suferinţa pe care o trăim identificându-ne, empatic, cu ele. Nu doar lectorul e proiectat într-un adevărat montagne russe, ale cărui meandre ating neliniștea și plăcerea, frica și bucuria, atracţia și repulsia, ci la fel stau lucrurile și cu personajul care dezleagă, din interiorul poveștii, taina crimelor. El riscă oricând să cadă în mrejele uciderii, căci rostul lui e să se apropie de Rău până la identificare. Un bun dezlegător de taine, așadar, va fi cel care are convingătoarea și verosimila abilitate de a se identifica deplin cu celălalt, îmbiind astfel lectorul să constate fragilitatea și instabilitatea propriei fiinţe. Iată un alt motiv – al câtelea, oare? – pentru care suspansul transgresează atât de ușor barierele lingvistice, istorice, geografice etc., așezându-se, firesc, sub semnul universalităţii.

O bună scriere de suspans e asemenea unei închisori paradoxale, a cărei poartă deschide spre kosmos.

Departe de a avea pretenţia de a transmite o lecţie de moralitate (Binele și Răul se află într-o permanentă negociere și nimic nu este, în cele din urmă, ceea ce părea dintru început a fi), suspansul satisface și dimensiunea ludică a omului, fie el de structură predominant romantică, realistă ori postmodernă. Ca orice Joc care se respectă și este mereu atent să nu se degradeze la o banală joacă, un suspans bun are la temei un cod limitat și închis, prin care e riguros stabilită atât ambivalenţa personajelor (orice martor e un potenţial ucigaș), cât și parcursul strict de la haos, dezordine și întuneric la un cosmos luminos, în care ordinea e restabilită. În ciuda aparenţelor sumbre și însângerate, literatura de suspans se așează nu atât sub semnul întunericului, cât sub acela al luminii și ordinii, tenebrele și uciderea căpătând valoare doar într-atât întrucât își află un bun rol în valorizarea luminii.

O bună scriere de suspans e asemenea unei închisori paradoxale, a cărei poartă deschide spre kosmos. Doar că e o poartă vie, care se deschide de la sine, prin suprapunerea perfectă a doua metafore: ”a vedea” și ”a povesti”. Principiul răului acţionează în tăcere, în întuneric, sustrăgându-se privirii. Cel care dezleagă taina violenţei va reconstitui, prin poveste, ceea ce nimeni, nici măcar cititorul, nu a putut vedea. Când povestea devine imagine luminoasă, vedere limpede și întreagă, poarta închisorii se dă la o parte și, cel puţin între coperţile acelei cărţi anume, se înstăpânește un kosmos ordonat și pur.

Care nu durează prea mult, firește, pentru că crima e eternă și îi purtăm, fiecare dintre noi, semnul pe frunte. Dar și pentru că scrierile bune de suspans se citesc de obicei pe nerăsuflate, una după alta.

(Firește, ar continua un critic plin de sine, se citesc și se uită, fie și prin cine știe ce sală de așteptare. Nu, aș răspunde eu, greșit, accentul cade pe ”se citesc”. Ceea ce nu e, în mod necesar, un lucru rău. Dimpotrivă.)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

11 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 8 « Mircea Pricăjan said:

    […] Diana MORĂRAŞU — Despre suspans, fără prejudecăţi ideologice […]

  • Laris said:

    Si totusi…
    Desi de de vreo doi-trei ani mai citesc doar carti de suspans (si citesc destul de mult, cel putin doua carti pe saptamana), pus in situatia de a face o lista cu scriitorii mei preferati, n-am reusit sa includ in ea pe niciunul din autorii acestor carti. 🙁

  • Diana Morarasu (author) said:

    @Laris,
    Mii de scuze pentru intirzierea cu care raspund, mai intii.
    Pai, dilema ta ar avea cam doua explicatii, dupa mintea mea: ori ti-au placut toti asa de tare, ca nu te poti hotari la citeva nume anume :), ori nu ti-a placut nici unul, ceea ce ar fi destul de deprimant, nu de alta, da sa citesti doi, trei ani, carti care nu-ti sunt pe plac…
    Cu voia ta, eu zic totusi ca e bine ca nu ti-ai pierdut, in tot acest interval, placerea de a citi, contactul cu cartea. Cine stie, poate la un moment dat vei avea si timp, si chef, sa treci treptat la alt gen de literatura, si atunci vei vedea ce binevenita a fost perioada de suspans:)
    (hai, spune drept, nici clasicii, un Poe, un G. Simenon, o A. Christie, Chandler, ori mai recentii autori de fantasy de calitate, R.R. Martin, R. Hobb… nimic, nimic?)

  • Laris said:

    🙂
    Eh, fireste ca-i citesc cu placere si ma odihnesc si deconecteaza in vremurile astea (cel putin) stresante. Ceea ce sugeram era ca, totusi, nu reusesc sa-i pun pe Winslow, McBain, Nisbet, Pears sau chiar Banville langa Joyce, Sabato, Kafka, Sartre sau Huxley, pe Patricia Cornwell langa, sa zicem, Iris Murdoch, ori pe, poftim, George Arion langa Eliade, Paler, Nedelciu, Agopian sau Foarta. Adica… pe aceeasi lista.

  • Diana Morarasu (author) said:

    @Laris,
    Sincera sa fiu, ma bucur ca ai simtit imposibilitatea asta. Stii, zicerea aia cu ”nu amesteci mere cu pere” se aplica si aici si, de altfel, in cam toate domeniile, indiferent de ce nume si straie pompoase va fi imbracind la un moment dat 🙂 Cartile lui Sabato si Nisbet apartin de lumi diferite, care nu au nimic in comun. Or, pt ca o comparatie sa fie cu putinta, trebuie ca cei 2 termeni sa apartina aceluiasi plan. Asta e un a priori indispensabil.
    Asa ca dilema ta (asa de frumoasa si plina de miez) are o singura rezolvare, dupa parerea mea: fa liste si ierarhii separate, una pt suspans, alta pt alt gen de literatura 🙂
    Sara buna iti urez.

  • Laris said:

    🙂
    Sigur ca ai foarte mare dreptate cu… 🙂 prefectura.
    Dar 🙂 am sa mai adaug un „totusi”: nici Eliade, Paler, Urmuz, Nedelciu, Agopian sau Foarta (ca sa-i iau doar pe ei) nu-s din acelasi cos si, cu toate astea, stau foarte lejer pe aceeasi lista.
    O seara buna, asemenea!

  • Laris said:

    OK, n-am fost fair play. Am exagerat, furat de tentatia polemicii. Retractez. 🙂
    Multi din autorii contemporani de suspans sunt foarte buni povestitori, fini si patrunzatori analisti psihologici, sociali sau politici, excelenti istorici sau cunoscatori ai artelor, cu viziune critica si angajata asupra tarelor societatii contemporane sau a consecintelor si sensului evolutiei ei, unii cu o imaginatie debordanta, imaginand scenarii, ipoteze si explicatii inedite si veridice pentru evenimente trecute, prezente sau viitoare, unii atent documentati si oferind multe informatii, uneori inedite ori uimitoare, foarte multi stapani pe o tehnica impresionanta a scrisului. As zice ca-i chiar inflatie de scriitori buni chiar in ramura asta a literaturii.
    Asa ca nu cred ca imi trebuie, cu adevarat, o lista separata pentru ei, ci doar sa lungesc putin lista pe care o am. Si atunci o sa pot sa-i includ linistit pe unii dintre ei langa Somerset Maugham, de exemplu, sau Graham Greene, sau D.H. Lawrence, Lawrence Durrell, Andre Gide, Umberto Eco, Poe, Truman Capote (fie, poate nu langa Other Voices, Other Rooms sau The Grass Harp, dar cu siguranta langa In Cold Blood) ori Mario Vargas Llosa, ca sa nu mai vorbim de un John Fowles sau William S. Burroughs.
    🙂
    La fel cum pot sa-i pun langa King Crimson, Brian Eno sau Pink Floyd pe Porcupine Tree, Sigur Ros sau Unwinding Hours.

  • Diana Morarasu (author) said:

    @Laris
    da de o comparatie (usor fortata, recunosc) intre RR Martin si Faulkner ce zici? Aceeasi abilitate de a crea o lume de sine statatoare, credibila, un univers paralel in care toate se leaga, toate sunt interconectate? Un amanunt din Catunul devine element cental in Orasul, la fel se intimpla si in multele volume din Festinul Ciorilor.
    Ma bucur ca am cazut la pace 🙂 Da pe ultima lista nu pui si Led Zep, Uriah Heep si, eventual, si pe Janice Joplin? 🙂 Porcupine Tree nu am ascultat niciodata, cind am timp ii caut. Multam de pont 🙂

  • Laris said:

    Stiu si eu?! Pentru mine Faulkner e un monstru sacru pe care nu mi-a trecut prin cap sa-l compar cu cineva. O lume si un stil pe care nu le-am mai intalnit. Preferatele mele au fost, totusi, Zgomotul si furia si Lumina de august, inaintea trilogiei familiei Snopes. Dar nu pot sa-mi dau cu parerea asupra comparatiei, fiindca RR Martin n-am citit. 🙁 Nu-s cine stie ce fan SF. Am citit SF, dar nu mi-au retinut atentia si nu i-am luat in serios, pana la urma, decat pe Norman Spinrad, pe Ray Bradbury si, oarecum, pe Michael Crichton. Fireste, fara sa-i includem in genul asta pe un Bioy Casares sau Kurt Vonnegut, ca atunci se schimba datele si trebuie sa facem si aici lista.
    Cat despre liste, trecem si noi cate cativa, ca daca e sa le completam, facem dita(ma)i enciclopediile. 🙂
    Porcupine Tree – neaparat. Cel putin Deadwing, Fear of a Blank Planet si In Absentia.

  • Diana Morarasu (author) said:

    @Laris
    pauza prelungita si fortata de gripa cu complicatii 🙁
    Sper sa ne mai auzim in vremuri mai sanatoase 🙂

  • Laris said:

    🙁
    Sanatate!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.