Romanul poliţist şi cenzura

Articol publicat in:Pipa lui Arion | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

Lucrând în presă din 1970, am cunoscut, treptat-treptat, nu numai tainele meseriei de jurnalist, dar şi rigorile cenzurii. Însă dacă la Revista bibliotecilor, unde am fost angajat după terminarea facultăţii, ea se manifesta mai puţin virulent, la revista Flacăra, în redacţia căreia am intrat din 1974, i-am cunoscut formele de acţiune paroxistice. „Cuvântul ăsta nu-i potrivit, fraza asta este interpretabilă, articolul ăsta n-are ce căuta în revistă, scriitorul pe care l-ai abordat nu e de încredere, aşa că interviul cu el nu apare.” Discuţii pe care le-am purtat cu Nicolae Breban, Ştefan Aug. Doinaş etc. n-au putut să apară decât după 1990. Altele n-au mai apărut deloc, deoarece s-au pierdut (de pildă, un excelent dialog cu Mircea Iorgulescu).

Nici poeziile mele n-au fost scutite de intervenţiile cenzurii. Dacă la primul meu volum de versuri din 1979, Copiii lăsaţi singuri, n-am avut multe probleme, cel de al doilea, Amintiri din cetatea nimănui (1980), era cât pe-aci să nu apară. Motivul? Volumul prezenta – desigur, într-un limbaj aluziv – lamentaţia unei populaţii oprimate, care n-avea voie să călătorească, trăia în izolare şi sub o supraveghere continuă, era tratată ca o turmă, se supunea unor ritualuri absurde. Indivizii mimau extazul pentru a nu fi chemaţi într-un turn misterios, din care nu ieşea nimeni viu, sau încercau să se salveze fugind din acest spaţiu sufocant.

[…] Florin Mugur, un poet care scria o poezie delicată, conformă cu structura sa sufletească. N-aş fi bănuit niciodată ce putere ascunde acest om de o sensibilitate exacerbată, dacă nu l-aş fi văzut cum s-a luptat ca volumul meu să apară, de parcă versurile ar fi fost ale lui.

Redactorul cărţii pe care o predasem la „Cartea Românească” era Florin Mugur, un poet care scria o poezie delicată, conformă cu structura sa sufletească. N-aş fi bănuit niciodată ce putere ascunde acest om de o sensibilitate exacerbată, dacă nu l-aş fi văzut cum s-a luptat ca volumul meu să apară, de parcă versurile ar fi fost ale lui. S-a folosit de o stratagemă – m-a pus să scriu vreo trei pagini de proză fantastică despre un tărâm imaginar. Plasată la începutul selecţiei de poezii, schiţa sugera că respectiva colectivitate obidită trăia pe meleaguri îndepărtate şi n-avea nici o legătură cu tribulaţiile noastre.

De o ingeniozitate extraordinară a dat dovadă şi maestrul Radu Beligan. Spre sfârşitul anilor ’80, scrisesem un monolog dramatic, Autograf, pentru actorul Eugen Cristea de la Teatrul Naţional Bucureşti. Spectacolul era constituit dintr-o suită de secvenţe în care erau vizate cu umor şi unele dintre mizeriile vieţii noastre cotidiene. Un spectacol plin de vervă şi culoare, în care îşi dădeau mâna poezia şi muzica, pantomima şi textul satiric, parodia şi reflecţia gravă.

A avut loc o vizionare în prezenţa unui emisar al oficialităţilor – chipurile, cenzura se desfiinţase. După vizionare, ne-am strâns în cabinetul directorului – pe atunci, la conducerea Teatrului Naţional era Radu Beligan. De-abia ne-am aşezat pe scaune şi oficialul s-a dezlănţuit împotriva piesei. Nu ţin minte decât primele lui cuvinte: „Aşa ceva nu se va reprezenta pe prima scenă a ţării.” Am îngheţat. Eugen Cristea a început să-mi arunce priviri disperate.

Ce-a urmat ar fi trebuit să fie filmat. Radu Beligan primise în dar o sticlă de whisky care se afla pe biroul lui. A luat-o în mâini şi a început s-o cerceteze cu luare-aminte. O apropia de ochi, o îndepărta… În aparenţă, nu urmărea discursul vehement care se auzea în încăpere. Doar din când în când spunea cu glas moale: „Da’ de ce? E foarte drăguţă!”; „Ce talent au unii să te bucure, creând astfel de chestii!”; „Se prezintă excelent!”; „E minunată!”

Vorbea despre sticlă? Se referea la spectacol? Oficialul era complet derutat. După o jumătate de oră şi-a pierdut aplombul şi a tăcut. Lăsând sticla pe masă, Radu Beligan a tras concluziile: „Da, mai trebuie umblat puţin la text. Îi dăm drumul în două săptămâni.”

Autograf a cunoscut peste 150 de reprezentaţii pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. Iar asta datorită unui excepţional artist care a reuşit să rezolve la modul genial o situaţie tensionată. De fapt, a luat asupra sa răspunderea pentru spectacol, iar oficialul s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont. Dacă ar fi ieşit scandal, şi-ar fi bombat pieptul şi ar fi rostit ritos: „Eu am avertizat!”

În schimb, filmul realizat după naraţiunea mea Prefer căpşuni (din volumul Trucaj) a avut o soartă ingrată. Nimeni nu l-a mai apărat şi s-au tăiat cam douăzeci de minute din el, astfel încât acţiunea, deşi se înţelege, nu mai are acelaşi impact la spectatori. Păcat! Regizorul Aurel Miheleş făcuse o treabă bună. Realizat în 1987, filmul a apărut pe ecrane în 1989, premiera fiindu-i mutată în provincie.

Mai blândă a fost cenzura cu opera În labirint (muzica – Liana Alexandra, pe un libret pe care l-am scris eu). Prima operă poliţistă românească a fost montată la Timişoara şi a fost reprezentată şi în cadrul Festivalului „George Enescu” în 1988. Observaţiile au fost nesemnificative, cu excepţia uneia; cenzorilor nu le-a convenit titlul. („Cum adică? Noi suntem într-un labirint?”) I s-a spus, până în 1990, Călătorie în zori.

În eseul său Une machine a lire: Le roman policier, Thomas Narcejac examinează şi situaţia romanului poliţist în societăţile totalitare. Fascismul şi comunismul n-au agreat acest gen literar, l-au blamat din răsputeri. După cum spune autorul, era şi firesc să se întâmple aşa ceva în societăţile în care dreptul e bazat pe forţă şi nu pe morală. El îl citează pe Nicholas Blake: „Civilizaţia democratică nu încurajează a lăsa liber instinctul cruzimii noastre.” Dictaturile însă „au interzis romanul poliţist, ca o marcă de pur liberalism.” Iar când, într-un târziu, în URSS şi în ţările satelit a început să fie acceptat, i-au deturnat menirea. În loc să ofere o lectură captivantă, în loc să constituie un divertisment, o joacă a spiritului, el era o altă modalitate de glorificare a unei societăţi socotite perfecte. Autorităţile au mai găsit un instrument de propagandă, cu priză la public, din moment ce se imita, chiar şi stângaci, modul de construcţie a unui roman poliţist. Dar ce diferenţă între realizările lui Hammett, Chandler, Chase, Cheyney, Japrisot etc. şi producţiile socialiste, despre care apologeţii comunismului pretindeau a fi superioare, deoarece nu erau emanaţii ale civilizaţiei burgheze, o civilizaţie care trăia pe marginea prăpastiei! Primele surprindeau freamătul existenţei tulburate de o crimă, de o altă fărădelege; anchetatorul încerca să restabilească ordinea firească a lucrurilor, prin găsirea vinovaţilor şi pedepsirea lor. Misterul era considerat a fi o enigmă ce însoţeşte dintotdeauna viaţa omului. În schimb, literatura de suspans creată în socialism preamărea mai ales virtuţile lucrătorilor din miliţie în încleştarea lor cu duşmanii „celei mai drepte orânduiri din câte au fost vreodată”. Era o literatură „serioasă”, şi nu „frivolă, de consum.”

Şi Thomas Narcejac, şi Nicholas Blake şi-au exprimat opiniile în calitate de observatori ai unui fenomen, ca nişte savanţi într-un laborator unde experimentele nu te pot primejdui. E cu totul altfel când cineva l-a cunoscut din interior, şi a fost el însuşi obiectul experimentului.

Am scris primul meu roman poliţist, Atac în bibliotecă, la începutul anilor ’80, enervat de producţiile autohtone care preamăreau realizările miliţiei în lupta cu infractorii. Cele mai multe dintre aceste cărţi „miliţiste” erau scrise prost şi după acelaşi tipic: ofiţeri superdeştepţi, lipsiţi de îndoieli, familişti, fără abateri în conduită, prindeau hoţi, criminali, apărând astfel cuceririle socialismului biruitor. În unele cazuri, efortul imaginar era minim – se luau dosare din arhiva miliţiei şi se explica soluţionarea lor. Personajele erau schematice, ritmul acţiunii trenant, şi culmea! deşi porneau de la situaţii reale, naraţiunile păreau neverosimile.

Unii comentatori au făcut o observaţie: cuvântul „atac” din titlul romanului meu poate fi interpretat şi ca verb, şi ca substantiv. Ei da, am atacat literatura de acest gen de la noi, ceea ce l-a făcut pe Ov. S. Crohmălniceanu, un mare cunoscător al literaturii cu suspans de pe multe meridiane, să exclame: „Cu George Arion avem şi noi roman poliţist autohton.”

Chiar dacă Atac în bibliotecă a fost periat la sânge, multe poante ale mucalitului Mladin fiind eliminate, altele au rămas, nu numai spre surprinderea mea şi a cititorilor de atunci, dar stârnind uimire şi în ziua de azi.

Desigur, eroul meu, jurnalistul Andrei Mladin a apărut în răspăr, călcând cu dezinvoltură canoanele stabilite ale vremii. N-avea nimic încântător în ochii cenzorilor – nu era însurat şi nu avea copii, nu ezita să cunoască aventuri galante, uneori mai scăpa caii la băutură, şi îşi mai băga şi nasul în afaceri care nu-l priveau, dar pe care se încăpăţâna să le descâlcească precum un detectiv amator, expunându-se la pericole, dând cu tifla miliţienilor. Era un om liber şi-i îndemna şi pe ceilalţi să se simtă liberi, să uite de constrângeri. Dar acest erou pe care îl întâlnim pentru prima oară într-o bibliotecă mai avea o însuşire care îi înnebunea pe toţi apărătorii moralei proletare: avea umor şi îndrăznea să-şi bată joc şi să râdă de poncifele „măreţei epoci”. Mai mult, râdea câteodată şi de el însuşi. Unde ai fi pomenit un activist de partid să se ia singur peste picior? Şi, deşi era tobă de carte, fără să facă paradă de asta, nu se sfia să vorbească uneori deşucheat – limbajul lui era o altă formă prin care îşi manifesta libertatea, o tentativă de a comunica mesaje criptice şi de a refuza „limba de lemn”. De aceea, în special tinerii de atunci l-au îndrăgit, considerându-l unul de-al lor, un „gagiu simpatic”, astfel încât s-a şi înfiinţat în secret un „Club Andrei Mladin”, iar în 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, primeam urări pentru eroul meu… E drept, după cum avea să apară la o scrutare mai atentă, protagonistul ascundea trăiri cu mult mai intense. Într-un excelent articol, Dana Dumitriu observa „dârele de tristeţe” ale acestui „detectiv bovaric”.

Chiar dacă Atac în bibliotecă a fost periat la sânge, multe poante ale mucalitului Mladin fiind eliminate, altele au rămas, nu numai spre surprinderea mea şi a cititorilor de atunci, dar stârnind uimire şi în ziua de azi. Unii comentatori străini chiar s-au întrebat, când au citit romanul în traducere în limba engleză în 2011, cum de-a putut să apară.

Abordarea acţiunii într-un registru uşor parodic a salvat cartea de la mutilare sau interdicţie.

Andrei Mladin a luat cenzura prin surprindere la prima sa apariţie. Dar cea de-a doua carte cu el a beneficiat de mai multă atenţie.

Ţin minte şi acum ziua în care Ana Barbu, redactorul meu de carte, m-a chemat în biroul lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu. M-au invitat să iau loc pe un scaun şi mi-au înmânat un dosar între copertele căruia se afla manuscrisul unui nou roman de-al meu, Profesionistul. Fusese citit „undeva, sus.”

Am deschis dosarul şi am început să dau filele una după alta. M-am albit la faţă. Aproape că nu era pagină pe care să nu existe sublinieri, tăieturi de fraze sau de pasaje întregi, comentarii vitriolante la adresa autorului. Am citit şi referatul  pe care oficialul îl „produsese” în urma lecturii. El cerea imperios ca volumul să nu se publice.

— Ei, asta e, am zis eu şi am dat să mă ridic de pe scaun şi să plec.

Valeriu Râpeanu mi-a zis cu severitate.

— Stai jos!

Am stat, fără să înţeleg nimic. Oare directorul vroia să-mi frece şi el ridichea pentru că pusesem editura într-o postură nefavorabilă, propunându-i un astfel de manuscris?

Spre stupoarea mea am auzit altceva.

— Trebuie să refacem cartea. Ţinem seama de unele observaţii, pe altele ne facem că nu le-am văzut, sau nu le-am înţeles…

Am dat să mă ridic din nou.

— Nici nu se pune problema. Manuscrisul e masacrat. Nu se mai poate face nimic cu el.

— Stai jos! a zis iarăşi Valeriu Râpeanu. Nu te pripi.

Nu m-am pripit. Am început să răsfoiesc din nou manuscrisul. Aveam să-l refac numai dacă… Am deschis brusc la ultimele pagini din dosar şi m-am uitat la ele. Nu era nici măcar o virgulă semnalată ca fiind inoportună.

Am închis dosarul şi le-am spus celor doi:

— Îl refac!

I-am lăsat întrebându-se ce oare mă determinase să-mi schimb dintr-odată hotărârea.

[…] Ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers [cititorilor] şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Explicaţia se afla la sfârşitul volumului. După ce-şi pusese pielea la saramură rezolvând un caz încâlcit dintr-un oraş de provincie, unde cele mai înalte autorităţi erau corupte şi criminale, Andrei Mladin scrisese un articol despre tot ce i se întâmplase acolo. Deşi i se promisese solemn apariţia articolului, când ajunge la chioşcul de ziare şi cumpără revista la care lucra, constată că pentru demersul său jurnalistic publicaţia nu găsise loc. Prin urmare, exista cenzură, presa nu era liberă. Prin urmare, mult clamata libertate a cuvântului era o minciună. Cum de nu se prinsese nimeni de bomba pe care o plasasem la sfârşit?

S-au prins, însă, cititorii, după ce cartea rescrisă în mare parte a ieşit de sub tipar, şi au comentat în şoaptă, cu deliciu, prin cafenele sau prin locurile unde se întâlneau. Iar ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Pentru cei mai mulţi cititori din ziua de azi un astfel de final nu mai are acelaşi impact. Ei nu ştiu ce înseamnă cenzură, ce chinuitor este să nu poţi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, la ce artificii trebuia să recurgă un scriitor pentru a exprima măcar o parte din adevărul pe care dorea să-l comunice…

Experienţa din Profesionistul (1985) l-a marcat definitiv pe autor şi pe eroul său. În prozele din Trucaj (1986) şi din Pe ce picior dansaţi? (1990) Andrei Mladin se refugiază tot mai mult în lumi imaginare, mai ales că se vizează şi eliminarea lui prin internarea într-un sanatoriu. De-abia în 2011, la cererea multor fani pe care încă îi mai are, a reapărut la rampă, în Fortăreaţa nebunilor. Îmbătrânit, obosit de tracasările prin care a trecut, cu mai puţin chef de a râde de el însuşi şi de urâţenia lumii în care trăieşte. Şi totuşi, umorul îi rămâne arma cea mai puternică, o armă care l-a făcut detestabil în ochii cenzorilor de odinioară, ca şi în ochii urmaşilor lor de azi.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

  • Maria said:

    Am citit cu interes articolul. Ce alte nume din romanul politist de la noi mai recomandati?

  • George Arion (author) said:

    Multumesc pentru aprecieri. Va recomand sa cititi articolul meu aparut in Dilema veche –
    http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/atac-biblioteca. In interventia respectiva ii numesc pe cativa dintre cei mai interesanti autori de mystery&thriller de la noi.

  • Costache said:

    Habar n-am avut ca ati publicat un nou roman cu Andrei Mladin. Multumesc, il astept de 20 de ani (de la Pe ce picior dansati?). Poate fi gasit in librarii?

  • George Arion (author) said:

    Cel mai sigur e sa cautati pe http://www.librariaflacara.ro.

  • Scurte #56 « Assassin CG said:

    […] “Romanul politist si cenzura”, un nou articol semnat George Arion. FacebookLike this:LikeBe the first to like this post. Categories: Fantasy, […]

  • Alex. Stefanescu said:

    Impresionanta confesiunea!Prin sinceritatea si farmec, prin purificarea suferintei de altadata, care devine o melancolie senina. George Arion este unul din cei mai valorosi autori de azi (poet, romancier, critic literar, dramaturg, publicist),deloc tentat sa faca parada de valoarea sa. Il citesc si il recitesc cu placere ori de cate ori am ocazia.

  • George Arion (author) said:

    Multumesc, domnule Alex Stefanescu! Generos ca intotdeauna.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.