Integrarea socială a persoanei maniaco-depresive

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

În abordarea prezentă a raportului dintre individ şi societate se vor îmbina mai multe ramuri ale ştiinţelor socio-umane, cât şi ale literaturii. Un melanj între psihologie, privind mintea şi comportamentul individului maniaco-depresiv, cât şi din sociologie, încercând să pătrundem şi în mintea societăţii, dar să şi conştientizăm impactul de cele mai multe ori negativ pe care societatea îl are asupra tipului de individ introvertit. Nu în ultimul rând, se va adăuga şi nuanţarea filosofică – analizând din perspectivă utilitaristă comportamentul individului maniaco-depresiv, şi deci, acţiunile sale – alături de dimensiunea religioasă, observând impactul pe care îl are Divinitatea, în cazul în care aceasta există, asupra comportamentului individului, ori să privim la tendinţele nihiliste sub a căror presiune poate acest tip de individ să cedeze.

Aspecte psihologice

Datele despre boala maniaco-depresivă abundă în media, cu toate acestea, individul care suferă de această afecţiune este greu de diagnosticat. În primul rând, simptomele pot părea simple exagerări ale unor stări normale de spirit. În al doilea rând pacienţii refuză în a recunoaşte că ceva este în nergulă cu ei, simulând o simplă depresie trecătoare. Acesta este doar un simplu motiv pentru care 75% din cazuri rămân fie netratate fie pacienţilor li se administrează medicamentaţii specifice pentru un alt tip de boală psihică.

Important este a ne însuşi corect felul manifestării bolii, dar şi ce presupune aceasta. Boala maniaco-depresivă, numită şi tulburare bipolară, este o afecţiune mintală gravă. Spre deosebire de mohoreala susţinută din depresia generalizată (descrisă tehnic drept tulburare unipolară), boala maniaco-depresivă este caracterizată de pendularea ciclică între exaltare şi disperare. Modelul modificărilor de stare afectivă variază mult de la un pacient la altul. în unele cazuri, episoadele maniacale şi depresive pot fi separate de ani de funcţionare normală. La alţii, episoadele au cicluri frecvente, trei sau patru pe an, cu pauze mici între ele. La unii pacienţi, depresia şi mania sunt într-un ciclu continuu, uneori rapid. La un număr mic de pacienţi, episodul de boală maniaco-depresivă poate fi unic în viaţă (dacă apare de două ori, vor urma şi alte episoade). În general, faza depresivă durează mai mult şi tinde să fie şi mai frecventă decât cea maniacală; ciclul poate fi neregulat.

Boala este uneori legată de tulburarea afectivă sezonieră, cu depresia care apare la sfârşitul toamnei sau iarna, remiţându-se primăvara şi progresând spre manie sau hipomanie în timpul verii. Circa 1 din 5 cazuri de boală maniaco-depresivă apar la copii mari sau adolescenţi; adolescenţii au probabilitate mai mare decât adulţii de a avea simptome fizice şi psihice de tipul halucinaţiilor şi iluziilor şi sunt mai des diagnosticaţi eronat. Totuşi, în mod frecvent boala maniaco-depresivă afectează adulţii tineri între 25 şi 35 de ani.

Simptomele pe cât sunt de uşor de recunoscut, pe atât pot desemna simptome din cazul unor alte boli: modificări dramatice şi imprevizibile ale stării de spirit sunt semnul bolii maniaco-depresive. Cele două faze constrastante sunt: în faza maniacală: apar stări de: euforie sau iritabilitate, logoree, fuga de idei, părere exagerată despre sine, energie neobişnuită, nevoie mai redusă de somn, impulsivitate, urmărire nestăpânită a gratificaţiei (cumpărături nesocotite, călătorii la primul impuls, activitate sexuală intensă şi uneori promiscuă, investiţii financiare de mare risc, beţia vitezei la volan), halucinaţii; iar în faza depresivă: stare de deprimare şi scăderea respectului de sine, inerţie copleşitoare şi apatie, tristeţe, singurătate, neajutorare, vină, vorbire lentă, oboseală şi slabă coordonare, insomnie, gânduri şi sentimente de sinucidere, utilizare de psihostimulante pentru a mări energia şi a îmbunătăţi starea de spirit.

Cauza bolii se crede că ar fi rezultatul unui dezechilibru chimic în creier, provocat de una sau mai multe gene defectuoase. Printre neurotransmiţătorii posibil implicaţi sunt serotonina şi norepinefrina, dar jocul neurochimic din BMD este complex şi deocamdată nu este complet înţeles. Posibilitatea ca genele să joace un rol este susţinută de faptul că în istoricul familial apar, de obicei, schimbări ale stării afective, boala depresivă sau sinuciderea.

Tratamentul cu litiu este unul dintre cele mai cunoscute, dar şi cel cu magneziu se pare că dă rezultate. În ceea ce priveşte tratamentul, pacientul ar trebui să nu ignore anumite recomandări: păstrarea rutinei în privinţa activităţilor cotidiene – somnul, mesele şi exerciţiile fizice. Somnul adecvat este foarte important în prevenirea apariţiei episoadelor. Trebuie evitată stimularea excesivă: petrecerile, conversaţiile animate şi perioadele lungi de stat la televizor pot exacerba simptomele maniacale. În faza maniacală, pacienţii se pot implica în activităţi riscante. Băuturile şi alimentele conţinând cofeină (ceai, cafea, cola şi ciocolată) şi alcoolul trebuie eliminate în faza maniacală a bolii maniaco-depresive.

Periculos rămâne faptul că afecţiunea nu este numai perturbatoare, ci poate fi şi fatală: circa 20% dintre maniaco-depresivi se sinucid, de obicei la trecerea dintr-o fază în cealaltă, când se simt dezorientaţi.[1]

Repere comportamentale

 În ceea ce priveşte analiza comportamentului individului, trebuie mai întâi analizate coordonatele temperamentale şi apoi, particularităţi care decurg din caracterul acestuia. Având în vedere faptul că temperamentul este înnăscut, trecut undeva în zestrea genetică a fiecăruia, ne vom opri pentru moment asupra caracterului.

Individul ce suferă de boala maniaco-depresivă este, de cele mai multe ori, introvertit, în faza depresivă a bolii, şi, totodată, exuberant faţă de persoanele din cercul său, în faza maniacală.

Individul îşi constată de la o vârstă fragedă trăirile, intensitatea lor, iar de îndată ce posedă capacitatea de a-şi analiza viaţa, aspecte generale dar şi aspecte ce ţin de numai el însuşi – de îndată ce este capabil de a-şi argumenta unele trăiri, dar şi când conştientizează că majoritatea trăirilor sale negative nu au o sursă concretă, palpabilă -individul tinde să se lase cuprins de un sentiment de disperare în faţa propriei neputinţe, caracterizată această fază şi de scăderea stimei de sine.

În acestă perioadă acest tip se retrage în sine, încercând să găsească nu doar răspunsuri privind starea, ci îşi şi adresează întrebări profunde privind scopul acestuia în lume, întrebări ce nu fac decât să agraveze starea spirituală şi aşa precară.

În cazul în care reuşeşte să depăşească starea de monotonie existenţială, individul se întoarce din nou la societate, îmbrăţişând excese. Interesant rămâne faptul că individul, indiferent în faza în care se găseşte, face exces de propriul sentiment dominant, nereuşind, mai niciodată, să găsească o stare de echilibru.

Angoasa existenţială este prezentă indiferent de stare; ce-i drept, fazei maniacale, acestei angoase îi corespunde un loc din inconştient ce reuşeşte să se manifeste doar în vis, individul pendulând între episoade intense de coşmaruri, sau lipsa totală a viselor, sau, mai corect spus, a amintirii senzaţiilor trăite în somnul profund.

Privind societatea, acest tip de individ are o părere negativă. Maniacul-depresiv se refugiază în propriul sine când contextul devine prea apăsător. De cele mai multe ori se simte respins de societate, sentimentul având un deosebit impact şi asupra relaţionării individului cu ceilalţi. Exprimarea devine ori greoaie, ori prea greu de urmărit, individul nereuşind să îşi ascundă emoţia, dar şi teama, de a socializa.

Adânc inoculate în minte, există aceste frustrări pe care individul cu greu încearcă să şi le reprime faţă de el şi faţă de alţii. Acesta se urăşte pentru că nu poate fi normal, acceptând, deci, ideea că are într-adevăr o problemă de natură psihică.

Deşi în majoritatea cazurilor individul se auto-sugestionează privind propriul comportament, încercând din greu să şi-l îmbunătăţească, se lasă, involuntar, mânat de sentimentul de a nu se simţi în largul său printre alţi indivizi. Tot de unul singur, se auto-sugestionează că, automat, părerea a oricui despre el va fi una proastă.

Individul maniaco-depresiv acordă o mare importanţă impactului lui asupra societăţii. Îşi doreşte să fie util, dar de multe ori doreşte aceasta doar pentru a găsi apreciere, prietenie, respect sau admiraţie.

El va căuta cu orice preţ implicarea în diferite activităţi de voluntariat sau de echipă doar pentru a-şi dovedi capabilitatea, aptitudinile de care este conştient(!). Astfel că, în faza maniacală se va implica în activităţi care necesită efort, ajungând în situaţia de a se auto-sugestiona că acţiunile pe care le execută îi şi fac plăcere.

Întreaga activitate a tipului maniaco-depresiv nu se leagă mereu de dorinţa de a ajuta, ci de dorinţa de a fi apreciat, util.

Frustrarea principală, corelând şi cu multiplele cazuri de sinucidere sau tentativă de sinucidere, nu este doar plictisul existenţial, ci mai cu seamă un profund sentiment de disperare în faţa nimicniciei vieţii. Individul face o obsesie din dorinţa de a deveni util, reuşind uneori să îşi combine comportamentul maniacal cu unul obsesiv, din familia obsesiv-compulsivă.

Aspecte sociologice

Am discutat mai sus despre impactul pe care îl are societatea asupra tipului de individ maniaco-depresiv. În ceea ce priveşte impactul pe care însuşi individul îl are asupra societăţii, lucrurile sunt aşezate într-o altă sferă de discuţie.

Deşi individul crede că societatea are o părere general negativă despre el, să nu uităm că şi societatea este afectată de acest fenomen. Statisticile arată în mod clar că peste 75% dintre cazuri nu sunt diagnosticate, ceea ce înseamnă că societatea posedă astfel de indivizi. E o idee preconcepută să vedem în aceasta un organism colectiv care are aceleaşi manifestări, opinii etc. Să nu uităm că societatea însăşi este alcătuită din indivizi distincţi, de la individul maniaco-depresiv, la tipul histrionic sau la tipul borderline.

Tocmai de aceea, indivizii ce întregesc societatea, nu au o părere general valabilă despre individul maniaco-depresiv. Este adevărat că pentru o parte, mai mult sau mai puţin semnificativă, tipul maniaco-depresiv are un impact negativ, a cărui companie este, deci, evitată, dar există indivizi care posedă aceeaşi afecţiune într-o anumită măsură. Că este vorba despre o astenie banală, sau despre un episod inofensiv de depresie, fiecare individ din societate a trăit cel puţin o dată sentimente negative la adresa propriei persoane sau la adresa celorlalţi.

Nu spun că acesta trebuie văzut ca un fenoment normal, ci că trebuie acceptat că fiecare dintre noi a avut, are şi probabil că va avea anumite episoade de tristeţe. Îngrijorător este atunci când din întâmplare aceste sentimente devin un obicei.

Individul maniaco-depresiv de cele mai multe ori stârneşte compasiune din partea societăţii, nicidecum respingere sau teamă. În general indivizii sunt preocupaţi în a ajuta fie printr-o vorbă bună, fie printr-o prietenie sinceră tipul de individ maniaco-depresiv. De aceea se poate afirma că dintre toţi indivizii societăţii, individul maniaco-depresiv, în cazul în care acceptă prieteni şi întovărăşirea cu alţii, fie şi numai temporar, se bucură de compania unor persoane altruiste, demne şi cu un dezvoltat spirit civic.

Faptul că individul maniaco-depresiv se simte dat la o parte, vine din acţiunile unor alte tipuri de comportamente, de cele mai multe ori acelea exagerat individualiste, preocupate doar în evenimente mărunte care nu au un impact real asupra vieţii, cu alte cuvinte, acei indivizi ce posedă un caracter superficial şi un temperamennt impulsiv.

În general, invididul maniaco-depresiv este lăsat în pace iar aceasta şi datorită şi părerii despre sine pe care o proiectează, voluntar sau nu, asupra celorlalţi.

Se petrec frecvent şi cazuri în care anumiţi indivizi ai societăţii se comportă într-o manieră agresivă vizavi de individul maniaco-depresiv. Sunt acei indivizi care, într-adevăr, găsesc o plăcere sadică din a se hrăni din sentimentele de disperare ale altora, sentimente pe care le hrănesc ei înşişi printr-un comportament dezaxat. Desigur, acesta este un fenomen aproape singular. Circa 1-2% din persoanele pe care le întâlneşte un individ maniaco-depresiv, afişează un comportament ostil sau agresiv faţă de acesta. Din păcate, acest gen de persoane apar în viaţa individului maniaco-depresiv uneori şi la o vârstă fragedă, constituind sursa principală pentru care un individ devine maniaco-depresiv.

Să luăm exemplul elevilor de şcoală primară sau generală. Copiii pot fi răi fără să îşi dea seama de acest lucru. Dacă un copil este sensibil, este posibil ca acest copil să fie adultul maniaco-depresiv de mâine în proporţie de peste 90%. Adolescentul ce a trăit episoade traumatizante în timpul şcolii, fiind marginalizat va dezvolta mai mult ca sigur un astfel de comportament maniacal sau depresiv. Peste traumele copilărilei psihologii afirmă că se trece cel mai greu, acestea fiind adânc îngropate în psihicul pacienţilor. Un copil ce ieri a fost batjocorit de alţi copii din diferite motive, nu va putea trece decât prin ajutor specializat peste acest gen de traume. Este o părere absolut falsă că timpul şi numai acesta poate juca rolul unui ajutor specializat. Statisticile arată că o problemă netratată de tipul traumelor copilăriei se va agrava pe viitor, materializându-se în relaţiile defectoase pe care adolescentul sau adultul le va avea la un moment dat.

Societatea are un impact deci, negativ pentru copilul sensibil care are nevoie de susţinere pentru a trece peste criza pubertăţii, iar nu de respingere, cum de fapt se întâmplă.

Copilul sensibil nu trebuie lăsat singur pentru că poate dezvolta prea din timp un comportament exagerat introvertit la care nu va renunţa nici chiar după ce se va încheia pubertatea, nici chiar adolescenţa.

Traumele cauzate de mediul social în care trăieşte un copil îi cauzează deci primele simptome: de izolare, de tristeţe, pe care nu le recunoaşte, nu le înţelege. Abia cu timpul, în preajma vârstei de 12-13 ani copilul va conştientiza ceea ce i se întâmplă, dar nu este de ajuns dacă ascunde trăirile sale.

În concluzie, societatea începe să aibă un impact negativ asupra individului maniaco-depresiv încă de când acesta are o vârstă fragedă (care, într-un fel, pune baza unui dezechilibru psihic); se continuă prin indiferenţa cu care se confruntă acest tip de individ în următorii ani, fie că este vorba de propria indiferenţă la ceea ce simte, crezând că astfel trăirile vor dispărea, sau indiferenţa directă a persoanelor aflate în imediata apropiere a acestui individ (părinţi, rude, profesori, colegi); şi, culminând cu un oarecare contact cu anumiţi indivizi dezaxaţi ce înrăutăţesc faza depresivă (relaţiile tensionate de la locul de muncă, lucrul cu publicul etc).

Filosofie şi religie

 Problematica aceasta depăşeşte sfera psihologiei şi sociologiei ce tind să analizeze comportamente, de la particular la general, şi invers, într-un mod mult prea detaşat, având în vedere că vorbim de un tip de individ ce este în primul rând o fiinţă, o persoană, care are dorinţe, aspiraţii, gânduri şi planuri de viitor, şi nu despre un pacient aflat sub lupa unor ştiinţe care tind să îi neglijeze natura spirituală punând pe primul loc psihicul, reacţiile chimice care se petrec în creier în lipsa serotoninei etc.

Fiinţa umană, înainte de a fi afectată de o boală psihică, este un scop în sine [2], aceasta însemnând că trebuie tratată întotdeauna ca scop, şi niciodată numai ca mijloc. Altfel spus, indiferent dacă o persoană este afectată de vreo boală de genul celei ce poartă numele de dereglare bipolară, ea va trebui tratată mereu, dar absolut mereu din perspectiva specificităţii sale, de fiinţă raţională care înainte de a-şi atinge scopurile, este însăşi ea scop.

Dintre mulţimea de boli psihice ce afectează populaţia lumii, tulburarea maniaco-depresivă, bipolară, nu se numără printre acelea care determină persoana să afecteze şi ea la rândul ei, printr-un mod sau altul, o altă persoană. Este interesant că, persoana afectată de sindromul bipolar tinde să îşi concentreze toată furia, toate frustrările, asupra ei însăşi. Tocmai de aceea se manifestă această dorinţă de a-şi depăşi fără ajutor specializat problemele, din ambiţia, uneori bolnavă, de a fi utilă, pe când, recunoscându-şi problema, ar însemna automat că aduce un „prejudiciu“ societăţii. Din această obsesie pentru propria persoană şi al impactului pe care îl are asupra mediului social, doreşte cu atâta ardoare să se perfecţioneze în raport cu cerinţele din ce în ce mai greu de îndeplinit ale societăţii.

Nu mă voi referi la un anumit stereotip [3]din cadrul acestei „familii“ a celor afectaţi de boala bipolară, ci la genul tipic al acestei persoane.

Manifestă o dorinţă bolnăvicioasă din a se cultiva: citeşte mult, când crede că a atins un nivel ridicat se încumetă să scrie, fie că o face anonim pe o platformă tip blog, fie că publică articole pe teme sociale în diferite publicaţii online, sau pe hârtie. Pentru că, foarte important, acest tip de persoană este mai mereu cizelată.

Ce-i drept, mai mult se îngrijeşte de latura intelectuală, dar nici aspectul pe care îl arată lumii nu este de neglijat. De aceea, persoana bipolară va încerca să arate societăţii, de multe ori, ceea ce nu reprezintă aceasta de fapt. A nu se înţelege că acest tip de persoană devine automat falsă, ipocrită atunci când iese în societate, ci mai degrabă din dorinţa de a atinge un standard de normalitate (psihică, desigur), se pune în situaţia de a părea o persoană nu foarte demnă de încredere: gesticulat excesiv, vorbit tare, exces de zel, ori, dimpotrivă, prea puţine afirmaţii, remarci, ci mai multe aprobări, fără ca persoana să stârnească vreodată dezbateri. Din nou, rezultă de aici dorinţa de a se simţi util, pe care o manifestă uneori prin simplu fapt de a se arăta de acord cu ceilalţi. Cu timpul acest tip de persoană devine uşor manipulabilă. La început mai puţin, încă ţine cont de propriile convingeri, valori, principii etice, pe parcurs se pierde în aprecieri superficiale, egale cu cele ale societăţii la care acest tip de persoană aspiră să i se revendice.

Când însă trece faza maniacală, cu excesele sale privind sociabilitatea, persoana se retrage din nou în sine, ba chiar uneori în religie.

Deşi există o tendinţă în rândul societăţii de a se declara agnostică, sau atee, persoana bipolară alternează fără un scop precis între, pur şi simplu a crede cu totul în religie, având uneori tendinţe habotnice, sau a crede, dar a încerca să îşi reprime aceste convingeri de teama de a nu fi respinsă sau ridiculizată că în plin secol modern încă mai vede în religie, oricare ar fi aceasta, o poartă de scăpare.

Dorinţa de a se simţi acceptată, determină acest tip de persoană să creadă. Îşi va pune mereu problema astfel: dacă există şi cred, am de câştigat, pe când dacă există şi nu cred, pierd totul.

În plus, tipului de comportament maniacal-depresiv pare să i se potrivească acest gen de pendulaţie. Niciodată nu îşi va pune problema dacă Divinitata există, ci de ce, deşi există, nu o poate face o persoană normală. Această neputinţă de a-şi explica trăirile, deşi, ştiinţific acestea sunt simple dezechilibre chimice la nivelul creierului, face ca acest tip de persoană să îmbrăţişeze sacrul materializat în religie.

Se agaţă cu disperare în determinism[4] tocmai ca să respingă teoriile nihiliste, pe care dacă le-ar îmbrăţisa, probabil că ar fi la mai puţin de un pas de sinucidere.

Religia este ultimul fir de aţă de care se mai agaţă sensul vieţii acestui tip de persoană. De aceea e posibil să facă o obsesie din a studia istoria religiilor, şi alte domenii înrudite cu acestea: istoria, teologia, filosofia, poezia.

Când vine vorba de sens şi de destin, faza maniacală de manifestare de exuberanţă pare să revină. Când vine vorba însă de concepţii filosofice precum existenţialismul ateist[5] al lui Jean-Paul Sartre, faza depresivă îşi reintră în drepturi, şi nu neapărat pentru că astfel e natura bolii, ci pentru că, deşi afectată de o afecţiune psihică, acest lucru nu desemnează şi ideea că o astfel de persoană nu mai posedă o gândire logică, raţională. Prin exercitarea celei mai înalte facultăţi pe care o are, tipul acesta, fiind capabil să reflecteze asupra ambelor concepţii privind viaţa, scopul, este de asemenea capabil şi să înţeleagă argumentele taberei adverse (ateiste). Şi tocmai înţelegând că sens există, chiar dacă nu mulţumitor de mult la niciuna dintre concepţii, acest tip se pune în ambele situaţii. Neputinţa de a putea spune concret în ceea ce crede şi ce nu, determină de fapt faza depresivă. Faza maniacală ar putea fi sinonimă cu drumul lung şi anevoios plic de căutări, drum pe care persoana maniaco-depresivă îl vede precum o aventură, şi deci, captivant. Faza depresivă, într-un fel, trage ponoasele căutărilor pornite cu prea mult elan.

Acest tip de persoană se pune uneori în situaţia de a simţi cum două fiinţe diferite se regăsesc în acelaşi trup. Religia îi oferă răspunsuri, dar extreme, privind stările sale. Poate să se amăgească în cele mai rele moduri, poate să se sperie în cele mai rele moduri. Să nu uităm că se întâmplă ca pasaje din Biblie sau din alte documente ori tratate din teologie, să fie duse la extrem. Spre exemplu, riscul la care se expune o astfel de persoană, şi aşa labilă şi influenţabilă psihic, este de a începe să creadă în posedări, demoni, fiinţe himerice.

Din dorinţa de „arunca“ vina pe factori exteriori fiinţei sale, acest tip îşi însuşeşte genul acesta de teorii fantasmagorice. Viaţa de Apoi, în cazul în care viaţa omenească este mult prea crudă, oferă speranţă, dar şi resemnare în faţa vieţii, persoana renunţând la luptă şi îmbrăţişând prea devreme să se complacă în speranţe deşarte.

Şi totuşi, acest tip de individ reuşeşte să îşi depăşească condiţia. Nu la modul de a-şi depăşi boala, ci la modul de a accepta că trăirile paradoxale nu vor dispărea. Concret, este vorba despre cazul şi mai sus menţionat când individul se refugiază în scris.

Sunt cazuri nenumărate în istoria literară de scriitori pe care azi i-am diagnostica cu această boală. Să luăm cazul lui George Bacovia, poet simbolist, ce înfăţişează pe calea simbolurilor şi a corespondenţelor cadre de-a dreptul deprimante, sfâşietoare chiar şi pentru un om perfect sănătos psihic. Să luăm cazul lui Mihai Eminescu, a lui Alexandru Macedonski, a lui Ion Vinea, a lui Tudor Arghezi, prins tragic între dorinţa de a-l atinge pe Dumnezeu şi între imposibilitatea de a o face, dar şi a scriitorilor străini. Edgar Allan Poe, persoanalitate obscură, în întreaga sa operă se remarcă semne distincte sub a căror presiune va scrie. [6]

De aceea, cazurile în care persoane afectate de sindromul bipolar au reuşit să îşi transpună sentimentele, trăirile, pe calea versurilor sau a prozei, sunt multe şi… fericite. Opera ce iese din orizontul unor speranţe ce nu se mai concretizează, din dorinţe, din neputinţe, poartă semnul unui stigmat ce este uşor de recunoscut dar şi mai uşor de apreciat.

Deşi individul bipolar începe a scrie tocmai pentru că nu se poate exprima (ca în cazul lui Bacovia), el sfârşeşte tragic desprins de opera lui, pentru că intensitatea emoţiilor pe care le simte, le traspune atât de bine în ceea ce crează, încât se desprinde definitiv de ele… sau cel puţin până când se vor întoarce, din nou (ca în cazul lui Macedonski).

Acest du-te-vino ameţitor în care este prins acest tip îl face să se separe de mimesis (căci aşa începe să scrie), făcându-se trecerea către catharsis, spre adevărata artă.

Prin acest concept doresc de fapt să subliniez că individul maniaco-depresiv este benefic pentru societate. În ce măsură însă?

Teoria pe care o înaintez are ca bază renumele de care se bucură scriitori care au o operă sensibilă şi apreciată, scriitori ce poate s-au stins din viaţă de peste zeci, sute de ani. Altfel spus, un astfel de individ reuşeşte să devină util, dar cu adevărat util (nu e vorba de acea utilitate minoră pe care contextul reuşeşte să o înăbuşe) ci acea utilitate maximală pe care o atinge un om prin ceea ce face, în cazul de faţă, prin creaţia sa, astfel devenind benefic pentru societate, dar şi pentru posteritate.

Să evocăm teoria utilitaristă a lui John-Stuart Mill[7], care susţine că o acţiune este benefică în măsura în care produce plăcere şi este utilă dintr-un anume punct de vedere. Astfel, judecând cazul analizat din perspectivă utilitaristă, care ar arăta că indiferent de comportamentul unui individ de tipul celui maniaco-depresiv sau de impactul pe care îl are socieatea asupra lui, contează, în cele din urmă, rezultatul. Spre exemplu, idila dintre Veronica Micle şi Eminescu, deşi s-a sfârşit tragic pentru scriitor, a produs, chiar dacă prin tristeţe, deznădejde, opere ce vor dăinui în istorie şi în inimile cititorilor. Cu alte cuvinte, să judecăm acest tip de individ, care îşi înţelege potenţialul maxim prin creaţia de cultură, prin asumarea destinului creator, după cum se exprima Blaga[8].

Deşi acest tip de persoană tinde să ducă o viaţă nu foarte fericită, ajunge să atingă fericirea în mod compensator prin ceea ce creează şi prin faptul de a se şti util pentru posteritate, ceea ce îi conferă şi un sentiment de respect de sine, pentru că depăşeşte utilitatea pe care o poate manifesta superficial şi redundant pentru societate, atingând o nouă dimensiune de utilitate, aceea ce dăinuie, cea care cu adevărat contează şi pe care foarte puţini reuşesc să o conştientizeze, darămite să o atingă.

Bibliografie:

 „A. Giddens, 2001, Sociologie, editura All“

„C.G Jung, 1994, Psihologie individuală şi socială, editura Amina “

„G. Ene ,2000, Filosofia politică a lui J.S.Mill, editura Polirom“

„I. Kant, 2010, Critica raţiunii practice, editura Univers Enciclopedic Gold“

„L. Blaga, 2011, Trilogia culturii, editura Humanitas“

„N. Manolescu, 1999, Metamorfozele poeziei, editura Polirom“

http://www.sanatateatv.ro/articole-medicale/psihiatrie/boala-maniaco-depresiva/

 


NOTE:

[1] Extras din http://www.sanatateatv.ro/articole-medicale/psihiatrie/boala-maniaco-depresiva/; datele sunt preluate din volumul Medicina în familie., editura Teora.

[2] I. Kant, Critica raţiunii practice

[3] C.G Jung, 1994, Psihologie individuală şi socială

[4] DETERMINISM s. n. Teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități prin interacțiuni necesare și repetitive. – Din fr. déterminisme

[5] EXISTENȚIALÍSM s. n. curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete. (< fr. existentialisme, germ. Existentialismus)

[6] Aprecieri regăsite şi în volumul Metamorfozele poeziei de Nicolae Manolescu, editura Polirom.

[7] Utilitarismul de J.S.Mill,.

[8] L. Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii

*

Text recompensat cu Premiul I în cadrul Concursul Naţional de referate pentru elevi „Simboluri în Universul Cunoaşterii“, Secţiunea: Individ şi societate într-o lume în schimbare.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Dan said:

    Psihologie literara – Frumos.

  • Ralenne (author) said:

    Mulţumesc, Dan! 🙂

  • Alin Dărângă said:

    Ooooooooooooooof, m-am deprimat citind eseul, pentru care te felicit,este unul dintre cele mai complexe scrise pe tema asta. Puțini oameni știu câtă suferință trebuie să înduri atunci când ești sfâșiat între ruliu și tangaj pe o mare a disperării, ale cărei țărmuri nu crezi că le vei mai atinge vreodată.. Mulți mi-au recomandat să fac sport și să mănânc banane, dar nu ajută prea mult..Am studiat psihologia sperând că mă voi vindeca singur, dar fără succes..Aștept cu înfrigurare un nou eseu despre borderline. Mult succes!

  • Ralenne (author) said:

    Alin, primul pas e constientizarea. De aici e nevoie de vointa si de un program strict pe care sa il respecti. Si sportul chiar ajuta. Tine putin insa si de auto-sugestie.

    Multumesc pentru apreciere si bafta! Gandirea pozitiva schimba multe. Sau incearca macar sa te folosesti de emotiile negative pentru a scrie arta pura. 🙂

  • Paul said:

    Foarte, foarte neasteptata aparitia acestui eseu pentru mine si mai mare bucuria cand am vazut cat de bine este realizat! Documentare serioasa si multa pasiune – super caracteristic!
    Aveam nevoie sa citesc si ceva de acest gen in „paginile” revistei… Thanks!
    Sper sa ne mai incanti cu asemenea articole minutioase!

    Ma repet – super caracteristic!
    Te salut…

  • Ralenne (author) said:

    Mulțumesc, Paul. Mă bucur că ți-a plăcut.

    Te salut și eu 🙂

  • Cat said:

    Chiar m-am speriat ca nu am vazut nici un text al tau la proza, si dupa aia am vazut eseul aici. Felicitari!

  • Ralenne (author) said:

    Stai linistita, Cat, revin cu proza in curand.

    Merci frumos! >:D<

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.