Stephen King – Puterea cuvintelor II

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

„Unul dintre lucrurile care afirmă

puterea artei chiar şi în ochii celor care o ocolesc

este regularitatea cu care mitul înghite adevărul…

fără a scoate măcar un râgâit de indigestie.”

–Stephen King, Danse Macabre

Ce urmează este o încercare de monografie Stephen King, având la bază o teză de licenţă, prezentată aici sub formă de foileton, vreme de un an.

2. V i a ţ a

Mediul social

Războiul Rece a început cu întâlnirea celor trei mari puteri la Yalta, la fostul palat al Ţarului Nicolae, în Crimeea, pe ţărmul sudic al Mării Negre. Conferinţa a avut loc în intervalul 4-11 februarie 1945. Lumea s-a rupt în două sfere de influenţă. America şi Europa Occidentală au rămas democratice, în vreme ce Europa de Est a rămas la mila Rusiei şi a fost forţată să îmbrăţişeze ideologia comunistă.

Pentru americani, acesta a fost începutul unei lungi perioade de teamă subliminală. Unii istorici au numit această perioadă „Epoca Anxietăţii”. Ameninţarea cu bomba atomică i-a făcut pe americanii mijlocului de secol să se teamă şi mai tare de ceea ce se temuseră dintotdeauna: că lucrurile care până atunci le-au întregit viaţa se vor destrăma şi că această destrămare nu poate fi controlată.

Fragmentarea era doar o teamă. Pierderea controlului era alta. Bomba simboliza conjuncţia dintre acestea două.

În acelaşi timp, copiilor Generaţiei Atomice li s-a administrat un soi de „igienă mentală” prin filme precum The Snob (1959), Lunchroom Manners, The Terrible Truth şi The Last Prom. Acestea puneau accentul pe diferitele metehne ale noilor rebeli: libertatea de comportament, drogurile şi viteza, adică tot ce întruchipa James Dean în Rebel fără cauză. Rock’n’roll-ul lui Elvis era auzit pretutindeni şi Freud făcea modă cu faimoasa lui Canapea. Autori precum Kerouac, Pynchon, Nabovok şi Bellow vorbeau despre tot ce era considerat tabu în societatea americană.

Anii copilăriei lui Stephen King au fost ani marcaţi deopotrivă de o teamă teribilă şi de o libertate a expresiei nemaivăzute până atunci, o libertate care aducea cu ea o stare idilică a lucrurilor. Majoritatea scrierilor lui din anii administraţiei Eisenhower se bazează pe această dihotomie.
Trezirea la viaţa conştientă

Există puţine mărturii publice despre viaţa lui Stephen King. Este unul dintre autorii cărora, deşi se bucură de mare succes, nu le plase să se expună, care resping ideea de publicitate personală prin intermediul apariţiilor în talk-show-uri, întâlnirilor publice de proporţii ori acordarea drepturilor de-a se scrie monografii autorizate despre el; până şi site-ul său oferă informaţii puţine în acest sens.

În ciuda acestor lucruri, putem descoperi suficiente informaţii despre el pentru a ne forma o idee corectă.

Stephen King a vorbit prima dată despre sine în Danse Macabre, în 1980, la şase ani după ce urcase în topuri cu Carrie. Şi aşa, cantitatea de informaţii este mică şi cititori au trebuit să aştepte alţi douăzeci de ani, până când, în 2000, King a publicat un volum intitulat Despre scris. Ca pentru a satisface această poftă, King umple aproape jumătate de carte cu amintiri din copilărie şi relatarea momentelor importante din viaţa sa. Ba chiar a intitulat această parte C.V.

Astfel, avem acum surse de încredere pentru a spune că:

Stephen Edwin King s-a născut la Portland, în statul american Maine, la 27 septembrie 1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. (Fratele său mai mare, David, a fost adoptat.) După ce părinţii s-au despărţit (tatăl a plecat să cumpere ţigări şi nu s-a mai întors niciodată), pe când Stephen nu era decât copilaş, el şi fratele lui au fost crescuţi doar de mamă.

Înscrierea lui la şcoală a trebuit amânată, datorită a numeroase probleme medicale la urechi, gât şi ochi. În timpul cât a stat acasă, micuţul Steve a citit toate cărţile cu benzi desenate care i-au căzut în mână. La un moment dat – îşi aminteşte el în Despre scris – a început să copieze poveşti într-un caiet. Când i l-a arătat mamei, aceasta s-a bucurat peste poate. Aflând însă că nu erau poveşti scrise de el, i-a mai scăzut din mândrie. „Scrie una numai a ta”, l-a îndemnat ea. Şi Stevie rememorează: „Mi-amintesc că am încercat un imens sentiment al potenţialităţii la această idee, de parcă aş fi fost împins într-o clădire uriaşă plină de uşi şi mi se dăduse permisiunea s-o deschid pe care vreau. Erau mai multe uşi decât ar putea deschide o persoană într-o singură viaţă, aşa credeam (şi încă mai cred).” [1]

Din această „ambiţie” au rezultat patru povestioare comice avându-l ca personaj central pe un anume domn Rabbit Trick. Pe acestea, mama i le-a cumpărat cu douăzeci şi cinci de cenţi bucata, pentru a le trimite surorilor ei. „A fost primul dolar pe care l-am câştigat în branşa asta” [2], mai notează King cu umor.

Un alt pas important al dezvoltării sale ca artist aminteşte de experienţa din tinereţe a lui Benjamin Franklin. „Cu toate că era cu un an mai mic decât colegii lui de clasă, fratele meu mai mare se plictisea la liceu. În parte, asta se datorea intelectului său (avea un IQ de peste 150 sau 160), însă eu cred că se datora mai degrabă firii lui neastâmpărate. […] A rezolvat problema, măcar temporar, fondând un ziar pe care l-a numit Dave’s Rug.” [3] Sigur că fratele mai mic avea şi el un interes în această afacere. Dar în ciuda aşteptărilor, contribuţia principală a tânărului Stephen n-a constat din povestirile deja scrie (a susţinut, de fapt, un soi de „poveste continuă”), ci din ajutorul tehnic dat la tipărirea ziarului. Relatarea din Despre scris a episodului cu tipografia din subsol seamănă izbitor cu cea din Autobiografia lui Franklin. Aşa s-ar putea explica atracţia ulterioară pentru cuvântul tipărit, o atracţie comună tuturor scriitorilor de ficţiune, poate principala sursă a creativităţii lor. Pentru moment, însă, King recunoaşte: „Pe mine nu prea mă interesa procesul tipografic… […] Între 1958 şi 1966, principala mea pasiune au fost filmele.” [4] În anii de liceu, a tipărit totuşi propriul său ziar satiric intitulat The Village Vomit şi, mai târziu, în timpul colegiului, a susţinut o rubrică permanentă numită King’s Garbage Truck în ziarul campusului.

Tiparniţa din subsol, aflăm mai încolo, nu rămâne abandonată pentru mult timp. Deşi interesat mai mult de filme decât de tipărire, Steven se va întoarce în curând la adevărata sa chemare.

Şi tocmai la cinema a trăit ceea ce ajunge să descrie ca „sfârşitul unui vis frumos… şi începutul coşmarului. [5] Era după-amiaza zilei de 4 octombrie 1957 şi, la cinematograful din Stratford, reprezentaţia la matineul de sâmbătă era Pământul vs. farfuriile zburătoare, cu Hugh Marlowe. Printre copiii prezenţi se număra şi Steve, în vârstă de zece ani. Pe când filmul se apropia de punctul culminant şi farfuriile zburătoare porneau atacul asupra Washington-ului în ultima secvenţă, totul s-a oprit. Vociferările obişnuite ale copiilor au încetat brusc în sala de cinema. Pe scenă, în faţa ecranului, a urcat managerul. „Am rămas acolo, în scaunele noastre, ca nişte momâi, holbându-ne la manager”, [6] îşi aminteşte King. Omul avea de făcut un anunţ… numai că nu-şi găsea vocea. „Vreau să vă spun”, a reuşit el într-un final, „că ruşii au lansat pe orbita Pământului un satelit. I-au spus… Spootnik.” [7] Preţ de o clipă, s-a menţinut o tăcere mormântală. Apoi, o voce a strigat cu mânie: „O, pune înapoi filmul, mincinosule!”

Pentru a înţelege şocul resimţit de cei din public în după-amiaza aceea, cităm chiar cuvintele lui King:

Noi eram copiii care crescuseră cu Captain Video şi Terry şi piraţii. Noi eram copiii care-l văzuseră pe Combat Casey cum le spărgea dinţii nord-coreeniilor în benzile desenate. Noi eram copiii care-l văzuseră pe Richard Carlson cum prindea mii de spioni comunişti mizerabili în I Led Three Lives. Noi eram copiii care scoseseră douăzeci şi cinci de cenţi de căciulă ca să-l vedem pe Hugh Marlowe în Pământul vs. farfuriile zburătoare şi primiseră ca bonus otrăvit informaţia aceea înfricoşătoare.

[…]

Noi eram pământ fertil pentru seminţele terorii, noi eram simpli copilaşi; fuseserăm crescuţi într-o ciudată atmosferă dominată de-a valma de paranoia, patriotism şi hubris naţional. Ni se spusese că noi eram cea mai mare naţiune de pe pământ şi că orice nenorocit de după Cortina de Fier care încerca să tragă în noi în acel mare saloon al politicii internaţionale va descoperi cine este cel mai rapid pistolar din Vest (ca în înălţătorul roman al lui Pat Frank din perioada aceea, Alas, Babylon), dar ni se mai spusese şi ce să ţinem exact în adăposturile noastre antinucleare şi cât va trebui să stăm în ele după ce vom câştiga războiul. Aveam mâncare mai multă decât orice naţiune din istoria lumii, însă laptele nostru conţinea urme de Strotium-90, rezultat în urma testărilor nucleare.

Danse Macabre, capitolul 1, subcapitolul 4

Tot ceea ce credeau despre propria lor ţară, tot ce ştiau despre puterea de preîntâmpinare a răului pe care aceasta o avea s-a năruit în acea clipă. Şi asta deoarece copiii înţeleg însemnătatea lucrurilor importante din viaţă mai repede decât oricine altcineva. Categoric, nu cunosc implicaţiile lor, dar cunosc puterea acelor lucruri de-a face rău.

Prin toate acestea a trecut Stephen King, lucruri care pot fi considerate ca bază a întregului său crez estetic. Acel moment l-a făcut să „perceapă o legătură utilă între lumea fanteziei şi ceea ce My Weekly Reader obişnuia să numească Fapte curente” [8], ceea ce, vom vedea mai târziu, reprezintă trăsătura principală a unei scrieri horror…

Liceul şi anii de colegiu

Două vizite în biroul directorului

Filmele care îl bucurau nu erau din cele obişnuite, turnate de studiourile Disney, epopei biblice şi musicaluri „în care mulţimi de oameni spilcuiţi dansau şi cântau pe ecran lat” [9], care erau „plictisitor de «corecte»” şi „previzibile”, ci horror-urile de matineu precum Attack of the Giant Leeches şi Dementia 13. Citând cuvintele lui Stephen King: „La treisprezece ani, voiam monştri care devorau oraşe întregi, cadavre radioactive care ieşeau din ocean şi înghiţeau surferi şi fete cu sutiene negre care arătau ca vai de ele.” [10]

Cele mai iubite filme de el şi prietenul lui, Chris Chelsey, erau cele produse de American International Company, regizate de Roger Corman şi inspirate aproape exclusiv de povestirile lui Edgar Allan Poe. Amândoi numeau aceste reprezentanţii cinematografice „Poefilme”. Cel care l-a impresionat cel mai puternic pe Steve a fost Hruba şi pendulul. După ce l-a văzut, s-a hotărât să rescrie povestea sub forma unui roman şi să-l tipărească pe cheltuială proprie la tiparniţa din subsol a fratelui său. După două zile de muncă grea, cartea a fost gata şi purta pe copertă cuvintele: A V.I.B. BOOK – V.I.B. fiind un acronim pentru „Very Important Book”.

Toate cele trei duzini de exemplare tipărite le-a vândut colegilor lui de şcoală. „Hruba şi pendulul s-a dovedit a fi primul meu bestseller” [11], remarcă autorul.

Succesul n-a fost lung, totuşi. După orele de şcoală, Steve a fost chemat în biroul directorului. Domnişoara Hisler, fosta lui învăţătoare din şcoala primară, era deranjată de faptul că transformase şcoala în piaţa lui de desfacere. O mai deranja şi că scria asemenea „mizerii”. „Tu eşti talentat”, i-a spus. „De ce vrei să-ţi iroseşti calităţile?”

„Mi-era ruşine”, mărturiseşte King şi continuă scoţând în evidenţă morala întâmplării: „Am petrecut destul de mulţi ani de atunci – cam mulţi, cred – simţindu-mă ruşinat pentru ceea ce scriu. Cred că aveam deja patruzeci de ani când mi-am dat seama că aproape toţi prozatorii şi poeţii care au publicat vreodată măcar un rând au fost acuzaţi de cineva că-şi irosesc talentul cu care i-a hărăzit Dumnezeu. Dacă scrii (sau pictezi, sau dansezi, sau sculptezi, sau cânţi, presupun), cineva va încerca să te facă să te simţi jalnic din cauza asta, atâta tot.” [12]

A fost forţat să returneze toţi banii şi să recupereze toate exemplarele vândute din Hruba şi pendulul… lucru pe care l-a făcut fără a crâcni.

Dar, în timpul vacanţei de vară, şi-a găsit răzbunarea.

A scris altă poveste, una originală intitulată Invazia creaturilor stelare, şi a vândut toate cele patru duzini, cu excepţia a patru sau cinci exemplare. „Dar, în adâncul sufletului, am rămas ruşinat. Am continuat s-o aud pe domnişoara Hisler întrebând de ce vreau să-mi irosesc talentul, de ce vreau să-mi irosesc timpul, de ce vreau să scriu mizerii.” [13]

A doua oară când a trebuit să meargă în biroul directorului a fost cu doi ani mai târziu. Era în anul doi la liceul din Lisbon şi fusese numit redactor şef la „The Drum”, ziarul şcolii. Pe când lucra la un nou număr, şi-a spus că vrea ceva diferit, ceva comic, dar şi ironic, ceva „swiftian”. Astfel, a inventat The Village Vomit, de care am amintit înainte. Articolele publicate au fost mai mult glume pe seama numelor şi obiceiurilor profesorilor. Deşi colegii i-au apreciat mult umorul, domnişoara Margitand a fost de altă părere. Era genul de profesor de modă veche, care solicită deopotrivă „respect şi teamă”, care nu vrea „să-ţi fie prietenă, psihologă sau sursă de inspiraţie”. [14] S-a arătat profund jignită de cuvintele lui Stephen şi a solicitat exmatricularea lui. Sigur, aceasta era o pedeapsă exagerată, iar tânărul King a primit în schimb două săptămâni de detenţie. În plus, l-a încercat din nou tristeţea pentru modul în care-şi folosea imaginaţia – căci „pentru a doua oară în cariera mea de elev am fost chemat în biroul directorului din cauza unui lucru pe care-l scrisesem.” (s.m.) [15] „De-atunci n-am mai făcut des apel la satiră” [16], conchide el.

Prima lecţie de scriere creativă şi 200 de dolari

Se pare că anii de şcoală ai lui Stephen King au fost ani marcaţi de diferite contribuţii la diferite ziare. Nu la mult timp după ce a scăpat de detenţie, a primit o nouă chemare. De data aceasta din partea consilierului pe probleme de orientare şcolară. Acesta avea o idee despre cum să transforme „pana năbădăioasă” a lui Steve în ceva mai productiv, în ceva mai… serios.

John Gould era la vremea aceea editorul săptămânalului din Lisbon şi consilierul vorbise cu el despre un post de reporter. În fapt, tocmai se eliberase un post ca reporter sportiv. Şi tânărul King a acceptat oferta. S-a dus la interviu. Domnul John Gould l-a trimis la un meci de baseball şi i-a cerut să scrie două articole: primul, o relatare directă, al doilea, un text însoţitor despre „isprava lui Robert Ransom cu depăşirea recordului”. [17]

A doua zi după meci, Steve avea deja articolele scrise şi i le-a dus lui John Gould. Editorul a aruncat o privire peste primul, a făcut câteva corecturi minore şi a început să-l citească pe al doilea, înarmat cu un pix mare negru. În Despre scris, King oferă versiunea de dinainte a textului şi reproduce în facsimil versiune de după. E interesant de urmărit modificările, întrucât ele sunt considerate a fi prima lecţie despre tehnica scrisului primită de King vreodată. De altfel, domnul Gould i-a oferit, totodată, un crez, care i-a rămas lui King pururi în minte. Crezul spune aşa: „Când scrii o poveste, îţi spui ţie însuţi povestea. Când o rescrii, datoria ta principală este să scoţi toate lucrurile care nu aparţin poveştii.” [18] Şi un alt sfat primit de Stephen King în ziua aceea sună aşa: „Scrie cu uşa închisă, rescrie cu ea deschisă.” [19] Cum se va vedea în restul cărţii, aceste două idei stau la temelia teoriei sale despre scrisul de calitate.

Poate ca urmare a acestor două sfaturi, King a izbutit până la urmă să scrie o povestire care s-a vândut pe 200 de dolari. Ideea i-a venit de la un prieten. Pentru a-şi rotunji veniturile, King lucra şi la Worumbo Mill. Pe timpul săptămânii de 4 iulie, fabrica s-a închis. El, împreună cu alţi angajaţi au primit acele zile libere cu plată, în timp ce alţii au rămas să facă în clădire curăţenie generală. Prietenul lui făcea parte din echipa de curăţenie. Când Steve s-a întors la serviciu săptămâna următoare, băiatul i-a spus că ar fi trebuit să fie acolo. Văzuse şobolani mari cât căţeii în subsol.

Imaginea i s-a întipărit atât de puternic în minte, încât, într-o zi ultimul semestru de colegiu, King s-a decis să scrie o povestire despre aceasta. Textul rezultat s-a numit Graveyard Shift (mai târziu avea să împrumute titlul primei lui colecţii de povestiri, din care şi făcea parte) şi s-a vândut pentru 200 de dolari, nici mai mult, nici mai puţin, revistei Cavalier. Aceasta era o revistă dedicată exclusiv bărbaţilor, la fel ca Playboy şi Hustler. Plătea însă bani frumoşi pentru texte de ficţiune cu elemente macabre, fie ele supranaturale ori ştiinţifico-fantastice – o tradiţie la care au renunţat nu după mult timp.

Întâlnirea cu Tabitha Spruce

Vara lui 1969 este vara în care Stephen King a văzut-o pentru prima dată pe viitoarea lui soţie, Tabitha Spruce.

Autorul nostru lucra deja la Biblioteca Universităţii din Maine. Nixon continua războiul început de Lyndon Johnson în Vietnam. The Who cântau „Meet the new boss, same as the old boss”. „Eugene McCarthy se concentra asupra poeziei, iar happy hippie purtau pantaloni evazaţi şi tricouri pe care erau scrise lucruri precum A UCIDE PENTRU PACE E CA ŞI CUM TE-AI FUTE PENTRU CASTITATE” [20], îşi aminteşte King în Despre scris. (E uimitoare puterea de contextualizare de care dă dovadă King; aceasta poate fi observată de multe ori de-a lungul eseului autobiografic la care facem atât de des trimitere: informaţiile ce ţin de cultura populară şi de fundalul politic sunt extrem de bine alese.) În acelaşi timp, Creedence Clearwater Revival cântau „Green River” – „fetişcane desculţe care dansau sub clar de lună”, adaugă King pentru a stârni un flash-back vizual în mintea celor care au trăit acele vremuri – şi The First Edition încă-l mai avea pe Kenny Rogers ca solist principal. Mai vreţi? Poftim: „Martin Luther King şi Robert Kennedy erau morţi, dar Janis Joplin, Jim Morrison, Bob ‘The Bear’ Hite, Jimi Hendrix, Class Elliot, John Lennon şi Elvis Presley erau încă-n viaţă şi făceau muzică. […] Omul ajunsese pe Lună, iar eu ajunsesem pe Lista Decanului. Miracolele şi surprizele erau cu asupra de măsură.” [21]

Era o zi din iunie – îşi aminteşte King – şi el, şi ceilalţi colegi ai săi de muncă ieşiseră să mănânce de prânz afară, pe iarba din spatele librăriei universitare. Acolo a văzut-o pentru întâia dată pe fata pe care a ajuns s-o ia de soţie după abia un an şi jumătate. Paragraful merită citat în întregime:

„Între Paolo Silva şi Eddie Marsh şedea o fată oacheşă cu râs aspru, păr vopsit roşcat şi cele mai frumoase picioare pe care le văzusem vreodată, bine expuse sub o fustiţă galbenă. Avea cu ea un exemplar din Soul on Ice de Eldridge Cleaver. Nu dădusem peste ea în bibliotecă şi nu-mi venea să cred că o studentă la colegiu poate scoate un râs atât de minunat şi dezinvolt. Pe deasupra, cu sau fără lecturi intense, înjura mai mult ca o muncitoare de rând decât ca o studentă. (Dat fiind că fusesem la rândul meu muncitor, eram calificat să emit judecăţi de acest fel.) O chema Tabitha Spruce. Ne-am căsătorit un an şi jumătate mai târziu. Încă suntem căsătoriţi şi nu mi-a permis niciodată să uit că întâia oară când am întâlnit-o am crezut că e iubita lui Eddie Marsh, venită în vizită la el. Poate o chelneriţă pasionată de cărţi de la pizzeria locală, care avea o după-amiază liberă.”

Misterul regelui. Despre scris, p. 61

Acest flirt nevinovat n-a fost însă de ajuns să clădească ceva solid… ori măcar să înceapă să clădească ceva… Pentru restul trebii, Stephen a avut norocul să se poată baza pe un cerc de literatură. Membrii lui se întâlneau o dată sau de două ori pe săptămână în casa lui Jim Bishop, un îndrumător. Participau, poate, o duzină de studenţi şi trei sau patru membri ai corpului profesoral. Toţi lucrau într-o atmosferă confortabilă de egalitate. În ziua întâlnirii, poeziile ce urmau a fi citite erau multiplicate la biroul Catedrei de Engleză şi, cât timp autorul citea, toţi urmăreau pe exemplarele lor.

Tabitha l-a impresionat pe King întâi datorită crezului ei poetic manifestat intrinsec, un crez foarte diferit de acel automatic dictum la care aderau majoritatea poeţilor vremii. Poeziile Tabithei aveau structură, aveau o idee principală şi mai aveau o uimitoare conştiinţă de sine. „Poezia ei m-a făcut de asemenea să simt că nu sunt singurul care crede că literatura de calitate poate fi deopotrivă ameţitoare la nivel emoţional şi pregnantă la nivel intelectual” [22], reflectă King mai departe.

Poezia citită de ea la una dintre acele întâlniri se numea O cantică graduală pentru Augustin. King şedea lângă ea, pe podea. S-a simţit învăluit atât de tare în cuvintele, încât „am aşezat o mână pe gamba ei, cuprinzându-i curbura cărnii calde prin ciorap. Mi-a zâmbit. I-am răspuns tot cu un zâmbet. Uneori, lucrurile de felul ăsta nu sunt accidentale. Sunt aproape sigur de asta.” [23]

NOTE:

1. Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, trad. de Mircea Pricăjan, Editura Nemira, Bucureşti, 2007 – p. 28
2. Op. cit., p. 29
3. Op. cit., p. 41
4. Op. cit., pp 43-44
5. Stephen King – Danse Macabre, Capitolul I: October 4, 1957, and an Invitation to Dance, Subcapitolul 4
6. Op. cit., Subcapitolul 3
7. Op. cit., idem
8. Op. cit., subcapitolul 5
9. Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, p. 44
10. Op. cit., idem.
11. Op. cit., p. 48
12. Op. cit., p. 49
13. Op. cit., idem
14. Op. cit., p. 52
15. Op. cit., p. 51
16. Op. cit., p 54
17. Op. cit., p. 55
18. Op. cit., p. 57
19. Op. cit., idem
20. Op. cit., p. 60
21. Op. cit., idem
22. Op. cit., p. 64
23. Op. cit., p. 65
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.