Moderatorul-detectiv şi manipularea manipulantului

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

Ce asemănări există între o oaie lătrătoare și un lup cu proteză dentară? Nu prea multe, în afara ideii de cină ratată. O întrebare asemănătoare și-ar putea pune și cei nedumeriți de comparația pe care o propun aici: între emisiunile de televiziune de tip talk-show și romanul polițist. O precizare necesară: în cele ce urmează, mă voi raporta la romanul cu enigmă, primul dintre cele trei tipuri esențiale de policier-uri stabilite de Todorov în Poétique de la prose: romanul cu enigmă, romanul negru și romanul de suspans. Un astfel de roman e construit, cum bine se știe, pe baza a două crime: prima, comisă de asasin, funcționează ca pretext pentru cea de-a doua, (uneori) simbolică, săvârșită de detectiv asupra ucigașului. Sau, cum spunea Cehov undeva, dacă în actul întâi al piesei apare un pistol în mâna cuiva, până în actul trei e obligatoriu să se și tragă cu el. Din sfera media, mă voi opri asupra emisiunilor de tip talk-show promovate pe posturile private de știri, acelea care ne bântuie zilele și nopțile, stârnesc patimi și de-vreme-pierzătoare-discuții inutile și, ce-i mai important, ne manipulează și ne fură din timpul pe care l-am putea întrebuința cu mai bun folos.

Asemenea detectivilor din policier-urile clasice, jurnaliștii fac justiție și restabilesc temporar ordinea. Diferența e că aceștia din urmă își arogă în fapt un rol care nu le aparține de drept: acela de justițiari cu pretenții de obiectivitate.

Să intre acuzatul!

Și romanul polițist, și jurnalismul, au în comun conceptul de anchetă, de  investigație: acesta din urmă este, în fapt, modul în care lectorul ori telespectatorul află povestea întâmplărilor aduse în atenție. Oricât i-ar plăcea mediei să susțină că realul este tema sa explicită, povestea de presă nu face decât să încerce să de-construiască, pentru ca mai apoi să re-construiască în conformitate cu propriile-i nu atât principii, cât interese punctuale, sensul lumii. În acest scop, mizează pe instrumentarul narațiunii și pe un set transparent și unanim recunoscut de coduri simbolice. Moderatorul de talk-show devine un punct nodal care concentrează o multitudine de măști: a comentatorului, naratorului, detectivului și judecătorului. Și, în cele mai ridicole și nefericite situații media, și pe aceea a salvatorului poporului oropsit. Emisiunile informative și cele de tip talk-show funcționează astăzi ca un rezervor popular de mituri superficiale, care au tendința de a impune în mod agresiv modele standardizate de decriptare a sensului lumii, în care cei demonizați sunt, invariabil, reprezentații unui anume grup politic. Care anume? Simplu: spuneți-mi la ce canal de știri vă uitați.

Asemenea detectivului, moderatorul se propune pe sine drept personajul pozitiv, eroul, constanta credibilă, garanția de securitate și confort pentru telespectator. Pe firul aceleiași logici maniheiste căreia îi este tributară și scrierea cu enigmă, și în emisiunea media, o parte a personajelor, cele care aparțin spectrului politic ce urmează a fi răstignit cu orice chip, sunt figurile negative ale Răului, cărora li se refuză dintru început orice garanție de credibilitate, dar și dreptul elementar la corectă apărare. Ele sunt condamnate să dispară definitiv odată cu stingerea reflectoarelor; invitații la asemenea emisiuni știu prea bine, sau ar trebui să știe, că mor puțin la fiece sfârșit de emisiune. Dar nu la fel se întâmplă și cu ucigașii din romanele cu enigmă? Paradoxal, șansa și a unora, și a altora, este aceea că, deși mor de fiecare dată câte puțin, funcțiile lor sunt remanente, pentru că Răul este și va fi o constantă a vieții în întregul ei, chiar dacă se ascunde de fiecare dată sub alte și alte măști.

Asemenea detectivilor din policier-urile clasice, jurnaliștii fac justiție și restabilesc temporar ordinea. Diferența e că aceștia din urmă își arogă în fapt un rol care nu le aparține de drept: acela de justițiari cu pretenții de obiectivitate. Uită ei, de cele mai multe ori, că realitatea lor, ”crima” pe care o anchetează, e doar o realitate subiectiv interpretată. Ca în orice roman polițist, povestea crimei, a culpei, e povestea unei absențe pe care jurnalistul se angajează s-o umple cu simboluri, interpretări și soluții pe placul auditoriului. Toate acestea se aglutinează într-o a doua poveste, cea a ”rezolvării” crimei, a pedepsirii vinovatului la TV, iar aceasta, la rândul ei, devine un hipertext al realității cu o structură dialogică.

Media are tot interesul să mențină starea de frică. De ce? Simplu: frica (se) vinde bine. Apar astfel, în vocabularul mediatic, cuvinte care devin adevărate mărci ale fricii.

Exploatarea mediatică a fricii

Intră în joc, firește, și sistemul social pe care narațiunea jurnalistică îl oglindește, iar vocea instituțională a moderatorilor-detectivi se transformă în idiom public, populist, cu ajutorul căruia se restabilește ordinea în numele maselor. Prin parțiala ablațiune a datelor concretului, prin eterna minciună prin omisiune, culpa ori crima, dacă voiți, devine un act dramatic, esențializat și manipulator, în care s-au topit conotații sociale. Ca și cititorului de suspans, consumatorului de astfel de produse media i se induce o stare de atenție suspicioasă, o bănuială generalizată cu atât mai lesne de obținut cu cât, în cazul media, victima este colectivă iar raționamentul ipotetico-deductiv mizează pe pulsiuni primitive, ușor de manipulat: crima, foamea, puterea, avuția ilegitim dobândită.

În egală măsură, se cultivă resentimentul și frica. Mai precis, fricile colective, cele care se pot comunica într-atât întrucât vizează un obiect exterior. Apare, aici, o deosebire esențială între scrierea polițistă și emisiunea televizată: în ambele cazuri, inducerea fricii reprezintă o miză a autorului/moderatorului. Numai că parcurgerea  textului scris și toată dinamica de stări intelectuale și afective pe care le generează rămân acte solitare, de care individul își dă sieși socoteală. Televiziunea presupune comunicarea de masă, iar frica colectivă pe care o induce  generează legături sociale, ea căpătând astfel legitimitate și devenind identitară. În genere, se poate vorbi despre următoarele tipuri de frici exogene induse prin astfel de emisiuni de tip talk-show:

– frica de moarte: inegalitatea de șanse în fața sistemului sanitar, cu accente populiste

– frica de celălalt: alteritatea disruptivă a violenței – țiganii, ungurii, etc.

– frica de schimbare: teama de alteritatea transformatoare impusă de factori interni, dar și alogeni – aici, exemplul recent al relației cu FMI-ul este edificator

– frica de lipsă: atât materială, cât și afectivă (clasica și prea uzitata temă a pensionarilor săraci și singuri), cu un corolar: frica de a nu fi furat/înșelat de vinovații de serviciu, reprezentanții unei anumite clase politice, fie cea de la putere, fie cea din opoziție, în funcție de canalul de știri la care te raportezi.

Toate aceste frici exogene se grefează pe o frică lăuntrică, de tipul celei împotriva căreia F. D. Roosevelt își avertiza compatrioții în zorii celui De-al Doilea Război Mondial: frica de propria-i frică. Altfel spus, frica de a-și pierde (auto)controlul. Spațiul mediatic consacrat insecurității sociale mizează pe tendința intrinsecă a omului de a-și narativiza frica, tocmai pentru a o putea controla. Astfel, frica devine o figură a așteptării. A așteptării unei povești. Iar narațiunile mediatice cu și despre oameni politici devin un soi de romane despre ucigași în serie. Reluarea redundantă a poveștilor mediatice centrate pe evenimente anxiogene permit concentrarea fricilor masei de consumatori de media pe un obiect anume: personajul principal, omul ale cărui acțiuni sunt prezentate ca fiind lipsite de logica bunului-simț comun. Acesta e, prin excelență, Nebunul, Hoțul, Criminalul, Cel care Ia În Derâdere Viețile Oamenilor Obișnuiți. Ce mai, vinovatul de serviciu, omul al cărui nume îl intuiți, bănuiesc. Prin narativizarea și expunerea publică a unor astfel de anchete-judecăți, media vinde iluzia vremelnică a reinstituirii sensului corect al realității.

Pe de altă parte însă, media are tot interesul să mențină starea de frică. De ce? Simplu: frica (se) vinde bine. Apar astfel, în vocabularul mediatic, cuvinte care devin adevărate mărci ale fricii. E suficient să rostești astăzi cuvinte precum regimul Băsescu, PDL, USL, PSD ori PNL – repet, în funcție canalul de știri la care te raportezi – ca să induci direct o stare de nervozitate, de agitație, premergătoare apariției involuntare a  stării de teamă. Marele pericol care decurge din astfel de mecanisme puse în joc de media rezultă din aceea că oamenii nu pun niciodată la îndoială ceea ce aud și văd cu ochii lor la televizor. Telespectatorul este educat să creadă ceea ce vede și aude, el devine păstrătorul unei promisiuni de autenticitate și adevăr. Problema survine când îți dai într-un sfârșit seama că nu imaginile manipulează, ci sensul lor, narațiunea în trama căreia se topesc ele. Și cum narațiunea se află, de fiecare dată, la bunul plac al moderatorului, iar telespectatorul – asemenea cititorului unui roman captivant – e mereu ademenit să își urmeze povestitorul, să recupereze odată cu el dovezile irefutabile ale culpei, nu e greu de înțeles de ce astfel de emisiuni au o însemnată încărcătură manipulativă.

Ca adevărate temple ale democrației consumiste, televiziunile private – cu atât mai mult cu cât sunt de știri – pun în joc toate mecanismele de manipulare a maselor: simplificarea și reducția modelelor de gândire, caricaturizarea, abolirea spiritului critic, infantilizarea, folosirea celor mai simple simboluri și mituri populare, maniheizarea, exaltarea emoțiilor primare.

Manipulare, manipulare, dar să știm și noi!

Nu doar pe frica colectivă mizează astfel de produse media, ci și pe ceva mai periculos, mai exploziv: pe ură. Pe ura de sine, pe ura față de celălalt, pe ura față de lume. Pe ura gratuită, așadar.

Cu toate acestea, imaginarul social profund, cel care, odată pus în mișcare, poate conduce la transformarea sistemelor existente, nu este atins prin intermediul unor astfel de emisiuni care se mențin în zona crimei mimate, a superficialului. Dar, ca adevărate temple ale democrației consumiste, televiziunile private – cu atât mai mult cu cât sunt de știri – pun în joc toate mecanismele de manipulare a maselor: simplificarea și reducția modelelor de gândire, caricaturizarea, abolirea spiritului critic, infantilizarea, folosirea celor mai simple simboluri și mituri populare, maniheizarea, exaltarea emoțiilor primare. În acest orizont, valori de bază ale mediilor manipulatoare devin credulitatea și naivitatea. Li se oferă astfel criticilor populiști și lipsiți de nuanțe ai mijloacelor media și/sau ai clasei politice în ansamblul ei un țap ispășitor comod și la-ndemână, degajând masele îndobitocite de orice povară a responsabilității. Numai că, în realitate, drumul se cere parcurs și în sens invers: în egală măsură, media oglindește opinia publică majoritară, care se conduce după propriile-i legi, pe care însă nu le vom discuta aici.

Un fapt rămâne însă valabil pe ambele sensuri: într-o atmosferă generală ipocrită și populistă, animată de falsa evidență a neutralității, oamenii politici sunt transformați de moderatori în asasini lipsiți de farmec. Și consumatorii de produse media, incapabili să-și creeze propriile aventuri, ajung să consume masiv aventuri și investigații prefabricate. Așa au ajuns instituțiile media să amintească de satele lui Grigori Potemkin, cel despre care legenda spune că înălța la repezeală cătune de fațadă pe drumurile pe care călătorea împărăteasa Ecaterina cea Mare, încercând să o convingă de eficiența administrației lui.

La fel de adevărat este, totuși, că în orice cuvânt scris ori rostit, în orice imagine filmată și prezentată se ascunde o intenție de manipulare. Însă conceptul de manipulare nu are doar conotații negative, nu trebuie să inducă doar spaime și aprehensiuni. Ne lăsăm manipulați și de Chandler ori Agatha Christie, la fel cum e posibil ca unii dintre noi să cadă în plasa lui Radu Moraru ori a lui Adrian Ursu, asta ca să amintesc doar doi jurnaliști relativ cunoscuți, de pe ambele părți ale baricadei media.

Concluzia ține de domeniul evidenței: fie realizatorii de talk-show-uri nu citesc deloc scrieri de suspans, fie le citesc doar pe cele foarte proaste. Dar să nu ne pierdem speranța: cine știe, poate într-o bună zi, toți oamenii vor fi egali, fericiți și liberi să nu își mai pună întrebări. Și atunci, ne vom muta din suspans, în plină utopie orwelliană. Dar aici intrăm deja în altă poveste, cu mult mai periculoasă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • A apărut numărul 11 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] Diana MORĂRAŞU — Moderatorul-detectiv şi manipularea manipulantului […]

  • Dan Predescu said:

    Uite o luare de pozitie inteligenta. Mi-a facut placere sa va citesc.
    http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=5511

  • Ontelus Dan Gabriel said:

    ,,Și atunci, ne vom muta din suspans, în plină utopie orwelliană. Dar aici intrăm deja în altă poveste, cu mult mai periculoasă.” Intre timp, s-a rezolvat: am intrat in ,,Brave New World”…

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.