Despre zburător (incubus)

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Cunoscut şi ca lideric, incubus sau … crâsnic (!), după cum menţionează S. Marian în Mitologia daco-română apărută în secolul al XIX-lea, zburătorul este un demon erotic, majoritatea literaturii actuale confundându-l cu vampirii şi atribuindu-le acestora însuşirile lui (frumuseţe nepământeană, romantism etc.). Diferenţa însă dintre cele două creaturi este foarte mare. Fascinaţia exercitată de vampir asupra prăzii constă în amestecul de repulsie, groază şi atracţie pe care îl exercită şi şarpele asupra victimei, fără nici un fel de sentimente romantice. De altfel, vampirii sunt urâţi. Toate cronicile îi atestă fie ca pe nişte carcase putrezite, similare cunoscuţilor zombie, fie ca pe fiinţe care, cu efort şi folosind tot felul de tertipuri (vopsirea părului, pudră în obraji, camuflarea trăsăturilor cu mantale şi pălării etc.), reuşesc să adopte o aparenţă umană, până când sunt studiaţi cu atenţie şi li se observă adevărata natură. În schimb, zburătorul este tânăr, frumos, efeminat (bisexual în unele relatări), cu un trup rece ca gheaţa şi organ sexual deosebit de mare, fiind capabil de sentimente de dragoste, dar nu şi de controlul acestor sentimente, chiar dacă e conştient că interacţiunea repetată cu victima va duce la epuizarea acesteia, la deterioarea sănătăţii ei şi, în final, la moarte. În vreme ce vampirul îşi urăşte prada, jucându-se cu ea ca pisica cu şoarecele, dimpotrivă, diavolescul zburătorului constă tocmai în faptul că se ia prea mult în serios, ceea ce într-un fel îi creşte gradul de ipocrizie. El pretinde şi faţă de sine că este îndrăgostit, deşi ştie prea bine ce se va întâmpla în continuare cu victima; spre deosebire de vampiri care fac un joc al foamei, zburătorul practică un joc erotic.

Uneori, fenomenul zburătorului este asociat cu cel de ignis fatuus, demonul pătrunzând în încăperea victimelor sub forma unui glob de foc, abia ulterior luând înfăţişarea umană a unui tânăr cu plete negre. În aceste cazuri, interesantă este similitudinea senzaţiilor descrise de victime cu cele prezente în relatările moderne ale persoanelor care pretind că au fost răpite de extratereştri (în majoritatea cazurilor în care victimele „răpirilor” sunt femei, agresiunea sexuală face parte din experienţă).

După ştiinţa mea, cea mai veche menţiune a zburătorului apare la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1716). Conform consemnării, deşi zburătorul nu poate fi văzut decât de victimă, nu şi de cei care îl pândesc, au existat totuşi cazuri în care bărbaţi hotărâţi nu s-au lăsat înşelaţi de siniştrii „zmei zburători” şi, veghiind la căpătâiul femeii asaltate, au reuşit să îi pedepsească, dovedind astfel corporalitatea lor. Tot Cantemir consideră că aceşti demoni au fost cândva oameni, pedepsiţi pentru păcatele lor.

Nedatată, o legendă în proză din Munţii Apuseni vorbeşte despre un zburător care pedepseşte în public două fete pentru că i-au fost necredincioase.

În continuare, mai multe lucrări importante se ocupă de acest fascinant mit, prezent în diferite forme pe tot teritoriul României. Amintim T. Pamfile, Mitologia românească (1916-1920), I. Gheorghe, Cultul Zburătorului (1974), M. Eliade, Aspectele mitului (1978), R. Vulcănescu, Mitologie română (1987) etc.

Pentru combaterea demonului, sunt menţionate descântecele (un descântec tipic enumerând 9 plante cu puteri magice din care se face o fiertură destinată a fi utilizată la spălarea bolnavului), ungerea cu usturoi a ferestrelor şi hornului, înfigerea unui cuţit în bătătura uşii sau a patru cuţite în cruciş în pereţii hornului, arderea în timpul nopţii a unor vreascuri mirositoare pe vatră sau incendierea scorburilor din pădurile sau mlaştinile unde se crede că se adăposteşte zburătorul.

Sub diferite denumiri şi forme, cel ce zboară apare în mitologiile a numeroase popoare. Teutonii îl numeau alp, chilienii – trauco, ecuadorienii – tintin (există numeroase declaraţii ale atacurilor acestuia în perioada colonială, femei care nu au părăsit locuinţa fără însoţitoare şi care nu au fost vizitate de bărbaţi suferind sarcini pe care contemporanii le-au considerat inexplicabile), sud-africanii – tokolosh. Zanzibarezul popo bawa este considerat a viola exclusiv bărbaţi şi numai în interiorul locuinţelor închise, iar brazilianul boto atrage fetele şi le îneacă în râuri. Lidericul maghiar e un fel de iubit satanic. Dar fără îndoială cea mai cunoscută şi mai răspândită formă a zburătorului este occidentalul incubus.

Originând din latină cu sensul de a se culca peste (în opoziţie cu varianta feminină, succubusa se culca sub), incubus este menţionat, probabil, pentru prima dată, ca Lilu, tatăl lui Ghilgameş, în Lista Regilor Sumerieni din Mesopotamia (cca. 2400 î.Hr.). Tot aici este consemnat şi demonul corespondent Irdi Lili, care vizita femeile noaptea şi le lăsa însărcinate.

Tatăl lui Merlin este, în legendele arthuriene, tot un incubus.

În De Civitate Dei, Sfântul Augustin declară că există prea multe atacuri ale incubilor, relatate de prea mulţi martori demni de încredere şi de persoane care le-au trăit pe pielea lor, pentru a se mai putea ignora existenţa acestor demoni ticăloşi.

Nici Toma d’Aquino nu se îndoieşte de realitatea lor, considerând însă că, ţinând cont de faptul bine ştiut că demonii sunt incapabili de a zămisli progenituri, sarcinile inexplicabile se datorează faptului că incubus şi succubus sunt, în fond, acelaşi demon. Astfel, sub forma feminină el fură sămânţa bărbaţilor, pentru ca apoi sub înfăţişare masculină să impregneze victimele de sex feminin. Rezultatul acestui îngrozitor act este naşterea unui cambion, o făptură malefică, jumătate om-jumătate demon.

Printre cazurile concrete, Caesarius din Arles vorbeşte în secolul al VI-lea în Dialogurile sale despre concubina unui preot care se spânzurase. Intrată la mănăstire după moartea păcătosului, ea a fost solicitată de un incubus; l-a alungat cu ajutorul crucii şi cu apă sfinţită, dar demonul s-a întors numaidecât. În continuare, incubul i-a dat târcoale întreaga noapte, dar ea l-a înspăimântat şi l-a ţinut la distanţă cu diverse rugăciuni, printre care Ave Maria. Însă acesta nu a renunţat să o viziteze decât după Sacra Confesiune.

Tot Caesarius mai pomeneşte şi alte ticăloşii ale creaturii. O călugăriţă molestată de un „incubus sau diavol”, care îşi „forţa drumul în patul ei” în ciuda oricăror rugăciuni, a putut să îl alunge doar prin folosirea cuvântului „Benedicite”, învăţat de la un om sfânt. Un tată care şi-a salvat fiica de atacuri mutând-o într-o altă locaţie (“dincolo de Rhin”) a fost ucis de monstru ca răzbunare. O altă femeie agresată a apelat la o prietenă apropiată rugând-o să doarmă cu ea, şi în felul acesta a fost lăsată în pace, dar prietena a avut o noapte stranie, plină de nelinişti, sentimente şi zgomote inexplicabile.

Thomas de Brabant menţionează în secolul al XIII-lea în a sa Carte a Binelui că a primit confesiunea unei tinere vizitată ani de zile de un diavol incubus, şi că numai după ce a mărturisit că se lăsase coruptă de acesta şi îi dorea apariţiile, incubul a putut fi alungat prin rugăciuni. Despre acelaşi caz, o călugăriţă numită Christina a declarat că luând pentru o noapte asupra ei pedeapsa păcatelor tinerei molestate, aceasta a dormit bine şi fără incidente, însă numita Christina a fost cu violenţă asaltată de „un fel de diavol”, în urma agresiunii rămânând nenumărate urme materiale printre care patul răsturnat şi paiele împrăştiate prin încăpere. Îngrozită, Christina a înapoiat pedeapsa tinerei, neputând să meargă mai departe pe acest drum, şi de atunci nu a mai avut astfel de vizite stranii, pe când la victima iniţială au continuat…

În secolul al XIV-lea, inchizitorul William de Paris vorbeşte despre faptul că incubii atacau în special fetele şi femeile cu părul frumos.

Johannes Nider, în lucrarea sa Formicarius (1437), relatează ororile întâlnite în investigaţiile sale de inchizitorul Peter de Greyerz, multe cazuri având legătură cu demonul numit incubus.

În Malleus Maleficarum (1486), instituţia Sfintei Inchiziţii detaliază modalităţile în care poate fi combătut un incubus: exorcismul (un exemplu fiind exorcismul realizat de Sf. Bernard în Acquitania, unde o femeie era molestată şi tiranizată de un incub), rugăciunea, semnul crucii, confesiunea, mutarea victimei în altă locaţie şi excomunicarea atacatorului.

Celebru este şi incindentul din 1587, când magistratul Nicholas Remy, cunoscut pentru determinarea cu care vâna fiinţele întunericului de a cărui existenţă era convins, a investigat cazul unei copile pe nume Catherine Latonia, care a fost violată de un demon de două ori în aceeaşi zi, în ciuda rezistenţei ei disperate, şi care a fost aproape de moarte în zilele următoare pentru că, aşa cum susţine magistratul, datorită vârstei fragede, ea nu era capabilă să suporte un act sexual, cu atât mai mult unul de o asemenea brutalitate. Remy era un om extrem de educat şi credea foarte mult în ceea ce făcea. În 1582, el acuzase şi obţinuse condamnarea unei vrăjitoare pe care o considera responsabilă de moartea fiului său, moment din care a luat într-un mod personal lupta cu slujitorii diavolului. În anii următori, peste 900 de demonolatri au fost arşi pe rug de către Remy, el păstrând o arhivă extinsă asupra acestor cazuri, întocmită foarte meticulos, şi plină de probe judiciare conforme cu procedura vremii. Deşi Remy a susţinut mereu că relaţiile sexuale cu demonii sunt extrem de dureroase, mulţi dintre cei interogaţi de el şi care au recunoscut astfel de relaţii le-au declarat a fi, dimpotrivă, mai mult decât satisfăcătoare.

Preotul franciscan Sinistrari a scris în secolul al XVII-lea De Daemonialitate et Incubis et Succubis, un tratat bazat şi el pe experienţele Inchiziţiei.

Guy de Maupassant, în nuvela Horla, se pare că ar fi descris un incident autobiografic cu o fiinţă similară unui incubus, care l-a împins la tentativa de sinucidere din 1892…

Desigur, aceste relatări aparţin unor epoci superstiţioase şi îndepărtate. Desigur?… În 1974, în Culver City (California), doctorul Barry Taff şi asociatul său au fost abordaţi de o femeie pe nume Doris Bither, care pretindea că este în mod constant violată cu brutalitate de un atacator invizibil. Ca dovadă, a prezentat vânătăile îngrozitoare care o acopereau pe tot trupul, mărturiile celor patru copii ai ei cu privire la atacuri, mărturiile mai multor persoane care au vorbit de fenomene stranii şi apariţii în jurul casei şi declaraţia fiului ei cel mare, care şi-a văzut mama brutalizată şi a încercat să intervină, fiind aruncat cu violenţă prin încăpere de agresorul invizibil. Taff şi asociatul său au început o investigaţie, în cursul căreia Doris a continuat să fie violată cu cruzime, în unul din cazuri ea declarând că a fost ţinută de două fiinţe în vreme ce a treia o poseda. Punctul culminant al incidentului a constat în manifestarea creaturii de faţă cu peste 30 de martori, care au văzut apariţia unei figuri vag umane dintr-o ceaţă verde. Unul din investigatori a leşinat instantaneu. În fotografiile efectuate cu această ocazie nu apare însă altceva decât un straniu arc luminos deasupra lui Doris. Mutarea în altă locaţie a făcut activitatea să piardă din amploare, dar nu să dispară cu totul. Astfel, Doris Bither şi-a început strategia mutărilor permanente, în speranţa că, în cele din urmă, atacurile vor înceta şi demonul va rămâne undeva în urmă… A murit fără să reuşească.

După cum se vede din cele câteva exemple de mai sus, nici pe de parte exhaustive, remarcăm şi în privinţa zburătorilor şi incubilor fenomenul repetabilităţii şi persistenţei, în toate epocile omenirii… ceea ce ne dă de gândit. Pentru că rămâne întrebarea: dacă noi ne vom distanţa de demoni… oare demonii se vor distanţa de noi?…

În încheiere, aş dori să menţionez câteva utilizări culturale ale mitului, remarcabile prin păstrarea autenticităţii. Avem în literatura română poemele Zburătorul de I. Heliade-Rădulescu şi Sburătorul de V. Alecsandri, precum şi Luceafărul şi Călin (file din poveste) ale lui M. Eminescu, iar în literatura universală, Demonul lui M. Lermontov şi Horla lui G. de Maupassant. În Salem’s Lot, părintele Callahan, personajul lui Stephen King, relatează o fascinantă întâmplare cu un incubus. Filmul Diary Of A Madman, cu Vincent Price, se bazează pe experienţa lui Maupassant, iar The Entity este inspirat din cazul lui Doris Bither. Formaţia portugheză Daemonarch ilustrează perfect teoria lui d’Aquino într-o superbă melodie black gothic intitulată Incubus

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

19 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 5 « Mircea Pricăjan said:

    […] Oliviu CRÂZNIC – Despre zburător (incubus) […]

  • Tiberiu said:

    Incubus a fost intotdeauna printre creaturile mele preferate. Ma bucur Oliviu ca-ti continui seria de articole.

  • Simona Serbanescu said:

    Da, uneori dragostea fizica poate fi ucigatoare, iar diferenta dintre mit si realitate se pierde in totalitate. Acest „zburator” induce o perspectiva fascinanta. Felicitari, Oliviu, astept cu nerabdare sa citesc urmatorul articol!

  • Andreea G said:

    Te felicit, Oliviu, pentru rabdarea cu care aduni aceste informatii.

    Astept cu nerabdare urmatorul articol scris de tine. 😉

  • Gothic_tease said:

    Foarte interesant!!!! Tine-o tot asa Oliviu, felicitari!!!

  • Ioana said:

    o intrebare foarte revelatoare in incheierea articolului

  • dora said:

    Zburatorul la fel de interesant ca si Ielele

  • George said:

    Foarte bine documentat acest articol, se vede ca e treaba unui om pasionat.

  • Raluca said:

    Poate intr-un viitor articol aflam mai multe si despre creatura numita cambion…

    Foarte bun articolul :D. Felicitari!

  • oliviu craznic (author) said:

    Multumesc tuturor!
    @Raluca, multumesc pentru sugestie, foarte interesanta. O sa vad ce se poate face, cu rugamintea sa ai putina rabdare caci nu stiu daca voi putea chiar imediat, ma pregatisem deja cu altceva. Insa am notat dorinta ta si promit un articol cat mai curand.

  • Dana said:

    un subiect interesant si controversat…felicitari autorului pentru minutioasa documentare

  • Lepi said:

    Interesant articol,foarte buna intrebarea de la sfarsit!Mai astept articole asemanatoare!

  • Paul said:

    Cautasem si eu pe net despre incubus, dar nu am gasit atatea informatii. Prietene Craznic, ai conceput un articol foarte reusit!

  • Ion Vol said:

    Interesant,cum anumite creaturi pot fii asemanate vampirilor,cudata chestie,dar criminala in acelasi timp.Felicitari pt articol,super tare.

  • Suspans.ro : » Articole » Despre succubus şi cambion_Suspans.ro said:

    […] cu varianta masculină a demonului, incubus – a se culca peste (despre incubus am vorbit într-un articol anterior). În folclorul românesc, întâlnim succubus-ul sub denumirea de zburătoare sau lipitură. De […]

  • Anda said:

    as vrea sa vb doar cu tine

  • Anda said:

    tot despre demonul incubus

  • Oliviu Craznic (author) said:

    @Anda: oliviucraznic@yahoo.com

  • Proză scurtă în format electronic, august 2011 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] al domnului Oliviu Crâznic, unde spunea despre zburătorul zanzibarez, care atrage bărbaţii. Oliviu Crânnic despre Incubus Cel din lucrarea mea reuşeşte să-l amăgească pe prinşul Dax Ayan, îndepărtându-l de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.