Vocile morţii

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Fragment din lucrarea Vocile morți, ed. Semne, 2011

Cum se moare? Scurtă contextualizare a macabrului în literatura medievală occidentală de cultură germană

Pentru a înţelege felul în care moartea se întrupează şi îşi dobândeşte propria personalitate discursivă, trebuie identificate “antecedentele”. Moartea scrisă nu este o invenţie a sfârşitului epocii medievale, literatura dedicată morţii purtând mai întâi amprenta culturii antice, şi de abia mai apoi pe cea spiritual-creştină şi cavalerească[1]. Exitusul face subiectul unui întreg gen menit să atragă atenţia asupra caracterului vremelnic al vieţii. Anticiparea conştientă a morţii în literatura memento-mori sau de contemptu mundi apare în versurile medievale de tipul „Vado mori”, în interogaţiile „Ubi sunt”, dar mai ales în genul (para-)literar al artes (bene) moriendi. Însemnătatea ascetică a morţii, futilitatea tuturor lucrurilor pământeşti sunt impulsuri care invită la trăirea unei vieţi pe placul lui Dumnezeu, astfel încât clipa morţii să fie cât mai uşoară. Tocmai incertitudinea momentului morţii presupune permanenţa unei conduite vrednice, în fond, gândul la moarte opreşte oamenii de la tentaţia comiterii de păcate. Artele reprezintă astfel strădaniile clerului medieval de a pregăti oamenii, încă din timpul vieţii, pentru clipa morţii, în fond, soarta veşnică a oamenilor depindea de felul în care aceştia înţelegeau să treacă pe lumea cealaltă: biserica propune, prin urmare, meditaţia asupra decesului „ca metodă de pedagogie morală”[2].  Cei mai de vază teologi ai vremii scriau „instrucţiuni” cu privire la felul în care trebuie să decurgă cel din urmă ceas, după modelul suprem al Adormirii Maicii Domnului, considerată de-a lungul Evului Mediu, drept summum al artei de a muri pentru credincioşii creştini.

Artele erau destinate în primul rând clerului însărcinat cu asistenţa muribunzilor, dar şi celor aflaţi în mijlocul vieţii, care trebuiau preveniţi de ceea ce tot urma să li se întâmple până la urmă, astfel încât atunci când va veni momentul, să fie bine pregătiţi. Aceste broşuri, de cele mai multe ori pretenţios denumite arte ale morţii, erau de cele mai multe ori scrise pe înţelesul tuturor, concise şi foarte clare, reprezentând, dincolo de premisa unor studii teologice menite familiarizării cu actul morţii, experienţa zilnică a persoanelor implicate în trecerea sufletului în lumea de dincolo[3] . Ele conţineau instrucţiuni pentru o moarte după canoanele creştine, vorbind despre comportamente umane justificate, despre frica de moarte, speranţă şi resemnare în faţa sfârşitului lumesc, dar şi despre ritualuri – spovedanie şi ultimă împărtăşanie, rugăciuni specifice etc. Paradoxul reprezentat de Artes moriendi constă în faptul că acestea aveau, de fapt, la bază o artă a vieţii – ars vivendi – instrucţiuni de trăire conştientă a unei vieţi sortită inevitabil sfârşitului.

După cum s-a văzut, „viaţa pentru o moarte bună” nu reprezintă un subiect nou la sfârşitul Evului Mediu. Lucrarea Sf. Anselm – „Admonitio…” – a fost cea mai veche lucrare de gen preluată în „tratatele de moarte” din Evul Mediu Târziu. „De arte moriendi”, cea din urmă parte a „Opus tripartitum de praeceptis decalogi, de confessione et de arte moriendi” a lui Jean Gerson (1363-1429), apărută în 1408, o lucrare de instrucţiuni şi sfaturi pentru trăirea unei vieţi creştine, cu un mare succes în epocă (peste 200 de versiuni în limba latină şi franceză), a reprezentat sursa principală de inspiraţie – „prototipul” – pentru Artele din spaţiul de limbă germană (tradusă în germană de Geiler von Kaysersberg în 1481 – „Wie man sich halten sol by eym sterbenden Menschen“, care, de altfel, şi-a adus şi propria contribuţie la acest subiect – 1497 – „Ein ABC, wie man sich schicken sol, zu einem kostlichen seligen tod“.) Cea mai influentă Sterbekunst din mediul german a fost însă, de bună seamă, lucrarea „Speculum artis bene moriendi”, provenită din cercurile academice vieneze, atribuită de unii cercetători[4] lui Nikolaus von Dinkelsbühl, teolog german (cca. 1360 – 1433) – bazată pe Ars-ul lui Gerson. Lucrarea a beneficiat de o bună circulaţie, în variantă latină şi mai apoi în traducerea germană, manuscrisele în forma din urmă fiind răspândite în epocă pe tot cuprinsul spaţiului de limbă germană. Sterbebücher ulterioare au fost, de altfel, influenţate într-o foarte mare măsură de „şcoala vieneză” a Speculum-ului[5].

Artele aflate sub influenţa şcolii vieneze constituie cea mai influentă expresie a genului literar din sudul şi sud-estul spaţiului de limbă şi cultură germană. Thomas Peuntner (cca.1390-1439), teolog austriac, student al lui Nikolaus von Dinkelbühl la Universitatea din Viena, influenţat, în egală măsură, de învăţămintele predicate în Speculum şi de cele propovăduite de Gerson, scrie, în 1434,  „Kunst des heilsamen Sterbens”, o Ars bazată pe predici anterioare, în cinci părţi (dispute cu diavolul / avertizări / întrebări / rugăciuni / observaciones – observaţii la patul muribunzilor).

Artele se constituie într-o vastă diversitate în spaţiul de limbă şi cultură germană. Ele au fost împărţite[6] în diferite categorii, după sfera de influenţă (vezi mai sus), formă (de tipul „artei vieţuirii fără de păcat pentru o moarte liniştită” – cu reflecţii privind diferitele tipuri de moarte – fizică şi sufletească –, sfaturi în spiritul lui contemptus mundi privind dreapta pregătire, încă din timpul vieţii, pentru clipa morţii, vezi „Dispositorium”-ul lui Johannes Nider von Isny, „Tractatus de morte nec non de praeparatione ad mortem sive speculum mortis” al lui Bertrand von Waging sau „Tractatus per modul sermonis de securo moriendi” al lui Wolfgang Kydrer), conţinut (element de cele mai multe ori comun, împărţire în capitole distincte după modelul scrierilor lui Gerson: exhortationes / avertizări privind asumarea unei vieţi drepte întru Cristos, interrogationes / suită de întrebări menite să stabilească gradul de pregătire al respondentului faţă de moarte, orationes / rugăciuni adresate sfinţilor şi îngerilor păzitori pentru asistenţă în timpul marii treceri, observationes / instrucţiuni pentru cei aflaţi la căpătâiul muribunzilor – de cele mai multe ori preoţi – privind spovedania, rugăciunile cuvenite etc.).

Interesul lucrării de faţă se îndreaptă totuşi, dincolo de exigenţele presupuse de preocuparea cu aspectele literar-teoretice ale macabrului, spre felul în care se individualizează figura morţii la sfârşitul Evului Mediu, iar acest lucru nu poate să transpară din Arte sau din operele similare. Se cuvine aşadar să urmărim felul în care moartea devine personaj principal, angrenat în mod direct într-o dispută cu umanitatea, asemenea personajului zugrăvit în dansurile macabre, dar care, în forma-i literar stilizată, dobândeşte noi dimensiuni, atingând întrebări despre ordinea lumii şi sensul vieţii şi morţii.


NOTE:

[1] Vezi şi Rainer Rudolf, Die ars moriendi Literatur des Mittelalters, în ”Jahrbuch für Internationale Germanistik”, Frankfurt. a. M., III, 1, 1971, Athenäum, p. 22

[2] Jean Delumeau, Păcatul şi frica – Culpabilitatea în Occident (secolele XIII – XVIII), Iaşi, Polirom, 1997, vol. 1, p. 51

[3] Christoph Fasbender, Meistergesang und Sterbekunst, în M. Egidi, V. Mertens şi N. Miedema, Sangspruchtradition. Aufführung-Geltungsstrategien-Spannungsfelder, Frankfurt a. M. / Berlin / Bern / Bruxelles / New York / Oxford / Wien, Peter Lang,  2004, p. 123

[4] Vezi Rainer Rudolf, op.cit., p. 24

[5] Există chiar teorii – destul de greu de susținut – conform cărora trecerea de la folosirea limbii latine pentru acest tip de documente la traducerile în limbile popoarelor s-a datorat scăderii bruşte a numărului preoţilor în urma valurilor de ciumă de la sfârşitul Evului Mediu, astfel apărând necesitatea propagării conţinuturilor acestora în mediul laic. Alte lucrări de gen, apărute în spaţiul cultural german – în latină sau germană – care s-au bucurat de celebritate în epocă: „Dispositorium moriendi”, o lucrare cu trei părţi (ce precede moartea, ce se întâmplă în momentul morţii, ce urmează morţii), a lui Johannes Nider von Isny (cca. 1380- 1438), călugăr dominican de origine germană; „Modus disponendi se ad mortem”, în două versiuni (scurtă, lungă) – autor necunoscut, după cum reiese din conţinut, probabil călugăr; „Spiegel des kranken und sterbenden Menschen”; „Ein güt Kunst, darjun man mag gar heilbartichlich lernen sterben“; „Des Sterbenden Anfechtung durch den Teufel”. Vezi şi Rainer Rudolf, op.cit., p. 23 şi urm.

[6] Ibidem, pp. 27-28

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.