Povestiri clasice: Tatăl cel rău şi iubita cea tăcută

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 15 ( august, 2011 )
Autor:

E. T. A. HoffmannThe Sandman (1816)

În credinţele populare, Sandman este un soi de Moş Ene care le toarnă copiilor nisip pe pleoape ca să li se facă somn şi care le aduce vise frumoase. Asta ca să ştim de la ce s-a pornit, căci nici vorbă despre lucruri atât de inofensive în povestirea lui Hoffmann.

În cazul lui Nathanael, imaginea lui Sandman se suprapune peste aceea a sinistrului avocat Coppelius, partener al tatălui său într-o serie de experimente ştiinţifice cel puţin ciudate. Ori de câte ori acesta vine în vizită, în casă atmosfera este tensionată şi copiii sunt trimişi mai devreme la culcare, cu referirea la Sandman care a sosit. Când o dădacă îi mai şi spune că Sandman le scoate ochii copiilor care nu dorm, Nathanael începe, întâi în joacă şi mai apoi în serios, să-şi imagineze că avocatul este totuna cu personajul imaginar. Iar un accident de laborator care pune capăt vieţii tatălui său îi va accentua convingerea că musafirul avea ceva demonic.

Ani mai târziu, student şi logodit cu Clara, Nathanael devine convins că un vânzător de mărunţişuri pe nume Giuseppe Coppola este unul şi acelaşi cu Coppelius, că este urmărit şi că o soartă întunecată i-a menit să fie victima acestuia. Ca şi în copilărie, tânărul se complace în această stare şi şi-o alimentează, scrie poezie morbidă (şi proastă, ne precizează Hoffmann) şi se plânge logodnicei sale că sunt condamnaţi. Pragmatică, aceasta îi va spune că nu există forţe întunecate în afară de acelea care se ascund în sufletul unui om şi că acestea nu au putere asupra lui decât dacă omul le ia în serios. Hoffmann pendulează între aceste două interpretări – supranatural sau autosugestie – fără a oferi, până la sfârşitul istoriei, indicii clare în favoarea niciuneia. Ştia el mai bine decât unii romancieri de azi că nu e recomandat să explici de tot misterul.

Acesta nu e decât începutul dramei, pentru că tânărul nostru se lasă atras de fermecătoarea fiică a profesorului său, pe care o vede zilnic prin fereastra de peste drum stând nemişcată, ore în şir, la o masă. Când tânăra, pe nume Olimpia, îşi face debutul monden, Nathanael profită de ocazie pentru a se apropia de ea, şi este atât de fermecat de aceasta încât nu observă o serie de aspecte foarte stranii, cum ar fi acela că fata nu vorbeşte deloc. Şi nu pentru că ar fi mută, ci pentru că sunt, într-adevăr, câteva lucruri foarte în neregulă cu ea. Dar, deşi tocmai acesta este punctul-cheie al poveştii şi, pentru mine, partea ei cea mai interesantă, trebuie să mă opresc aici cu detaliile, iar cine vrea să ştie ce era cu Olimpia şi dacă Nathanael s-a vindecat de obsesia lui sau dimpotrivă, poate citi povestirea la link-ul pe care îl va găsi mai jos.

Cum face un romantic critică socială

Povestirea este tributară curentului romantic, în ceea ce priveşte exprimarea personajelor sau apariţia anumitor situaţii, dar latura stranie – motivul ochilor, care revine obsesiv, figura înspăimântătoare a lui Coppola, cu agresivitatea lui şi cu germana lui stricată, impresia că eroul e închis într-o lume a lui – compensează pentru eventualele desuetitudini. Pe de altă parte, este amuzant cum Hoffmann face uz de canoanele romantice dar, în acelaşi timp, le ia peste picior şi pe ele şi pe tinerii afectaţi de acestea. În tot ceea ce povesteşte despre eroul lui se simte o subtilă ironie, legată de pozele pe care acesta le adoptă şi de încercările sale literare. De asemenea, discret, Hoffmann ia peste picior idealul romantic de tânără domnişoară: Nathanael o găseşte fascinantă pe Olimpia deşi aceasta nu scotea o vorbă şi se simte mai bine înţeles de aceasta decât de Clara, care îl contrazicea. Este felul autorului de a spune că etalonul de feminitate al epocii – să fie frumoasă, să danseze bine, să cânte la pian şi să asculte cu atenţie tot ce spune partenerul, criterii pe care Olimpia le îndeplineşte de minune – acesta etalon poate ascunde o găunoşenie înspăimântătoare.

De altfel, această ironie la adresa diverselor apucături în materie de artă, societate şi viaţă conjugală este o caracteristică a prozei lui Hoffmann, fără să impieteze asupra atmosferei fantastice şi sumbre din povestirile sale. Mă face să mă întreb cum ar fi scris dacă s-ar fi născut cu măcar un secol mai târziu, când realismul îşi intrase deja bine în drepturi.

Freud, Hoffmann şi complexul castrării

 

Povestirea a intrat în atenţia psihanaliştilor, inclusiv Freud hazardându-se să-i dea un diagnostic lui Nathanael. Conform interpretării acestuia, teama tânărului că îşi va pierde ochii este un complex al castrării sublimat, complex generat în copilărie de întâlnirea cu Coppelius. Tratând toată povestirea ca pe o nevroză – pentru el cealaltă explicaţie, a supranaturalului, nu există – Freud vorbeşte despre o scindare a imaginii paterne în tatăl cel bun şi tatăl ce rău (care îl trimite devreme la culcare şi îl pedepseşte când nu se supune). Copilul îşi doreşte ca tatăl cel rău să moară şi când părintele său chiar îşi găseşte sfârşitul, în anumite circumstanţe (cum ziceam, citiţi povestirea), pac! gata nevroza! Traumă ce ar explica şi narcisismul manifestat la maturitate de Nathanael, care o preferă pe Olimpia cea tăcută pentru că proiectează asupra ei propriile lui trăiri în loc să iubească o femeie

– • –

Surse: Povestirea poate fi descărcată gratis de aici: http://www.manybooks.net/titles/hoffmannetother06sand-man.html (pentru cei care nu au e-reader există, tot acolo, şi opţiunea de a o citi în format PDF).

Eseul lui Freud în care se face referire la The Sandman poate fi citit mai pe larg aici:

http://people.emich.edu/acoykenda/uncanny1.htm

– • –

Despre autor: Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann (24 January 1776 – 25 June 1822) s-a născut Königsberg, Prusia. A fost jurist ca pregătire şi chiar a profesat cât să nu moară de foame, dar a iubit din cale-afară muzica, pictura şi literatura. Mai interesat să-şi urmeze vocaţia decât să-şi facă o stare, a lucrat ca decorator şi scriitor de piese pentru un teatru, a fost directorul unei companii de operă, a făcut caricaturi. Dragostea faţă de aceste arte se vede şi din ceea ce a scris, până acolo că devine, pentru cititorul modern, obositoare prin desele referiri pe care le face la pictori sau compozitori care nu au trecut testul timpului sau prin insistenţa cu care personajele sale discută despre detalii ale muzicii de operă. Până şi numele cu care şi-a semnat povestirile fantastice poartă în el dragostea pentru muzică, „Wilhelm”, cel de-al treilea nume al său, fiind înlocuit cu „Amadeus”, în onoarea lui Mozart. Una dintre poveştile sale, The Nutcracker and the Mouse King, a fost sursă de inspiraţie pentru baletul „Spărgătorul de nuci”, al lui Ceaikovski, iar povestirea despre care vorbim astăzi a inspirat baletul Coppelia.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    vezi, jewel, stiam eu ca nu astept degeaba articolul tau – tot de chestii valoroase te tii! cool si tot asa, e timpul ca lumea sa redescopere literatura asta, pana nu se sufoca de tot cu maculatura moderna! (ma rog, desigur ca nu tot ce e modern e maculatura, doamne fereste, dar din pacate maculatura predomina – inainte era ceva mai greu sa publici mizerii).

  • riflow said:

    POT SA GASESC CARTEA DE SITIT SI IN LIMBA ROMANA ?
    Traiesc in strainatate si nu stiu cum sa dau de ea

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.