Povestiri clasice: Un altfel de vampir

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Vă propun, cu începere din acest număr o rubrică menită să aducă sau să readucă în atenţie povestiri fantastice de pe la începuturile genului. Asta ca să vedem cum a început totul şi dacă nu cumva, scuturate niţel de praf, acestea nu ar face faţă oricăror plăsmuiri moderne. Pe lângă maeştri ai genului, rubrica va face referire şi la povestiri fantastice scrise de autori astăzi clasici care, la vremea lor, n-au considerat că poveştile supranaturale sunt un gen minor şi nedemn de pana lor. Printre ei Henry James, Charles Dickens şi Guy de Maupassant.

Tototdată, cred că va fi foarte plăcut pentru unii cititori să descopere sau să redescopere nişte povestiri în care se vorbeşte despre dragoste şi nu despre sex şi în care nu apar cuvinte precum „fuck”, „cock, „dick” etc. Nu că aş avea obiecţii majore faţă de stilul modern de scriitură, dar uneori eu, una, apreciez nişte maniere clasice.

*

George Sylvester Viereck – The House of the Vampire (1907)

Am ales-o pentru debutul rubricii tocmai pentru că este mai puţin cunoscută şi, în acelaşi timp, nu lipsită de surprize. Începutul puţin cam lent – pe vremea aceea oamenii aveau mai mult timp – şi finalul cu o atmosferă tributară goticului îi permit să stea cu mândrie între clasicele genului, dar în acelaşi timp are câteva aspecte, în materie de intrigă şi psihologie a personajelor, de o neaşteptată modernitate.

Este povestea tânărului scriitor Earnest Fielding care ajungă să locuiască în aceeaşi casă cu Reginald Clarke, autor de geniu şi personalitate apreciată a vremii sale. Tânărul Fielding este încântat, Clarke este idolul său. Totodată, Clarke este şi un vampir, dar nu unul obişnuit, ci unul care se hrăneşte cu psihicul celor din jur şi cu creativitatea acestora, alimentându-şi talentul în timp ce îşi aduce victimele în pragul epuizării nervoase. Fielding se pomeneşte că a scris, în gând, o întreagă piesă de teatru, dar că, din motive inexplicabile, nu ajunge să pună nimic pe hârtie. Când maestrul său organizează o seară de lectură şi citeşte, ca pe un text propriu, piesa pe care Fielding nu a scris-o niciodată, acesta din urmă nu este sigur dacă e vorba despre un furt intelectual sau dacă e el pe punctul de a-şi pierde minţile. Dacă eroul nostru îşi va salva opera sau măcar sănătatea mentală, cine va citi va afla.

Interesant  este, mai ales dacă ne raportăm la momentul scrierii povestirii, că avem acces şi la punctul de vedere al vampirului, care îşi apără cauza. Sunt ceea ce sunt, spune el, nu-mi pot nega natura, nu pot să fiu altceva decât sunt chiar dacă aş vrea şi am acelaşi drept să trăiesc ca şi tine. Viereck chiar sugerează că marile personalităţi ale istoriei şi culturii – Alexandru Macedon, Napoleon, Balzac, Shakespeare – au fost asemenea vampiri şi pune întrebarea dacă nu cumva este mai bine să fie sacrificată creativitatea câtorva oameni pentru ca nişte opere nemuritoare să se nască. În plus, deşi nu subliniază acest aspect, Viereck oferă personajului şi nişte nuanţe de gri, în loc să-picteze complet în negru: drama creaturii provine din faptul că nu se poate împiedica să-i paraziteze pe cei din jur, nici măcar pe aceia pe care îi iubeşte.

În ciuda începutului cam lung şi a unei tendinţe a personajelor de a discuta chestiuni principiale în momente în care oamenilor reali numai de asta nu le-ar arde, mie mi s-a părut o povestire interesantă, iar atmosfera tensionată a finalului şi soluţia aleasă de autor fac să merite experienţa.

Ca o ultimă observaţie, The House of the Vampire este adesea prezentată drept prima povestire cu vampiri gay, dar eu, una, am impresia că asta este mai mult în ochiul privitorului. Pe vampir nu-l interesează sexul victimelor, ci talentul acestora, iar în epocă femeile nu erau încurajate să îmbrăţişeze o carieră în domeniul artelor; chiar şi aşa, are cel puţin o victimă de sex feminin. Cât despre admiraţia iniţială a lui Fielding şi a altora faţă de Clarke, este probabil aceea a unor tineri discipoli faţă de maestrul lor. Dar în fine, fiecare cu părerea lui.

Sursă: povestirea poate fi citită online pe wikisource (http://en.wikisource.org/wiki/The_House_of_the_Vampire). Posesorii de e-readere o pot descărca, în varii formate, de pe site-ul Project Gutenberg, mai precis de aici (http://www.gutenberg.org/ebooks/17144 ).

– • –

Despre autor: George Sylvester Viereck (1884 –1962), american de origine germană, mai cunoscut în vremurile sale ca poet şi, din păcate, de la un moment încolo, ca propagandist al Germaniei naziste. A fost prieten cu Nikola Tesla. Tatăl său ar fi fost, se spunea în epocă, fiul bastard al Kaizerului Wilhelm I. Adăugând la asta şi copilăria petrecută în Gemania (părinţii lui au emigrat în 1897 în State) poate că asta constituie cât de cât o explicaţie – chiar dacă nu o scuză – pentru opţiunile sale politice, pentru care, de altfel, a făcut închisoare, între 1942 şi 1947 (americanii îl considerau agent german).

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • dan said:

    Da, nicio treaba cu gay-ii in cartea asta, e doar tendinta de a interpreta totu’ (Daca mai tii minte, in Razvan si Vidra Razvan ii zicea lui Tanase Iubite, da nu ptr. ca era gay, ci ptr. ca asa se vorbea p-atunci). Discutiile principiale insa io zic ca sunt foarte reale, ptr. ca oamenii din epoca aia le luau mai in serios decat isi luau propria viata. Iar intre modern si clasic, intotdeauna o sa-l prefer pe Varney lu’ Anne Rice, si pe Stoker lu’ Meyer

  • Laura Sorin (author) said:

    A, sunt sigură că luau principiile mai în serios şi că discutau despre ele cu patimă, mă gândesc însă că atunci când era vorba să-şi salveze vieţile sau când erau într-o stare de mare agitaţie emoţională, vezi cazul lui Fielding, nu mai erau nici ei capabili să stea să teoretizeze la rece în loc să-şi ia adversarul de guler. Dar mi se par scuzabile astea, ăla era canonul literar pe atunci.
    Pe mine m-a enervat foarte tare un comentariu pe care l-am găsit pe undeva despre textul ăsta şi care zicea: „where is the hot stuff”. Încă mai fumeg când îmi aduc aminte.
    Cât despre Varney şi alţi „bunici ai lui Dracula” o să pregătesc un episod special la un moment dat. Mie îmi place însă ce a făcut Rice, cel puţin în „Interviu cu un vampir”, mai puţin pe măsură ce seria a avansat. Meyer nu am citit. Are GRR Martin în schimb un roman mişto cu vampiri, „Fevre Dream”, presupun că-l ştii.

  • oliviu craznic said:

    Foarte tare seria asta Jewel, ma bucura mult – faci o chestie cu totul deosebita si utila, nelasand valorile sa fie uitate! N-am citit House Of The Vampire ca nu ma omor dupa chestiile care implica puteri psihice gen absorbtii de energie (stiam de carte, dar pur si simplu nu m-a tentat, acum dupa recenzia ta vreau sa ii arunc totusi o privire, ca pare sa aiba chestii meritorii), asa ca nu ma pot pronunta in nici un fel pe subiect si pe context, dar as zice ca dan are dreptate in sensul ca treaba cu principiile prima si asupra propriei vieti, din cate stiu eu (atunci nu prea se punea pret pe viata, pt ca oricum credeau in viata de apoi destul de tare, dar pe morala da, sunt o groaza de cazuri istorice care o dovedesc de la bayard la alamo; si la pariurile alea riscante care se puneau pur si simplu de dragul unei idei, de aia a si ramas prototipul individului care discuta cu sange rece filosofie in cel mai mare pericol – cel al gentlemen-ului englez sau al colonistului american. cel mai bun exemplu: in filmul tombstone, doc holliday se duce la moarte fluierand un cantecel, si mi s-a parut singura scena din film trasa de par. numai ca nu era trasa de par. memoriile lui big nose kate si nu numai atesta ca asa s-a si dus, doar ca eu am aflat dupa aceea. deci ce ne poate noua parea exagerat, lor nu prea li se parea…). Spre rusinea mea nu am citit nici Fevre Dream, desi pe asta o am in plan:)
    @Salut, Dane, dar sa stii ca desi Stoker e un mare autor, vezi Rubinul cu 7 stele sau Salasul Viermelui Alb (de fapt, cred ca le-ai vazut deja), Dracula nu prea i-a iesit, in opinia mea:), parca ne-am mai contrat noi o data pe tema asta. Si da, modernilor nu prea le iese, totusi – mai bun decat Dracula e clar Salem’s Lot, pe care eu il consider un Dracula imbunatatit (personajele si actiunea sunt cam aceleasi…). Si mai e o chestie acum aparuta, Sabia magica, care pana pe la trei sferturi e perfecta, reda mitul vampirilor la fix si se petrece si in Romania (cica e un fel de rescriere a Mioritei cu vampiri, desi mie nu mi s-a parut), dar din pacate finalul devine fantasy total si strica tot.

  • dan said:

    Laura, astept episodu’ Varney! Martin e citit, desigur, si mi-a placut tare. Sal’tare, Oliviu, tare Lotu’, da, da tot zic ca Dracula rules. M-apuc azi sa caut si Sabia aia magica… Brava ptr. articolu’ cu Jack!

  • Laura Sorin said:

    O să ajung şi eu să văd ce e cu sabia aia magică, nu e prima oară când aud de ea.
    Pe mine nu m-a încântat Salem’s Lot, cu excepţia anumitor părţi (cum ar fi aia când prezintă tot oraşul vampirizat, în plină zi, cu toţi locuitorii ascunşi prin debarale şi alte locuri întunecoase).
    Oliviu, să citeşti „Fevre Dream”!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.