Despre wendigo, monstrul antropofag

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

Spirit (sau demon) antropofag în legendele amerindiene, the wendigo (în fapt, aşa cum remarcă R.A. Brightman – în The Windigo In The Material World, Ethnohistory 35 (4): 337–379, 1988 –, wiindigoo la tribul ojibwe, widjigo la algonquini şi wihtikow la tribul cree, cuvinte derivate din termenul proto-algonquian wi-nteko-wa, considerat a însemna „bufniţă”, ceea ce duce cu gândul la straniul „Sălaş negru” din serialul Twin Peaks) are şi o versiune materială, capabilă de a produce manifestări directe în realitatea imediată, fie atunci când îşi atacă victima întrupându-se ca monstru, fie atunci când posedă un om şi acesta din urmă începe să capete, încet-încet, caracteristicile – fizice şi psihice – ale spiritului în cauză, devenind el însuşi un wendigo.

Sub formă de spectru (“manitou”), şi apoi sub cea de demon întrupat, asociat în special cu iarna, Nordul şi foametea, wendigo este descris de către profesorul Basil Johnston în Ojibway Heritage (Lincoln – University of Nebraska Press, 1990) ca înfăţişându-se asemănător cu strigoii, un cadavru proaspăt dezgropat, cu oasele împungând pielea vânătă şi acoperit de răni supurânde, degajând un miros îngrozitor. Niciodată sătul, unele legende (nu toate) îl prezintă ca fiind mai mare decât un om şi crescând de fiecare dată când se hrăneşte, iar inima monstrului e considerată a fi făcută din gheaţă – la fel devin şi inimile victimelor lui, pentru a nu mai simţi nici un fel de sentimente în momentul în care vor începe şi ele să ucidă şi să se hrănească. Legendele amerindiene slăvesc un vraci pe nume „Big Goose”, care ar fi înfruntat şi ucis o astfel de manifestare materială a spiritului.

Sub formă de spectru (“manitou”), şi apoi sub cea de demon întrupat, asociat în special cu iarna, Nordul şi foametea, wendigo este descris de către profesorul Basil Johnston în Ojibway Heritage (Lincoln – University of Nebraska Press, 1990) ca înfăţişându-se asemănător cu strigoii, un cadavru proaspăt dezgropat, cu oasele împungând pielea vânătă şi acoperit de răni supurânde, degajând un miros îngrozitor.

Cât despre omul posedat (sau, în unele variante, muşcat) de wendigo, acesta devine obsedat de ideea consumării de carne umană, obsesie pe care şi-o urmează cu sălbăticie şi fără a mai ţine cont de nimic, ceea ce îl va conduce, în cele din urmă, la moarte, căci va fi, fără îndoială, descoperit şi ucis. Pe parcurs, el începe să se transforme, treptat, în spiritul care îl animă. Pentru a ajunge să fie victimă a spiritului wendigo, este suficient ca un om, într-o perioadă de foamete, să se gândească la posibilitatea consumării cadavrului unui tovarăş, dar doar odată acest fapt comis, posedarea este deplină şi ireversibilă – el nu se va mai putea gândi la nimic altceva decât la hrana proaspăt „gustată”, făcând tot posibilul pentru a avea accesul la ea din nou, chiar dacă alte tipuri de hrană devin accesibile. Cum la triburile algonquine canibalismul era privit ca fiind cea mai îngrozitoare dintre fapte, chiar când era vorba de salvarea propriei vieţi (reacţia considerată potrivită în vremurile de foamete era sinuciderea sau acceptarea morţii – idee admirabilă, mai puţin acceptată din păcate de albi, cum trebuie să consemnez cu tristeţe, având în vedere, spre exemplu, cazul mult prea puţin blamat al echipei uruguayene de rugby prăbuşită în 1972 în Munţii Anzi care a recurs la canibalism pentru a supravieţui), şi cum cel posedat de wendigo sfârşea întotdeauna prost, legenda poate fi privită şi ca o pedeapsă primită de oamenii slabi ca urmare a încălcării, prin cedarea în faţa „ispitei”, a unei legi esenţiale umanităţii – straniu, o lege proprie unei populaţii considerate, cel puţin la vremea când legenda era în vogă, a fi cu totul necivilizată…

Ca majoritatea credinţelor, nici cea în existenţa lui wendigo nu este neapărat nejustificată, de-a lungul secolelor fiind consemnate numeroase cazuri şi incidente destul de stranii, nu întru-totul explicate şi menite a ne pune cel puţin pe gânduri cu privire la acest „fenomen”. Comună printre amerindieni în vremurile mai vechi, nu o dată membrii comunităţilor acestora au fost executaţi când au fost descoperiţi a fi „posedaţi de către wendigo”, ceea ce îi transforma într-un real pericol pentru cei din jur, şi nu o dată, aceste execuţii au avut loc la cererea „posedaţilor”, conştienţi de ameninţarea pe care o reprezentau pentru familiile şi tovarăşii lor.

Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, exploratorul David Thompson menţionează că ar fi asistat la procesul unui tânăr amerindian, care informase sfatul tribului că simte nevoia imperioasă de a-şi ucide şi consuma sora, şi că nimic nu îl va putea opri de la a-şi satisface această dorinţă. Sfatul, convins că tânărul a fost atins de wendigo, l-a condamnat la moarte şi apoi ardere, sentinţă pe care condamnatul a acceptat-o cu seninătate, considerând-o ceva firesc. (J. Gagné, The Windigo, în Joe’s Cryptozoology Pages, nov. 2000.)

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri wendigo îl reprezintă însă cel al vânătorului Swift Runner: în iarna anului 1878, Swift Runner şi familia sa au rămas fără mâncare, iar fiul său mai mare a murit. Swift Runner şi-a măcelărit şi devorat restul familiei – soţia şi cei cinci copii rămaşi, mama şi fratele – în ciuda faptului că se afla în apropierea unui depozit cu provizii, la care ar fi putut ajunge, dacă ar fi încercat măcar. Cum însă nu s-a gândit nici o clipă la această alternativă, şi cum a ucis şi consumat toţi oamenii aflaţi în acel moment „la îndemână”, incidentul nu a putut fi catalogat drept „canibalism datorat foametei”: altceva trebuie să îl fi împins pe vânător să comită abominabila-i faptă…

În primăvara anului 1879, Swift Runner a sosit la misiunea catolică Sf. Albert, pretinzând că este singurul supravieţuitor al unei perioade de foamete căreia i-a căzut victimă întreaga sa familie. Preoţii au devenit însă suspicioşi, deoarece musafirul lor arăta gras şi umflat, iar noaptea era chinuit de coşmaruri. Luat la întrebări, el le-a spus că este chinuit de un spirit amerindian, un windigo, fără să dea alte detalii. Clericii de la misiune au anunţat autorităţile de la Fort Saskatchewan, care l-au obligat pe Swift Runner să îi conducă la tabăra unde murise familia sa, şi unde o privelişte de neconceput le-a tăiat martorilor suflarea: locaţia era literalmente acoperită de oase umane, acestea având până şi măduva suptă, şi de fire de păr ori alte rămăşiţe. Presat, Swift Runner a recunoscut că îşi măcelărise şi mâncase familia, hrănind chiar pe unul dintre copii cu carne de om înainte să îl ucidă, dar a susţinut sus şi tare că a fost forţat să facă acest lucru de către wendigo, care îl poseda. Totuşi, s-a arătat îngrozit de propriile-i fapte, mărturisindu-i părintelui Hippolyte Leduc, înainte de a fi spânzurat, că se consideră „cel mai mizerabil dintre oameni şi că nu merită să fie numit om”.

Cazul lui Swift Runner a fost investigat de către un expert recunoscut în cazuri wendigo, Nathan Carlson, care a devenit preocupat de incidente legate de mitica creatură după ce, în copilărie, bunica lui îi relatase un caz petrecut la Trout Lake, unde o comunitate de amerindieni executase un bărbat posedat de un wendigo. Ulterior, căutând referinţe despre povestea respectivă, a descoperit o relatare jurnalistică în arhive care o confirma – mai mult, bărbatul executat s-a dovedit a fi o rudă îndepărtată a lui Carlson. Fascinat, el a continuat să studieze problema, dând în cercetările sale peste numeroase întâmplări similare, în multe cazuri victimele posedării implorând să fie ucise pentru a-şi proteja familiile. Interesant, cei atinşi de wendigo au fost raportaţi ca trecând prin anumite transformări fizice vizibile: martorii consemnau că trupurile posedaţilor începuseră să  crească şi să se umfle, ochii şi gura să li se lărgească, se plângeau de o senzaţie de răceală în piept şi de incapacitatea de a se încălzi… (A. Hanon, Evil Spirit Made Man Eat Family – A Look Back At Swift Runner, Sun Media, The Edmonton Sun, Cnews).

Un alt dosar solid documentat este cel al lui Jack Fiddler, arestat în 1907 pentru presupusa ucidere a unui wendigo. În fapt, conform propriilor mărturii făcute misionarului Edward Pau-panakiss, din tribul Cree, Jack Fiddler ar fi ucis nu unul, ci paisprezece wendigo de-a lungul anilor, printre care chiar pe fratele său, Peter Flett, transformat în timpul unei expediţii rămase fără provizii. În comunităţile amerindiene, Fiddler era cunoscut şi respectat pentru capacitatea sa de a da de urma wendigilor şi de a-i ucide, nu o dată apelându-se la el de către familiile celor atinşi sau chiar de către aceştia, care îi implorau „eutanasierea”. În dosarele Houston Bay Company, mai multe cazuri de indivizi atinşi de wendigo şi ajunşi să atace oameni cărora le consumau carnea sunt, într-adevăr, consemnate pentru perioada în care a activat Jack Fiddler, iar comercianţii şi misionarii din zonă erau conştienţi de reputaţia „vânătorului”, pe care îl apreciau foarte mult şi pe care îl considerau esenţial pentru păstrarea sub control a situaţiei în vremurile acelea stranii.

La începutul anului 1907, doi poliţişti informaţi că Jack Fiddler şi fratele său Joseph o uciseseră cu un an înainte pe nora acestuia din urmă, pentru că ar fi devenit un wendigo, au decis să acţioneze. Însă cei familiarizaţi cu situaţia, cu legendele şi cu întâmplările legate de acestea s-au opus ideii, considerând acţiunile lui Fiddler întemeiate sau cel puţin utile societăţii, având în vedere apucăturile „eutanasiaţilor” – Gilbert Edward Sanders, sergentul David Bennett Smith, misionarul Joseph Albert George Lousley şi alţii care îl cunoşteau pe acuzat, au declarat comportamentul acestuia adecvat şi corespunzător conjuncturilor în care, vrând-nevrând, se aflase. Totuşi, cei doi fraţi Fiddler au fost arestaţi – Jack a reuşit să evadeze, după care s-a spânzurat, iar Joseph, condamnat la închisoare pe viaţă, a murit închis, chiar înainte să primească graţierea ce îi fusese, în cele din urmă, acordată după apeluri repetate. În timpul procesului, martorul pe care se sprijinea acuzarea nu a ezitat să ateste că victima, nora lui Joseph, avea un comportament violent, urla încontinuu, a trebuit să fie imobilizată cu ajutorul a mai mulţi oameni pentru a fi ţinută sub control, şi că în mod cert era pe cale să se transforme într-un wendigo (The Killing Of Wa-Sak-Apee-Quay By Pe-Se-Quan, And Others, Ontario, Provincial Museum, annual archaelogical report; being part of an appendix to the report of the minister of education, Ontario, Toronto, 1907: 91–121; also issued in Ontario, Legislature, Sessional papers, 1908, following no. 12; T. Fiddler, J.R. Stevens, Killing The Shamen, Moonbeam, Ontario, Penumbra Press, 1985; J. Marlowe, The Flesh-Hungry Wendigo, în Canadian Mysteries of the Unexplained, London, Arcturus, 2009; J.R. Stevens, Dictionary of Canadian Biography Online, 1901-1910, volume XIII, University of Toronto/Université Laval).

Pentru cazuri ca cele menţionate mai sus, în care subiecţii au dezvoltat o dorinţă de necontrolat de a consuma carne umană, această obsesie urmărindu-i în ciuda existenţei la îndemână a altor provizii, oamenii de ştiinţă au propus ideea Pshihozei Wendigo, de obicei declanşată după ce se recursese, iniţial, la canibalism pentru a evita moartea prin înfometare. Totuşi, o astfel de boală nu a putut fi demonstrată ca fiind ceva cert, teoria rămânând deosebit de controversată.

Incidentele de tip „wendigo” au scăzut în frecvenţă începând cu secolul al XX-lea, o explicaţie a acestui fapt considerându-se a fi „civilizarea” amerindienilor. În mod cert însă, numeroase întrebări cu privire la cazurile din trecut au rămas fără răspuns sau cu răspunsuri, în cel mai bun caz, discutabile. S. Parker, de la Jefferson Medical College, Philadelphia, în The Wiitiko Psychosis In The Context Of Ojibwa Personality And Culture (American Anthropologist, 62: 603–623. doi: 10.1525/aa.1960.62.4.02a00050), descrie simptomele Pshihozei Wendigo într-un mod care dă o oarecare justificare celor care nu exclud cu totul varianta supranaturalului: boala afectează în special persoanele care petrec mult timp singuri în pădurea îngheţată; iniţial, acestea încep să manifeste depresie morbidă, greaţă, scârbă faţă de mâncarea obişnuită şi perioade de semi-luciditate; treptat, în mintea subiectului se instaurează groaza paranoidă că ar fi victima unui wendigo, care încearcă să preia controlul asupra lui şi să îl determine să comită fapte abominabile; membrii familiei devin în ochii celui bolnav animale grase, pline de savoare, pe care doreşte să le devoreze – odată intrat în această stare, se declanşează o sălbatică nebunie ucigaşă şi canibalistică imposibil de oprit altfel decât prin moartea subiectului.

În afara asocierii lui wendigo cu rudele americane ale Omului Zăpezii, iubitorii de mituri au încercat să îl asimileze şi vârcolacilor, despre care am vorbit cu altă ocazie (a se vedea articolele Despre pricolici şi vârcolaci şi Despre Fiara din Geavaudan şi alte cazuri similare).

Un alt element straniu al poveştii – odată cu rărirea cazurile de wendigo, în secolul al XX-lea după cum am menţionat, s-au intensificat, în schimb, rapoartele referitoare la bigfoot sau sasquatch, Îngrozitorul Om al Pădurii, ceea ce a dus la crearea, de către adepţii mitului, a unei conexiuni pe baza ideii că, în fapt, aceştia nu sunt altceva decât wendigo. La o primă vedere, ideea nu se susţine, singurele asemănări constând în dimensiunile supraumane şi în forma antropoidă ale celor două tipuri de creaturi legendare, însă unele incidente care au implicat violenţa extremă şi canibalismul au făcut asocierea să apară ca mai puţin forţată.

Astfel, este bine-cunoscut cazul atacului violent de la Canionul Maimuţei (relatările au apărut pentru prima oară în The Oregonian, numărul de 16 iulie 1924) unde mai mulţi mineri au fost asediaţi de „oameni ai pădurii” furioşi, şi, deşi unii se îndoiesc de realitatea incidentului, considerându-l o „făcătură”, în acelaşi Canion „bântuit de demoni păroşi”, a avut loc ulterior indiscutabila şi până azi neexplicata dispariţie a campionului la schi Jim Carter: îndepărtându-se de amicii săi pentru a face câteva fotografii, Carter nu s-a mai întors niciodată. Mergând îngrijoraţi pe urmele schiurilor sale, tovarăşii săi din ce în ce mai terifiaţi au găsit întâi camera foto abandonată, din acel moment urmele lăsate de schiurile campionului indicând o cursă atât de sălbatică, neomenească şi plină de incredibile meandre şi manevre, încât investigatorii nu s-au îndoit nici o secundă de faptul că Jim Carter schia, pentru prima oară, cuprins de o frică de neconceput, pentru a-şi salva viaţa. Cadavrul nu i-a fost însă recuperat niciodată.

Un alt caz sinistru şi cu elemente wendigo îl găsim menţionat în The Wilderness Hunter, cartea autobiografică a preşedintelui american Theodore Roosevelt, de a cărui seriozitate nimeni nu s-a îndoit vreodată. Unul dintre prietenii preşedintelui, un vânător pe nume Bauman, s-a avântat împreună cu un amic într-o zonă cu reputaţie proastă, în care, cu un an în urmă, fusese găsit cadavrul rupt în bucăţi şi pe jumătate devorat al unui alt vânător, victimă a unei „bestii necunoscute”. Atât Bauman, cât şi prietenul său aveau să fie urmăriţi apoi, timp de câteva nopţi, de către o fiinţă asupra căreia s-a tras fără efect (Bauman a opinat că „probabil nu a nimerit-o”, în ciuda distanţei mici), fiinţă de mărimea unui urs dar care se deplasa exclusiv pe labele din spate, lăsând urme „ca de om”. În cele din urmă, prietenul lui Bauman avea să cadă victimă creaturii, trupul fiindu-i găsit mutilat şi având în gât patru găuri lăsate de „nişte colţi uriaşi”.

În afara asocierii lui wendigo cu rudele americane ale Omului Zăpezii, iubitorii de mituri au încercat să îl asimileze şi vârcolacilor, despre care am vorbit cu altă ocazie (a se vedea articolele Despre pricolici şi vârcolaci şi Despre Fiara din Geavaudan şi alte cazuri similare).

Din acest punct de vedere, al căutării similitudinilor mitului amerindian cu mituri ale altor popoare, este de menţionat că şi la noi, în afara căpcăunilor antropofagi, R. Vulcănescu aminteşte în Mitologie română (Ed. Academiei R.S.R., 1987) legendele locale referitoare la Omul Sălbatic, păros şi „cu dinţii mari colţaţi”, care atacă şi ucide, noaptea, ciobanii şi vânătorii care hălăduiesc în sălbăticie.

În ceea ce priveşte referinţele culturale, nu putem să nu amintim The Wendigo, povestea devenită clasică a lui Algernon Blackwood, Ithaqua, de August Derleth, romanul lui Stephen King, Cimitirul animalelor ori seria lovecraftiană Titus Crow a lui Brian Lumley. Marele şi micul ecran au exploatat şi ele mitul, remarcabile fiind Ferocitate (cu Guy Pearce, Jeffrey Jones şi Robert Carlyle), Shriek Of The Mutilated (în conexiune cu ideea egalităţii wendigo/bigfoot), precum şi episoadele corespunzătoare din Cronici paranormale (Wendigo), Farmece (The Wendigo) etc

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Cat said:

    Urat personaj, si lucreaza si foarte murdar… Foarte tare articolul. Incepusem sa-l citesc aseara dar nu e ceva de citit seara :))

  • Ralenne said:

    Ce creatura dragalasa! Just kiddin’. Totusi imi place intr-un fel macabru… imi da idei eseul tau, sa stii, Oliviu.

    Congrats, bro! 😀 You’re awesome!

  • oliviu craznic (author) said:

    🙂

  • Alexandru Dan said:

    Foarte interesant! Deci canibalismul vine de dincolo de firea umana…

  • oliviu craznic (author) said:

    Corect pusa problema, cavalere:)! Unul dintre cei mai mari specialisti in istoria canibalismului, William Arens, a analizat atent dovezile istorice si a ajuns la concluzia ca exista indicii (indicii, NU dovezi) doar pentru TREI cazuri de canibalism la oamenii primitivi, toate determinate de foamete, si nu ca practica. Chiar si ulterior, la diverse triburi, canibalismul a fost practicat ca o deviatie izolata, neexistand dovezi ale raspandirii acestuia pe scara larga (inclusiv pentru tribul care a dat numele fenomenului, nu a existat nici o raportare de la martori de prima mana, ci doar zvonuri). Arens mai subliniaza ca, desi mai multe triburi considerate canibale in timpurile moderne au fost studiate, nici un antropolog nu a asitat vreodata la vreun act de canibalism propriu-zis. El aduce si un argument evolutionist – daca ne-am fi mancat intre noi, nu ar fi fost eficient pt specie si probabil nu am mai fi fost aici. Pe scurt, desi numeroase cazuri de canibalism au fost documentate, acestea nu au reprezentat niciodata o caracteristica a vreunei comunitati umane, fie ea cat de primitiva, ci cel mult o izbucnire limitata in timp si spatiu a unei practici defecte prin natura ei, ceea ce a facut-o sa dispara de la sine, odata ce indivizii deviati care incercau sa o propage au disparut.
    Dincolo de concluziile lui Arens, canibalismul este considerat stiintific a fi declansatorul a cel putin doua boli de creier mortale si nevindecabile, boala Creutzfeld Jacob si boala kuru. Ceea ce sugereaza ca, pentru cei care nu pricep ca ceva nu e in regula cu treaba asta, s-a pregatit si o „explicatie” mai dura si mai directa, care sa ii faca sa inteleaga. Este si cazul incestului, dovedit stiintific ca fiind nenatural dincolo de nasterile cu malformatii, adica inclusiv in situatiile in care nu rezulta copii (pentru explicatii extinse, a se vedea cartea lui Mircea Oprita, Stiinta si violoncel, care intre multe alte subiecte interesante il trateaza si pe acesta).

  • lunateca said:

    foarte interesant e articolul….cam inspaimantator, dar interesant

  • oliviu craznic (author) said:

    Multumesc, lunateca:). Ma bucur ca ti-a placut.

  • Ramona Alexis said:

    Foarte interesant articolul, clar si concis. Despre wendigo nu prea am auzit(in cazul acesta-citit) informatii din alte surse, decat din Farmece, episodul cu wendigo, si e greu sa crezi ca exista cu adevarat. Dar totul e posibil, daca nu ai vazut, nu inseamna ca nu exista:)

  • oliviu craznic (author) said:

    Mersi, Ramona. Sunt inca multe mistere pe lume:)

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.