Stephen King – Puterea cuvintelor

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 1 ( iunie, 2010 )
Autor:

„Unul dintre lucrurile care afirmă
puterea artei chiar şi în ochii celor care o ocolesc
este regularitatea cu care mitul înghite adevărul…
fără a scoate măcar un râgâit de indigestie.”

Stephen King, Danse Macabre

Ce urmează este o încercare de monografie Stephen King, având la bază o teză de licenţă, prezentată aici sub formă de foileton, vreme de un an.

1. Câteva generalităţi necesare

Goticul pur-sânge
Ceea ce astăzi numim literatură horror, de suspans, thriller psihologic este doar consecinţa firească, evolutivă, a ceea ce în secolul al XVIII-lea se numea roman gotic, roman de mistere.

Romanul gotic e o constantă a literaturii engleze încă din 1764, când Horace Walpole a publicat Castelul din Otranto, scriere amendată neîncetat de numeroşi critici pentru senzaţionalismul ei, pentru calităţile ei melodramatice şi pentru accentul pus pe supranatural.

Multe din imaginile intense ale genului provin de la aşa-numiţii poeţi ai cimitirelor, Gray şi Thompson, amestecând peisajul pădurilor vaste, întunecate, luxuriante, cu ruinele unor clădiri impunătoare, mănăstiri şi un tip de personaj care excelează în melancolic. Literatura gotică, văzută ca mişcare distinctă, a fost o dezamăgire pentru idealiştii poeţi romantici, întrucât personajul sentimental zugrăvit de Ann Radcliffe – de pildă – nu putea transcende în realitate.

Deşi romanul gotic a influenţat multe genuri emergente, amploarea lui a scăzut treptat şi, odată cu apariţia lui Melmoth rătăcitorul de Charles Maturin, declinul s-a desăvârşit. Cercul s-a închis: de la revolta în faţa ordinii din Epoca Raţiunii la acceptarea ideii că raţiunea derivă din teroare.

Evoluţia romanului gotic de la tonul melacolic al literaturii sentimentale la sublimul practicat de poeţii cimitirelor a avut un puternic impact asupra tinerei mişcări romantice de la Wordsworth la Shelley. Romane precum Castelul din Otranto de Horace Walpole, Aventurile lui Ferdinand Count Fathom de Tobias Smollett, Longsword, Conte de Salisbury de Thomas Leland, Bătrânul baron englez: O poveste gotică de Clara Reeve şi Vathek: O poveste orientală de William Beckford i-au influenţat pe Coleridge să scrie o dramă gotică, pe Shelley să scrie două romane gotice şi pe Byron să scrie Manfred.

Efectele romanului gotic încă se simt în literatura modernă, de la Joyce Carol Oates la Anne Rice şi Stephen King. Motivele folosite de Horace Walpole pot fi găsite în toate genurile literare, însă romanul gotic – aşa cum e prezentat el la cursurile de literatură – a fost lăsat să zacă în bezna bibliotecilor şi, cu puţine excepţii, a dispărut complet din canonul literaturii occidentale.

În locul lui a venit ceva cunoscut sub numele de neo-gotic în Marea Britanie şi horror sau – acum, chiar şi acest termen e depăşit – horror modern în Statele Unite.

Goticul american
În Lumea Nouă distingem clar trei etape ale goticului.
Primii colonişti trebuie să fi fost puternic impresionaţi de sălbăticia şi misterul noului continent. De tăcerea Naturii. Toate acestea, în ochii protestanţilor veniţi din Anglia, nu puteau reprezenta decât semnul domniei lui Satan. Misiunea lor devenea, deci, aceea de-a purifica locul prin credinţă.

Puritanii din New England s-au dovedit a fi oameni intransigenţi, intoleranţi, a căror credinţă fanatică e imposibil să nu fi dat naştere la paranoia, ba chiar la nebunie, în rândul celor mai sensibili dintre ei. Sensibilitatea gotică, la rândul ei, izvorăşte din paradoxuri: Dumnezeu cel iubitor şi paternal şi fiul Lui, Iisus, pot fi foarte bine tirani de temut; „binele” e legat intrinsec de capacitatea de-a pedepsi; e posibil să te consideri liber, însă toate acţiunile omului sunt predeterminate, din perspectivă divină, cu mult înainte de naştere.

Primul romancier american adevărat, Charles Brockden Brown, s-a născut în Philadelphia într-o familie de quakeri, însă întâiul său roman important, Wieland sau Transformarea (1798), este îmbibat de spiritul paranoiei puritane. Romanul este o expresie coşmarescă a dorinţei reprimate, anticipând povestirile groteşti similare ale lui Edgar Allan Poe.

Astfel de atacuri la adresa identităţii şi autonomiei individuale caracterizează majoritatea poveştilor gotice scrise de Washington Irving, Nathaniel Hawthorne, Edgar Allan Poe, Charlote Perkins Gilman, H. P. Lovecraft şi de autorii secolului al XX-lea, pentru care „supranaturalul” şi „inconştientul” malefic se suprapun.

Edgar Allan Poe

Primul val de expresie gotică poartă, astfel, marca unor autori precum Nathaniel Hawthorne şi Herman Melville. Cel dintâi a devenit istoricul/cronicarul propriilor săi strămoşi puritani în romane încărcate de simbolism (Litera stacojie şi Casa cu şapte frontoane), dar şi în poveştile construite pe model de parabolă strânse în Muşchi de pe un vechi prezbiteriu. Cel de-al doilea, în ireala şi bizara alegorie The Tartarus of Maids, din culegerea The Piazza Tales, introduce o viziune politică: compasiunea autorului faţă de soarta fetelor şi femeilor condamnate la muncă în fabricile din New England – blestemul feminităţii într-o societate patriarhală. Tocmai această încercare de identificare sexuală (tabu până atunci şi chiar de atunci mult timp înainte în canonul literar gotic), această încercare de-a oferi şi punctul de vedere al „celuilalt sex” face din Herman Melville o voce de luat în seamă şi un autor la care să ne întoarcem atunci când căutăm primele semne ale detabuizării goticului în literatură.

A doua etapă este marcată fără doar şi poate de Edgar Allan Poe. Personalitate duală – fenomen des întâlnit la romantici – Edgar Poe întrupează într-un chip specific şi foarte elocvent contradicţiile timpului său. Gustul pentru rafinamente subtile împinse până la morbid, gustul pentru fastuos, interesul pentru doctrinele ezoterice, un individualism orgolios şi dispreţuitor pentru valorile „plebeiene” – adesea întâlnite în romantismul european – au găsit în Edgar Allan Poe un adept dornic şi receptiv, datorită educaţiei primite. Culegerea sa Povestiri groteşti şi extraordinare (1840) a reprezentat o adevărată revoluţie a fantasticului de sorginte europeană, cu bătaie dinspre germanul E.T.A. Hoffman.

Poate cea mai rafinată poveste gotică din literatura americană este scurtul roman O coardă prea întinsă de Henry James, o capodoperă de stil, ironie, ambiguitate. Asemenea lui James, şi Edith Wharton a scris o serie de poveşti cu fantome de-un psihologism delicat: Sămânţa de rodie, Ochii, Toate sufletele şi Postfaţă. Poveştile cu subiect supranatural ale lui Wharton, blânde după standardul gotic, ridică întrebări legate de conştiinţa şi destinul individual într-un context social foarte diferit de acela al scriitorilor gotici mai senzaţionalişti, precum Poe şi Ambrose Bierce.

H.P. Lovecraft

Edith Wharton şi Henry James sunt aproape singurii scriitori care au practicat ficţiunea de factură gotică, în acelaşi timp clădindu-şi cariere solide ca autori „realişti” ai scenei social-domestice americane.

Sigur, a treia etapă a goticului american şi, totodată, etapa care face trecerea spre aşa-numitul horror este marcată de opera lui H. P. Lovecraft. Fiu al unor părinţi psihotici, Lovecraft a fost un talent precoce şi prolific care a ales să ducă o viaţă retrasă, producând un corp unic de povestiri şi nuvele horror, înaintea pematurii sale morţi, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, în 1937. Numele lui Lovecraft a rămas pentru totdeauna asociat cu proza crudă, obsesivă, puternic senzaţionalistă şi elaborată, pusă în slujba numirii a ceea ce nu poate fi numit. Aceasta este, la drept vorbind, însăşi natura horror-ului: dărâmarea convenţiilor, a tabuurilor, istorisirea inimaginabilului, răsucirea realităţii cu o sută optzeci de grade pentru a scoate în evidenţă găunoşenia ei.

Influenţa lui Lovecraft asupra scriitorilor de horror ai secolului XX a fost incalculabilă şi în anumite cercuri el este preţuit tocmai pentru acele trăsături (exces de macabru, prolixitate, redundanţă, inventivitate fantastă şi repetitivă) pentru care, în cercurile mai „literare”, este dispreţuit.

Urmând firesc acest parcurs literar, Stephen King reprezintă cea de-a patra etapă a „goticului” american. Sau, mai degrabă, prima etapă a fantasticului modern cu accente horror şi chiar gotic-tradiţionale.

Căci Stephen King, conştient prea bine de tradiţia în care alegea să se înscrie, a revoluţionat genul în singurul mod valabil vremurilor pe care le-a trăit şi încă le trăieşte: apropiindu-l de mainstream, prin înglobarea unor filoane literare exploatate, printre alţii, de William Faulkner, John Cheever, Sylvia Plath, William Goyen, E.L. Doctorow şi Paul Bowles.

Etichete: , ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.