Stephen King – Puterea cuvintelor III

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 4 ( septembrie, 2010 )
Autor:

„Unul dintre lucrurile care afirmă

puterea artei chiar şi în ochii celor care o ocolesc

este regularitatea cu care mitul înghite adevărul…

fără a scoate măcar un râgâit de indigestie.”

―Stephen King, Danse Macabre

Ce urmează este o încercare de monografie Stephen King, având la bază o teză de licenţă, prezentată aici sub formă de foileton, vreme de un an.

2. Viaţa

(continuare)

Talentatul june King în căutarea unei slujbe

Pe cât de romantică a fost acea dragoste la prima vedere, pe atât de grei au fost primii lor ani de căsnicie. Soţii King au trebuit să supravieţuiască din salarii de mizerie.

Încă din studenţie, Stephen King a lucrat în mai multe locuri. În afară de munca la ziar, îşi mai câştiga banii şi ca lucrător la Worumbo Mill. Avea un program atât de încărcat, încât abia-i mai rămânea timp să gândească. Obişnuia să se trezească la şapte dimineaţa, pentru a putea ajunge la şcoală la şapte treizeci; la două, cursurile se încheiau şi se grăbea să ajungă la Mill, unde se spetea următoarele opt ore; pe la miezul nopţii, ajungea acasă, mânca un bol cu cereale şi se ducea la culcare. Uneori lucra două schimburi la rând şi dormea în vechea maşină a fratelui său, un Ford Galaxy model 1960, cam o oră înainte de începerea şcolii. În timpul unei vacanţe de vară, a fost mutat în subsolul fabricii, unde vopsea bucăţi de molton în purpuriu sau albastru marin.

Urmând sfatul mamei ― „S-ar putea să vrei să te însori, Stephen, iar o mansardă pe malul Senei e romantică numai dacă eşti burlac. Nu-i un loc unde să creşti o familie”. ― a intrat la Colegiul Pedagogic din cadrul Universităţii din Main de la Orono. Patru ani mai târziu avea licenţă de profesor. Comparaţia pe care o face în acest caz este o altă dovadă de autoironie: „… eram ca un golden retriever care iese dintr-un heleşteu cu o raţă moartă între dinţi.” Cum nu şi-a putut găsi un post de profesor, a ajuns să lucreze la New Franklin Laundry. Salariul de acolo nu era cu mult mai mare decât ce primise pe când lucra la Mill. Acum, însă, avea şi responsabilitatea creşterii a doi copii: o fiică, Naomi, şi un fiu, Joe. Locuia cu familia în tot soiul de apartamente mizere situate pe străzi de suburbie, „unde patrulele de poliţie păreau să-şi facă apariţia întotdeauna sâmbăta noaptea la ora două.” Tabitha lucra şi ea în schimbul al doilea la Dunkin’ Donuts. Era chelneriţă.

Nu o singură dată, Stephen a avut teribila impresia că retrăia viaţa mamei sale, lucru care-l umplea de disperare. Nu se aştepta ca soarta să-i aducă un trai într-o mansardă de pe malul Senei, însă categoric se aştepta la mai mult decât o slujbă nenorocită, spălând cearşafuri de motel.

Ceea ce a ferit familia de probleme (adică a împiedicat-o să moară de foame) a fost talentul lui de povestitor. După serviciu, preţ de două ceasuri, noaptea, Stephen se aşeza în faţa maşinii sale de scris şi îşi spunea singur poveşti, precum îl sfătuise John Gould. Acesta era singurul mod pe care îl găsise de-a scăpa de realitatea crudă a vieţii. Uneori trimitea povestirile acelea la reviste pentru bărbaţi.

O dată, pe când se întorcea acasă după o vizită în Durham la mama sa (care începea să arate primele semne ale cancerului care până la urmă a răpus-o), a găsit un plic în cutia poştală. Nu se descurcau prea bine, întrucât Naomi suferea de febră mare, pe care ei nu-şi permiteau să o trateze cu medicamente. În plic era un cec din partea revistei Cavalier – în valoarea de 500 de dolari – care confirma faptul că aceştia îi cumpăraseră povestea „Sometimes They Come Back”.

Primul lucru pe care l-au făcut a fost să o aducă pe Naomi la doctor şi să cumpere un flacon din leacul atât de trebuincios.

După aceea, şi-au permis chiar şi o cină frumoasă.

Debutul

Prima carte publicată de Stephen King a fost Carrie, subintitulată Un roman despre o fată cu o putere înfricoşătoare. Asta se întâmpla în 1974.

Geneza acestui roman este la fel de incredibilă ca însuşi subiectul lui.

Ideea i-a venit lui King pe când avea în jur de douăzeci de ani. Fratele lui lucra ca îngrijitor la liceul Brunswick şi, într-un rând, Stephen s-a oferit să-l ajute. Băiatul care îl însoţea se numea Harry. Într-o zi, au trebuit să cureţe petele de rugină de pe pereţii duşurilor de la toaleta fetelor. Acolo, adolescentul King a observat ceva care mai târziu avea să devină sâmburele romanului Carrie. A observat că duşurile erau prevăzute cu semicercuri de fier de care atârnau draperii de plastic roz. I-a menţionat acest lucru lui Harry, care i-a spus: „Cred că fetele sunt ceva mai timide atunci când vine vorba să se dezbrace.”

Trei sau patru ani mai târziu, şi-a amintit această scenă pe când lucra la spălătorie şi s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista acele semicercuri de sârmă, nici draperiile de plastic şi niciun pic de intimitate la duşul fetelor.

Această idee a adus alta. Şi-a mai amintit un articol pe care îl citise într-o revistă despre un efect secundat al activităţii poltergeist, adică telekinezia – puterea de-a mişca obiecte doar prin forţa voinţei.

Scena care a rezultat arăta astfel: fete făcând duş, aburi peste tot, glumiţe tâmpe despre fizicul uneia sau alteia… şi atunci ciuca bătăii din şcoală începe să sângereze; fata nu ştie ce i se întâmplă şi începe să strige; toate colegele încep să arunce cu absorbante intime în ea, urlând: „Pune-i dopu’! Pune-i dopu’!”

King admite că avusese idei mai bune, însă aceasta fără doar şi poate avea ceva pe gustul celor de la Cavalier sau Playboy. Era o idee care putea aduce bani.

Astfel, s-a aşternut la scris.

Dar produsul nu l-a mulţumit. A ajuns să-şi dea seama că povestea nu-l emoţiona şi, mai important, că nu-i plăcea de personajul central; nu-i păsa de el. Aşa că a făcut ceea ce obişnuia să facă în cazul poveştilor ratate. A aruncat-o la gunoi.

Tabitha a fost cea care, golindu-i coşul de hârtii, a dat peste primele pagini. Le-a citit şi povestea i-a plăcut. I-a oferit sfaturi şi Stephen le-a acceptat.

Cât despre problema lui cu personajul lui Carrie, n-a trebuit decât să-şi amintească două cazuri din anii de şcoală. A trebuit să-şi aducă aminte de două Carrie pe care el însuşi le întâlnise atunci. Sondra şi Dodie, pe numele lor. Din povestea Sondrei, King a ales să introducă în roman influenţa pe care spiritul religios al mamei l-a avut asupra dezvoltării ei ca elev retras. Dodie l-a inspirat prin ceva ce încercase să facă odată. La o zi după vacanţa de Crăciun, fata a venit la şcoală complet schimbată. Radiind la faţă, îmbrăcată într-un rând nou de haine, afişând o nouă atitudine. Şi ce-au făcut celelalte eleve? Au tachinat-o mai rău ca oricând. În ziua următoare, fata a revenit la vechiul ei zâmbet şters, la privirea goală, iar declinul ei s-a adâncit.

Prin urmare: „Nu mi-a plăcut niciodată de Carrie […] dar cred că datorită Sondrei şi lui Dodie am reuşit măcar s-o înţeleg puţin. Mi-era milă de ea şi, în acelaşi timp, mi-era milă şi de colegii ei de clasă, pentru că odată mă numărasem printre ei.”

Stephen King a trimis manuscrisul la Doubleday, o casă de editură care publica pe atunci aproape exclusiv literatură populară. Era pe-acum profesor de engleză la nivel liceal şi stătea în sala profesorală, când a fost chemat la telefon. Era Tabitha, care i-a citit o telegramă primită de la Bill Thompson, omul lui de legătură cu Doubleay. „CARRIE E OFICIAL O CARTE DOUBLEDAY”, spunea. „2500 $ AVANS E BINE?”, spunea.

În noaptea aceea, soţii King au vorbit despre viaţă, făcând dragoste şi planuri.

Ceva mai târziu în anul acela, King a primit două apeluri telefonice într-o singură după-masă. Primul era de la fratele său, David, care i-a vorbit despre starea gravă a sănătăţii mamei lor. Aparent, nu se putea face nimic pentru îmbunătăţirea ei. Nu puteau decât să aştepte şi să se roage.

Al doilea telefon, care a venit nu la mult timp după ce Stephen vorbise cu David, era din partea lui Bill Thompson. Avea veşti bine. Drepturile de autor pentru ediţia paperback a lui Carrie se vânduseră către Signet Books în schimbul a patru sute de mii de dolari. Conform contractului, jumătate din acea sumă îi revenea lui.

Tabitha era plecată la mama ei. Stephen a încercat să o sune, dar n-a reuşit. S-a plimbat agitat prin living, tremurând de emoţie. În cele din urmă, şi-a luat haina pe el şi s-a dus la singurul magazin deschis la ora aceea în oraş. Voia să cumpere un cadou pentru soţia sa.

I-a cumpărat un uscător de păr!

Probleme cu băutura. Moartea mamei. Probleme cu droguri.

Alţi autori, atunci când şi-au scris autobiografiile au păstrat tăcerea asupra părţilor negre din viaţa lor. Nu acelaşi lucru l-a făcut Stephen King în Despre scris. De fapt, restul primei secţiuni a cărţii se concentrează în principal asupra problemelor întâmpinate şi a felului în care a reuşit să le depăşească. Ţinând cont de faptul că adevărata lui viaţă ca autor bine vândut se afla abia la început, odată cu publicarea lui Carrie, şi că ar fi putut scrie alte cel puţin cincizeci de pagini despre acea viaţă, alegerea de-a vorbi despre efectele secundare ale succesului merită toată aprecierea. Aceasta este mântuirea lui.

Îşi începe această poveste istorisind primul episod când îşi aminteşte că s-a îmbătat. Faptul s-a petrecut în 1966, pe când el avea 19 ani.

Era în timpul unei excursii cu clasa la Washington. Cei patruzeci de copii se opresc peste noapte la New York, unde vârsta legală pentru consumul băuturilor alcoolice este de optsprezece ani. „Graţie” problemelor lui de sănătate, Stephen e-n ultimul an şi, în acelaşi timp, are aproape nouăsprezece ani. Astfel, intră într-un magazin împreună cu doi dintre cei mai aventuroşi prieteni ai săi şi, după ce se uită disperat la preţuri, îi cere vânzătorului cea mai ieftină băutură. Omul îi dă o sticlă de Old Log Cabin pentru doar 1,95 de dolari. Preţul corect, îşi aminteşte el. Restul serii nu-i mai este clar. Îşi aminteşte doar că a fost dus de prieteni în camera de hotel şi că a doua zi dimineaţă a suferit de greaţă şi mahmureală.

După această experienţă, are căderea de-a descrie sentimentul: „o senzaţie vagă de voie-bună zgomotoasă, o senzaţie clară că mare parte din sinele tău conştient ţi-a părăsit corpul, plutind ca o cameră de filmat într-un film science-fiction ce vede tot, apoi greaţa, accesele de vomă, durerile de cap.” Tot restul zilei următoare, nu este în stare să se alăture celorlalţi la vizitarea Times Square, Statuii Libertăţii sau Empire State Building.

Chiar şi aşa, în timpul următoarei opriri în zona Amish, simţi o implacabilă atracţie spre „o sticlă de Four Roses” şi, până la lăsarea serii, este beat din nou.

În răstimpul de zece ani care l-a despărţit de începutul adevăratei sale etape de alcoolism, băutura n-a fost niciodată o problemă şi crede că asta se datora faptului că nu avusese bani de aruncat pe aşa ceva.

Însă banii au venit uşor după ce-a mai vândut două romane (Salem’s Lot şi The Shining), care au devenit bestsellere naţionale. Într-o seară, şedea cu agentul său Bill Thompson într-un bar irlandez. Sărbătoreau încheierea lui The Shining, un roman care, ironia sorţii, se concentra pe procesul degenerativ prin care trece un dramaturg alcoolic, fost profesor de liceu. Astfel, un lucru a dus la altul şi…

Nu trebuie totuşi să aruncăm toată vina pe succesul său. În 1974, mama lui, Nellie Ruth Pillsbury King, a murit de cancer uterin. Deşi în familia King nu se practica împărtăşirea problemelor (fiecare şi le ţinea pentru el – King bănuieşte că mama lui a murit la fel de bine de ruşine!), această întâmplate nefericită l-a şocat. Este posibil ca şi pierderea ei să-l fi împins în braţele lui Bachus.

Cert este că ar fi continuat bine-mersi aşa, dacă în statul Maine nu s-ar fi promulgat o lege, la începutul anilor optzeci, care cerea colectarea şi recilcarea tuturor sticlelor. Astfel, în loc să le arunce la gunoi, King a început să le strângă într-un container de plastic, în garaj. Într-o seară de mari s-a dus să mai arunce câteva sticle goale şi a observat că recipientul, gol în ziua de luni, era acum plin.

Aceasta a fost primul semn că ceva nu mergea bine. Până atunci se putuse păcăli că nu bea decât cantitatea de alcool normală pentru un adult. O imagine şocantă l-a străfulgerat. ― Ieşind cu maşina de pe drum, la o curbă, plonjând în gol şi lăsându-şi familia singură. Trebuia să ia o decizie.

Însă nu a luat-o atunci şi nu a luat-o nici în următorii ani.

De fapt, în 1985, pe lângă problema cu alcoolul, se mai pricopsise şi de problema drogurilor. Îşi aminteşte că a trăit ca într-o transă o perioadă destul de întinsă de timp. Nu-şi aduce aminte nici măcar când a scris Cujo, un roman drag lui. Şi, privind retrospectiv, observă că a scris un roman întreg despre starea aceea de spirit. Ca şi The Shining, The Tommyknockers este povestea unor oameni deranjaţi, este povestea unui orăşel din New England unde o navă spaţială este găsită îngropată în pământ. Această descoperire aduce cu sine capacităţi telepatice şi o stare de exuberanţă foarte asemănătoare cu cea indusă de droguri.

Într-un final, tot soţia a fost cea care a pus capăt acestui chin. De fapt, soţia sa, Tabitha, şi Annie Wilkes – un personaj al său dintr-o carte pe care tocmai o scria.

Tabitha a organizat o întâlnire cu toţi membrii familiei prin care urmărea să-l forţeze să-şi recunoască problema, spre ruşinea sa. Cum am spus înainte, familia King nu s-a caracterizat niciodată prin deschidere în faţa sentimentelor, iar procedeul acesta a avut categoric efect asupra lui.

King a decis să scape de Anne Wilkes (o fostă infirmieră în romanul său Misery – titlu foarte elocvent pentru starea de spirit prin care trecea la vremea aceea – care îl salvează pe bine-cunoscutul scriitor Paul Sheldon dintr-un accident de maşină şi care îl „îngrijeşte” cu cruzime, administrându-i droguri puternice, doar pentru a-l ţine pe linia de plutire cât să scrie urmarea unei serii de cărţi erotice, în genul Sandra Brown, de care el intenţiona să se spele pe mâini!). Folosind cuvintele lui King: „Anne era cocaina, Anne era băutura şi-am ajuns la concluzia că mă săturasem să fiu scriitorul de casă al lui Anne.”

Culmile succesului

Carrie a fost publicat în primăvara lui 1974. A devenit imediat un succes de proporţii. Deşi nu era în intenţie un roman horror, a ajuns până la urmă să fie catalogat astfel datorită… sorţii. Nu cu mult timp înainte, William Peter Blatty publicase şi el un roman despre o fată-demon, Exorcistul (1971). Toată lumea ştia de-atunci povestea lui Regan, fetiţa posedată de rău, dacă nu direct din roman, atunci din sclipitoarea lui ecranizare semnată William Firedkin. Cam în acelaşi timp, alt roman care trata un concept similar a ieşit din tipografie. Titlul lui – The Other; autorul – Thomas Tyron. Putem înţelege astfel presiunea pe care trebuie să o fi simţit King atunci când Carrie s-a alăturat celorlalte două fete malefice, închizând triunghiul.

În scurt timp, însă, Stephen King a învăţat cum să întoarcă totul în favoarea sa şi a acceptat cererea lui Brian De Palma de-a ecraniza romanul său. Doi ani mai târziu, fiecare american o asocia pe Carrie cu Sissy Spacek şi pe Billy Nolan cu John Travolta. Din acest moment, drumul lui Stephen King ca scriitor părea a fi cât se poate de lin şi de durabil.

Şi fără-ndoială că aşa s-a dovedit a fi. Intrigat de eticheta care-i fusese aplicată, Stephen şi-a continuat cariera de scriitor de horror cum a ştiut mai bine. A scris Salem’s Lot, un roman la care lucra încă de când Carrie nu era un proiect Doubleday (pe-atunci, King încă se referea la el cu titlul A doua venire). Acesta este o poveste cu vampiri, în maniera clasicului Dracula de Bram Stoker. La drept vorbind, King însuşi admite că l-a scris ca un omagiu adus marelui scriitor britanic. Cu Salem’s Lot începe şirul de romane care reiau (şi reînnoiesc, putem adăuga) vechile teme ale poveştii gotice.

În toamna lui ’74, soţii King au părăsit statul Maine cu destinaţia Boulder, Colorado. Au locuit acolo mai puţin de un an, timp în care Stephen a scris The Shining, carte a cărei acţiune se desfăşoară în Colorado. Cel de-al treilea roman al său tratează subiectul bântuirii. Locul bântuit nu este însă o casă (precum în The Haunting of Hill House, de Shirley Jackson, sau în orice dintre povestirile lui M. R. James), ci un întreg hotel, fiecare cameră având propriile amintiri secrete şi propriile… fantome, desigur. The Shining a ajuns pe rafturile librăriilor în 1977 şi a fost urmat, trei ani mai târziu, de o altă sclipitoare adaptare cinematografică. De data aceasta, numele regizorului este Stanley Kubrick, iar capul de afiş – nimeni altul decât Jack Nicholson. Dacă Salem’s Lot i-a adus lui King primul premiul Wold Fantasy din cariera sa, The Shining i-a adus nominalizări la premiile Hugo şi Nebula.

Au urmat alte cărţi, romane variind de la registrul realist al luptei omului cu viaţa (nu o singură dată întruchipată de Stat) la cel pur horror, la cel fantasy şi cel SF.  A scris cinci cărţi chiar şi sub pseundonimul Tichard Bachman: Rage (1977), The Long Walk (1979), Roadwork (1981), The Running Man (1982) şi Thineer (1984). Mai târziu, în 1996, cu mult după ce King însuşi a anunţat tragica dispariţie a lui Richard Bachman datorită „cancerului la pseudonim”, a apărut şi The Regulators, parte dintr-un diptic, alături de Desperation. Iar 2007, acelaşi defunct Bachman revine cu Blaze.

Un loc aparte în opera lui Stephen King îl ocupă de lunga sagă a Turnului Întunecat. O poveste fantasy care s-a născut pe când King era încă în colegiu, un tribut voalat adus poemului Infantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a, de Robert Browning. Prima carte din serie, Pistolarul (1982), este povestea stranie a unei lumi care a „mers mai departe”, asemănătoare cu lumea noastră, însă doar într-un plan rudimentar. Roland de Gilead este eroul şi el pare a fi ultimul stâlp al unei civilizaţii dispărute. Restul cărţilor tratează problema drumului spre Turnul Întunecat, locul de unde domneşte Regele Purpuriu şi sursa întregului rău din lume.

O altă realizare importantă a lui King este un roman în şase părţi, publicat în fascicule lunare, în maniera multor opera ale lui Dickens. Culoarul morţii este o poveste despre credinţă. Frank Darabont a adaptat-o pentru marele ecran şi Tom Hanks a jucat personajul lui Paul Edgecombe.

Şi Riding the Bullet este o nuvelă aparte. Reprezintă prima lucrare literară pusă la dispoziţia cititorilor exclusiv ca e-book cu vânzare pe internet.

Tot de internet se leagă şi The Plant. Part One: Zenith Rising. Un foarte interesant roman epistolar publicat pe site-ul oficial al lui Stephen King, în episoade, pe măsură ce King îl scria. Un roman epistolar, în stilul secolului XVIII, publicat pe internet! Ei, ăsta da pariu!

Bibliografia sa nu lasă deoparte nici proza scurtă. Opt sunt colecţiile de povestiri publicate până acum (a noua urmând să apară la sfârşitul acestui an) şi nenumărate ale texte încă aşteaptă probarea sa pentru a fi strânse între paginile unui volum.

Şi cum tot vorbim de inovaţii, nu putem neglija faptul că Stephen King este şi autorul care a pus la dispoziţia ascultătorilor o întreagă culegere de autor apărută doar în format audio. Blood & Smoke se intitulează şi 1999 este anul apariţiei sale.

Stephen King e un autor prodigios, nu încape îndoială, şi putem găsi în opera lui lucrări de-o calitate mai slavă, însă, pe de-a întregul, talentul lui de povestitor poate salva de la banalitate până şi cea mai searbădă intrigă. Cum putem explica altfel un roman ca Jocul lui Gerald, unde avem doar un singur personaj, legat de pat într-o cabană din pădure? Sau Dolores Claiborne, unde tot romanul auzim aceeaşi voce, a lui Dolores, mărturisind o crimă pe care n-a comis-o şi povestind una pentru care într-adevăr este vinovată?

Lui Stephen King îi place să facă pariuri cu propria-i imaginaţie… şi-i place să le câştige!

Această ultimă afirmaţie nu este o exagerare. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-vă de ce fiecare carte pe care a publicat-o după Carrie a ajuns imediat pe prima poziţie în topul bestsellerelor.

(Va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Flav said:

    Imi place!
    Am citit si celelalte articole si astept cu sufletul la gura si continuarile.
    Felicitari!

  • Costi said:

    Se pare ca – daca ar fi posibila chestia asta – Mircea Pricajan ar fi ambasadorul lui Stephen King in Romania.

    Super!
    Astept continuarea!
    Si la mai multe carti traduse! (vreo cateva zeci numai anul asta:)))

  • Mircea Pricăjan said:

    Mulţumesc. Mă bucur că vă place. 🙂 Din păcate, am ratat episodul de luna trecută, dar încerc recuperez pe parcurs.

  • dan said:

    @Costi: In Romania nici nu poti sa disociezi imaginea lui King de Mircea. Ceea ce e un lucru foarte bun. E frumos ca avem un traducator adevarat la un autor adevarat. Si constanta traducerilor duce la o unitate a operei necesara receptarii adecvate. Bravo Mircea, esti cel mai cool.

  • savianu said:

    cand o sa apara continuarea?
    da-ne te rog ceva informatii ca deja deabia astept

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.