7 seri

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Luni s-a ridicat în vârful picioarelor şi, chiar şi aşa, abia ajungea la grindă. Atentă să nu deranjeze păianjenii, a tras de capătul fâşiei de piele neagră care atârna chiar sub streaşină, mai mult ghicită decât văzută, iar Cartea i-a alunecat grea în palme.

Inscripţiile de pe cotor au sclipit stins, de câteva ori, când palma muncită a trecut uşor peste copertele fumurii, nici albe – nici gri, ca pentru a le şterge de praf. Chiar dacă nu era nevoie. De fapt, Luni adora să mângâie pielea fină care îmbrăca tomul străvechi şi aştepta cu nerăbdare serile când îi venea rândul să-l coboare de la locul lui.

― Până la urmă, tot o să rămânem fără semn de carte! a constatat ţâfnos Marţi, urmărind-o din fotoliul în care se ghemuise, învelit până mai sus de gât, în pelerina lui vineţie.

― De parcă ar conta vreodată la ce pagină am rămas! a chicotit Vineri din balansoarul ei, înainte să-şi scufunde buzele în cafeaua cu lapte.

Aburii ridicaţi din gura largă a cănii îi făceau ochii să lucească umed în aerul dens al înserării.

Marţi se mulţumi să pufnească dispreţuitor, ca şi cum remarca nici n-ar fi meritat să fie dezaprobată prin sunete articulate, şi luă la întâmplare o ceaşcă de pe tava adusă de Miercuri.

Fu cât pe ce s-o scape din mână, surprins de scrâşnetul strident cu care s-a deschis poarta care dădea spre pădure. Cu un zâmbet vinovat pe chip, Duminică se îndreptă în pas vioi spre fotoliile de răchită (plus un balansoar) aşezate în cerc, sub o pergolă învelită în frunze mici şi dese de viţă sălbatică, doar o idee mai deschise la culoare ca pelerina lui Marţi.

Apropiindu-se şi ea, din direcţia opusă, Luni îl salută cu o înclinare scurtă a capului şi se aşeză la locul ei, strângând cartea la piept. Cotorul strălucea viu, de parcă apropierea de trupul micuţ i-ar fi insuflat viaţă.

Cercul celor şapte era aproape complet!

― Se putea să vii şi tu odată la timp! mormăi Marţi în barbă, fără să privească spre cineva anume.

Duminică se încordă sub geaca lui de piele albă, însă nu spuse nimic. Se aşeză picior peste picior în fotoliul din dreapta lui Luni (şi stânga lui Sâmbătă, desigur) şi îi zâmbi amabil plinuţei Miercuri, care s-a grăbit să-i înmâneze ultima ceaşcă rămasă pe tavă.

Răcoarea nopţii începea să se facă simţită sub pergolă, deşi soarele privea înapoi, de dincolo de lac, cu ochii tulburi incrustaţi cu linii difuze de portocaliu aprins şi roşu intens.

Umbre întunecate desenau pe nisip forma leagănului ridicat mult prea aproape de mal, în unghiuri ascuţite, ce se lungeau peste fotoliile de răchită (şi-un balansoar), până către gardul înalt, de piatră, dincolo de care începea pădurea, indicând cu precizie de cartograf locul de unde doamna nopţii avea să-şi înceapă, în curând, plimbarea ei maiestuoasă.

Miercuri aşeză tava goală pe masa din mijlocul spaţiului delimitat de pilonii pergolei şi se îndreptă către locul ei (între Marţi şi Joi), cu un zâmbet satisfăcut pe buze. Era prima oară când termina de împărţit cafeaua (pentru Duminică, ciocolată!) înainte ca soarele să alunece dincolo de apă.

― Dacă tot eşti în picioare, nu împingi şi o scrumieră încoa’? a întrerupt-o Joi, cu glasul lui baritonal, cumva gros, dar mai degrabă doar poruncitor.

Miercuri, ca toţi ceilalţi, de altfel, ştia că nu-l poate refuza! Nimeni nu se putea opune dorinţele rostite cu glas tare de Joi, nici măcar Marţi, despre care s-ar putea spune multe, dar nu şi că ar fi o persoană uşor de convins.

Deşi perfect conştientă că fusese o cerere exagerată – atâta vreme cât împărţitul scrumierelor nu cădea în sarcina ei, mai ales că nici măcar nu fuma – se îndreptă ascultătoare spre casă. Era doar puţin enervată că n-are tăria să-i sugereze lui Joi să scrumeze în farfurioara pe care i-o înmânase mai devreme, odată cu ceaşca.

Miercuri ţinea foarte mult la etichetă!

Nu şi Joi. Lăsase obiectul nefolositor să cadă în nisip imediat ce îşi primise cafeaua neagră şi amară.

Încă de atunci Miercuri s-a gândit „Cât-de-amuzant-o-să-fie!” când va trebui să caute prin nisipul umed, la noapte, piesa scumpă de porţelan.

Şi încă ce-o s-o caute!

Un serviciul de cafea incomplet era ceva de neconceput pentru ea. Un lucru… îngrozitor!

― Aşează-te, fată, la locul tău, că i-o dau pe a mea! a oprit-o din mers glasul ascuţit al lui Sâmbătă.

Miercuri se întoarse nehotărâtă către cei aşezaţi în cerc, abia vizibili sub frunzele de viţă de vie sălbatică.

Nu-şi dorea nimic mai mult decât să-şi ocupe şi ea locul, dar…

Vineri nu mai vorbea cu Joi, după ce acesta îi criticase nemeritat de dur ultima poveste, deci nici vorbă să ia scrumiera din stânga şi s-o dea mai departe, ocupantului fotoliului din dreapta;

La cum o ştia pe Sâmbătă, comodă şi destul de leneşă în general, aceasta nu avea nici cea mai mică intenţie să se ridice şi să înmâneze personal scrumiera;

Cât despre Joi, odată aşezat la locul lui, nu avea să se mai ridice din fotoliu decât la sfârşitul serii!

Ultima rază de soare se stinse în părul lui Vineri, poleindu-l cu praf de aramă. Ignorând total situaţia în mijlocul căreia să afla (poziţionată cum era între Joi şi Sâmbătă), aceasta zâmbea propriului chip, reflectat, deformat, de ceaşca pe care o ţinea ridicată cu ambele mâini la nivelul ochilor.

Miercuri se strâmbă nemulţumită şi făcu drum întors. Luă scrumiera abia folosită de lângă picioarele lui Sâmbătă (mda, iarăşi îi împrumutase balerinii preferaţi, fără să-i ceară voie. Trebuie să rezolve odată şi-odată chestia asta!) şi aproape că i-o aruncă în poală lui Joi. Acesta nu păru foarte deranjat, ba chiar îi spuse un „Mersi!” rânjit, înainte să scoată un rotocol de fum, pe care îl suflă alene în direcţia lui Vineri. Ea păru să-l ignore, preocupată cum era să se rujeze, folosind în continuare ceaşca de porţelan pe post de oglindă.

― Suntem gata toţi? întrebă Luni, urmărind-o pe Miercuri cum se aşează, într-un sfârşit, în fotoliul ei, cu spatele la lac.

Observă amuzată că aceasta îşi învelise umerii într-un şal, frumos, ce-i drept, dar atât de subţire încât – Luni ar fi pariat fără nicio emoţie – ceea ce este oarecum lipsit de sens, pentru o dependentă de pariuri – că simpatica dantură a lui Miercuri va începe să clănţăne puternic exact când povestea pe care ea avea de gând să le-o citească în acea seară va atinge punctul culminant.

Binevoitoare, se hotărî să încerce să-i vină în ajutor, doar o simpatiza cel mai mult, oricât de mult o enerva uneori cu pedanteria ei şi cu grija exagerată pentru păstrarea aparenţelor.

Ca de exemplu acum, când stătea în fotoliu într-o postură atât de… demnă, cu spatele drept, lipit de spătar, cu bărbia uşor ridicată şi mâinile în poală, cu genunchii apropiaţi şi pantofii de lac arătând ciudat pe nisip… o postură elegantă, dar nepotrivită cu locul, momentul şi mai ales scopul întâlnirii lor. Avea să amorţească până la sfârşitul serii, asta dacă nu îngheţa mai înainte sub şalul ei, dar, la urma urmelor, fiecare era liber să se bucure în felul lui de întâlnirile cu poveştile din Carte.

Luni mângâie tomul cu degete calde şi îşi luă privirea de la Miercuri şi de la întinderea de apă din spatele ei, ce părea acoperită acum cu un strat de gheaţă murdară.

În afară de Joi, care continua să scoată rotocoale de fum din ce în ce mai rotunde şi să le direcţioneze către Vineri, toţi o priveau.

Uşor fâstâcită, luă o înghiţitură mică de cafea (trebuia să tragă de ceaşca aia minusculă toată seara, dar dacă Miercuri considera inacceptabil băutul cafelei din căni de 500 de ml., ce putea face? Mai bine comandam un espresso, măcar aşa ştiam o treabă!), după care începu să vorbească, cu ochii coborâţi în nisip:

― Mă gândeam la o poveste care să ne dezmorţească, ceva mai dinamic, poate chiar puţin înfricoşător!

― Te gândeşti de mult la asta? întrebă gutural Marţi.

Luni simţi cum în stomac i se formează o relaţie complexă de cauzalitate.

Tremurul ce-i agita partea de jos a stomacului urma să-i urce în curând până în corzile vocale. Sfiala din propria-i voce avea să-i coloreze obrajii în roşu şi apoi să-i determine palmele să i se umezească.

Ca să împiedice tremurul să facă şi mai mult rău – ca de exemplu, să-i umezească ochii şi nasul – trebuia să încerce să facă abstracţie de Marţi.

„Avea băiatul acesta un talent (poate şi-o plăcere) să taie elanul oricui, mai ales elanurile ei, oricât de bine intenţionate!”

― Păi (vocea începuse să-i tremure), nu! (Nu! hotărât; aşa. Bravo, ţine-te tare!) Nu m-am gândit până acum câteva clipe. E vreo problemă? (aşa, aşa, înfruntă-l! apleacă-te o idee în faţă şi priveşte către el, imediat după ce spui asta! Strânge un pic şi din buze, că n-are cum să strice! Aşa!)

― Nu, normal, e seara ta! Spui ce poveste vrei şi ai chef! Eram doar curios! bătu Marţi în retragere, vizibil surprins de reacţia ei.

Luni îl simţea pe Duminică râzând pe înfundate în dreapta ei, şi asta o făcu să capete şi mai mult curaj.

― Vreau să încerc ceva diferit astă seară. O poveste cum nu v-am mai spus până acum!

Se opri câteva clipe, căutându-şi în minte cuvintele.

― Păi deschide Cartea odată, nu ne mai ţine în suspans! o îndemnă Joi, trăgând un ultim fum, înainte să arunce ce-i mai rămăsese din ţigară (nu-şi trata plămânii decât cu ţigări fără filtru, învelite în hârtie specială, de culoarea laptelui; se respecta prea mult pentru a pune în gură trabucuri!) în direcţia apei.

Chiştocul, ajutat şi de-o pală de vânt, ateriză chiar pe linia unde valurile mângâiau malul. Rămase acolo câteva clipe, o pată albă pe fundalul cenuşiu al nisipiului ud, înainte să fie acoperită de apă. Nici nu fusese cine-ştie-ce-val, mai mult o tresărire a undelor grele, dar şi-a făcut treaba.

Luni, care privise cu interes (ca toată lumea, de altfel!) zborul chiştocului înspre apă, îşi mută crispată privirea spre tomul care-i odihnea în poală, deasupra păturii ei preferate – mohair albastru împletit în jurul unui model complicat, din blană de hienă. De fapt, fâşii de blană de hienă, cusute când cu perii afară, când pe dos.

„O pătură cum rar ai să găseşti, şi din blană şi din piele-ntoarsă. Plus mohair!”, a şuierat vânzătorul tuciuriu, printre cei doi dinţi lipsă din faţă, de lângă căruţa lui fără coviltir, trasă chiar în faţa porţii lor. Aceea care dădea spre pădure.

O fâşie de piele-ntoarsă îi atinse ceafa, deasupra gulerului cămăşii (Luni prefera părul foarte scurt tuns la ceafă), şi o făcu să se înfioreze şi să-şi ridice picioarele şi să şi le încrucişeze după moda turcească în fotoliul oricum prea încăpător pentru trupul ei micuţ. Trase de colţurile de mohair până fu învelită din cap până în picioare (ceea ce, după cum spuneam, nici nu era o suprafaţă prea mare), după care îşi scoase de sub falduri mâna dreaptă, cea în care ţinea cartea.

Noaptea se înfăşurase pe nesimţite în jurul lor, aproape strâns, ca o coardă de viţă de vie de un soi exotic şi straniu, agăţată de vertebrele lemnoase ale pergolei sub care ocupanţii a şase fotolii de răchită împletită (plus un balansoar) aşteptau curioşi povestea de groază anunţată de Luni. Nu de alta, dar, de obicei, nu spunea decât poveşti plicticoase, care aveau mult de-a face cu etica muncii.

Aceasta îşi lăsase capul pe spate, fixând cu intensitate cerul. Undeva sus, se aprindeau, printre frunzele mici de viţă sălbatică, stelele. Luna a apărut la locul cunoscut (exact în spatele porţii pe care intrase Duminică mai devreme), deşi Luni n-a zărit-o, din poziţia în care stătea. A simţit-o însă, fiindcă în aceeaşi clipă când doamna nopţii a ieşit în faţa cortinei, copertele cărţi din poala ei au început să lucească verzui, ca şi cum ar fi fost geamurile unui acvariu supraaglomerat cu plante acvatice, în care se aprinde lumina de veghe. Nu cea auxiliară, din capătul termostatului. Cealaltă.

Aerul de sub pergolă a devenit parcă mai puţin întunecat, iar formele au început să capete contur. Până şi vorbele rostite fără glas de Luni, uşor de confundat cu aburul respiraţiei în întuneric, se distingeau acum clar – plăpânde fuioare de abur cald, care capătă forme de litere, dar nu din alfabetul latin, la cel mult o bătaie de pleoape după ce au ieşit în aer liber.

Totuşi, Luni n-a deschis cartea decât când au sosit licuricii.

Dinspre pădure, fără nici un avertisment.

Un roi imens de luminiţe aurii, cu puncte verzui – cam ca ochii lui Marţi, când era în toane bune – s-a scurs deasupra pergolei, răspunzând unei chemări tainice, doar de ei auzite. Norul s-a legănat în zbor câteva clipe, oprindu-se abia perceptibil deasupra fiecăruia din cei prezenţi, ca şi cum i-ar fi numărat, după care s-a aşternut, ca o pătură, deasupra pergolei.

Abia atunci, sub acoperişul de lumină, a deschis Luni cartea!

Deşi a făcut-o cu o singură mână (folosind numai un deget, cel uneori şi impropriu denumit degetul mare), a fost sigură c-a ajuns la pagina potrivită imediat ce şi-a trecut privirea peste propoziţia de început:

„Livia vindea bibelouri de ceramică arsă, la taraba de lângă a treia coloană din Piaţa Romană.”

― Asta-i piaţa aia unde nu găseşti decât bărbaţi în rochii albe, cu coroniţe roşii pe frunte? a întrerupt-o Vineri, pe un ton încărcat de dispreţ.

Da, atunci când citeai din Carte nu era nevoie să rosteşti cuvintele cu glas tare. Toţi cei din Cerc te auzeau perfect. Poate de vină era natura foarte specială a Cărţii, poate incantaţiile rostite pe muţeşte de povestitor, înainte de începerea lecturii, poate faptul că toţi ascultătorii împărtăşeau acelaşi sânge… nimeni nu era sigur şi nici chiar Joi n-a încercat să găsească o explicaţie definitivă. Nici nu prea conta!

― Rochiile alea albe, cum le spui tu, se cheamă togi şi se poartă peste tunică, iar bentiţele roşii… vorbi Sâmbătă, pe un ton molcom, aproape didactic.

Vineri o întrerupse:

― Prea puţin îmi pasă cum se numesc, atâta timp cât mă îngreţoşează profund imaginea unui bărbat purtând rochie. Chiar şi dacă-i mai lungă de genunchi. Să nu mai spun de sandale! Unii au nişte degete atât de oribile la picioare. Brrr… oribile, repetă Vineri scuturându-se în fotoliul ei.

Nici femeile romane nu sunt prea departe, continuă ea. Am văzut vreo câteva într-o revistă de specialitate şi credeţi-mă când spun că sunt groaznice, scufundate în cearceafurile lor, fără nicio formă cât de cât feminină.

Zău, măi Luni, nu puteai să spui şi tu o poveste în care oamenii se îmbracă cel puţin decent, dacă nu şi cu gust?

Luni îi dădu un cot discret lui Duminică, atenţionându-l să nu o provoace pe Vineri la o dezbatere pe teme de creaţie vestimentară, după care se pregăti să reia lectura. Ştia din experienţă că nu e bine să permiţi auditoriului să-ţi analizeze prea mult prima propoziţie, dacă vrei să termini povestea la timp. O ştiau toţi cei prezenţi, dar asta nu însemna că le păsa prea mult, atâta vreme cât nu era rândul lor să citească.

― Frumoaso, ştii c-ai dreptate!

Marţi îşi întări spusele cu câteva înclinări energice din cap.

Continuă însufleţit:

― Am trecut şi eu de câteva ori prin Piaţa Romană. E o ruşine ce se întâmplă acolo. N-au pic de simţ estetic, ca să nu mai zic de simţ al modei!

Vineri se ridicase în capul oaselor şi-l privea pe Marţi de parcă era gata să-şi înfigă în obrajii lui unghiile ei lungi şi ornate cu un model de foarte mult bun gust şi, pe deasupra, de sezon – avea la bază forma stilizată a frunzei de viţă de vie.

― Nu, vorbesc serios! anunţă Marţi, ca şi cum ar fi ştiut încotro i se îndreptau gândurile. N-aş fi călcat în veci acolo (exceptând prima oară, când m-am dus din pură curiozitate), dacă n-ar fi fost Aurelia. Era o fata pe cât de frumoasă, pe atât de prost îmbrăcată.

― Ai tot încercat să-i educi simţul estetic, nu? Acum vreo două veri, dacă nu mă înşel!

Duminică vorbise printre hohote, satisfăcut şi enervant de obscen, iar Marţi rânjea aprobator.

― Ei, mi-am dat eu seama încă de la început că n-am nicio şansă! Ştiţi cât de încăpăţânaţi şi aroganţi sunt romanii ăştia!

Nimeni nu l-a aprobat pentru simplul motiv că nimeni nu cunoştea vreun roman. Nici măcar aşa, cât să aibă cui da „Bună ziua!” când şi dacă s-ar fi întâlnit pe stradă.

― De asta mi-am dat toată silinţa s-o fac să renunţe pur şi simplu la orice togă, sau cum le-or zice păturilor ălora de le poartă ele! îşi finaliză el explicaţia, contaminându-l cu râsul lui şi pe Joi.

Dintre fete, doar Sâmbătă zâmbea, mai mult de reacţiile celorlalte, decât de povestea lui Marţi: Luni îşi mişca bărbia nemulţumită sub pătura ei albastră de mohair cu blană şi piele-ntoarsă, Miercuri îşi strânsese buzele (probabil şi palmele acum ascunse sub învelitoarea ei subţire) şi privea în nisip, iar Vineri îşi verifica plictisită oja de pe unghii, ceea ce nu era foarte uşor, chiar şi cu lumina venită de sus.

„Livia purta o stola (adică o rochie largă şi lungă până la pământ, care se strânge pe corp cu două cordoane, unul pe sub sâni şi celălalt deasupra şoldurilor – precizarea aparţine Cărţii) de culoarea persicii necoapte. Uneori (mai ales la sărbătorile legale şi în zilele de inventar) îşi punea pe deasupra şi o instita, adică o panglică lată şi ornamentată cu purpură, al cărei rol este pur decorativ. Cu aceleaşi ocazii purta şi sandale romane, mult mai fine ca acelea purtate de obicei de bărbaţi; în rest, prefera să stea în picioarele goale.

Nu folosea lac de unghii şi nici nu purta cine ştie ce machiaj sofisticat, doar o codiţă discretă, cu tuş verde, exact cât să-i accentueze culoarea ochilor.

Părul şi-l ţinea împletit şi apoi aranjat sub forma unui coc de matroană romană, deşi nu era nici matroană, nici romană, prin descendenţă sau naştere. Doar proprietarul tarabei şi a mărfii pe care ea o vindea, de atâta timp că avea impresia că numai asta făcuse toată viaţa, ştia aceste lucruri, însă numai el şi nimeni altcineva. Nici măcar Livia.”

― Cum e posibil să existe o persoană atât de ignorantă, încât să nu aibă habar unde s-a născut sau cine-i sunt părinţii? spuse Miercuri, atât de indignată încât uitase că-i necuviincios să întrerupi o persoană când povesteşte ceva.

― Uite că e! i-o tăie Marţi. Zi mai departe, Luni, începe să-mi placă eroina asta a ta. Înţeleg că era frumoasă foc!

― Pentru o femeie romană! îl contrazise Vineri. Şi, oricum, nici nu era romană, n-ai auzit? Dar, dacă şi un cunoscător ca Marţi zice….

„Livia era la fel de frumoasă ca orice altă femeie romană pur-sânge, cu părul catifelat şi negru ca o noapte de toamnă târzie, cu ochii uneori verzi ca marea pe timp frumos, alteori albaştri şi limpezi ca cerul după o ploaie caldă, în cele mai multe zile cenuşii, ca uitarea.”

― Femeile romane pur-sânge n-au cumva, prin lege, ochii negri, ca moartea nedorită? a şoptit o voce masculină, doar uşor atinsă de sarcasm, dar nimeni nu i-a dat atenţie.

Culorile închise nu mai contau chiar atât de mult, când povestea Liviei, vânzătoarea din Piaţa Romană, rostită de Luni cu un glas de sirenă, umpluse spaţiul de sub pergola cu viţă de vie cu strălucirea marmurei de Carrara şi cu statui de zei, din aur pur, împrăştiate printre tarabe, mărfuri care sclipesc în soare şi cumpărători înveşmântaţi în alb.

„Cineva care preferă surprizele şi lucrurile neaşteptate ar fi tentat să definească viaţa pe care o ducea Livia drept una monotonă.

Dimineaţa, cu mult înainte de răsărit, se trezea din culcuşul improvizat sub tarabă. Îşi stropea chipul şi partea din faţă a pieptului cu o mână-două de apă de la ţâşnitoarea aflată la câteva coloane mai departe de ea, apoi îşi punea la gât colanul gros, din fildeş – însemnul apartenenţei la casta vânzătorilor romani. În mod normal, ar fi trebuit să doarmă cu el, dar era atât de incomod şi-i lăsa semne atât de dureroase pe piept şi gât, încât a hotărât în secret să şi-l dea jos pe timpul somnului. De asta se şi trezea atât de devreme, să nu vadă nimeni că nu-l purta în conformitate cu prevederile interne ale castei din care făcea parte.

După ce-şi împăturea aşternutul, mergea în faţa coloanei de care era legată taraba ei şi începea ritualul de dimineaţă.

Dansa şi rostea incantaţii timp de aproape zece minute (de maximă încordare) pentru a-şi convinge mândra coloană (doar era de Carrara!) să-i permită accesul în interiorul ei, la marfa depozitată spre păstrare peste noapte. După cum vă imaginaţi, ritualul de seară – ce era destinat să convingă coloana să permită plasarea bibelourilor scumpe la loc, în interiorul ei – nu diferea de ritualul de dimineaţă decât prin durată. Evident, acesta fusese conceput să dureze şi mai puţin timp, doar este de bun simţ să presupui că după o zi de muncă, un om (roman sau de altă naţie) nu mai are chiar atâta răbdare (şi disponibilitate) să danseze şi să cânte cu aceeaşi abnegaţie ca în primele ore ale dimineţii.

Iar patronul Liviei poate fi descris în multe feluri, dar nu ca o persoană nerezonabilă. Tocmai de aceea construise coloana din proprietatea lui cu multă cumpănire. Ba chiar folosise o duzină de incantaţii, majoritatea complicate şi scumpe, ca să nu-i permită acesteia să devină, printr-o întâmplare nefericită, capricioasă sau, şi mai rău – Ferească Iunona! – superficială.

Nu, după cum observase unul dintre colegii comercianţi ai Liviei, «Tiberius Maximus a creat o coloană perfectă» sau, după cum îl auzise Livia pe Tiberius (era, pe deasupra, şi un patron progresist, care le permitea angajaţilor să i se adreseze pe numele mic) explicându-i unuia dintre furnizori, într-o zi ploioasă, «unei asemenea vânzătoare nu-i puteam oferi o altfel de coloană!»

Atunci, Livia mai mult a simţit decât a auzit că cei doi bărbaţi vorbeau despre ea, căci nu înţelegea tot ce-şi spuneau. Întâi, pentru că Tiberius folosise mai multe cuvinte pe care ea nu le ştia, iar celălalt îi răspundea într-o limbă pe care n-o mai auzise niciodată. Era sigură de asta. Apoi (iar aici lucrurile începeau să se înceţoşeze), fiindcă nu-şi amintea deloc când a avut loc discuţia dintre cei doi, sau măcar unde se aflau toţi trei când s-a întâmplat asta. Sau ce făcea ea.

Doar chipul furnizorului străin, căci era străin, în privinţa aceasta nu avea nicio îndoială, îi rămăsese în minte, aşa cum era el tatuat cu triunghiuri, de diferite dimensiuni şi viu colorate, de la baza gâtului până la linia se inserţie a părului portocaliu, lung, strâns într-un coc de matroană.

Nu reuşea deloc să-l uite, în primul rând, fiindcă arăta cum arăta, cu semnele acelea pe faţă. În al doilea rând, deoarece, din când în când, destul de rar, îl visa! Mai bine zis avea coşmaruri cu el, sau cu cineva care-i semăna foarte mult. Doar că în vise părul îi era mai închis la culoare, fiindcă întotdeauna era îmbibat cu sânge.

Al treilea motiv pentru care Livia nu-l uitase încă se datora faptului că asocia întâlnirea cu el cu cel mai frumos lucru care i se întâmplase până atunci în viaţa ei. Chiar dacă străinul, personal, nu avea nimic de-a face cu asta. Doar Tiberius. Dragul de Tiberius, care a început s-o înveţe un lucru minunat după întâlnirea lor cu furnizorul cel ciudat, imediat după sau, poate, a doua zi.

Iniţial, Livia nu şi-a dat seama de asta, cucerită de ineditul învăţăturilor primite, însă, după întâlnirea cu străinul pictat pe faţă, fusese avansată în funcţie: a devenit, din simplă vânzătoare în Piaţa Romană, o vânzătoare capabilă să aducă la viaţă păsările încremenite în ceramica arsă de pe taraba ei.

Desigur, nu avea voie să se joace cu asta – era un lucru Foarte Serios şi cam Secret, despre care nu trebuia să le povestească prietenilor, cu atât mai puţin celorlalţi vânzători. Nici nu trebuia să ofere acest Serviciu Special oricărui cumpărător; doar clienţilor care aveau o pană cenuşie, legată cu aţă roşie, la încheietura mâinii stângi.

Livia a exersat îndelung, sub supravegherea atentă a lui Tiberius, în pauza de după masa de prânz, dar a reuşit, într-un final, să spună cuvintele potrivite, cu intonaţia necesară (fiecare tip de pasăre impunea un tratament special) şi să însufleţească (pe rând şi cu titlu de exerciţiu) toate bibelourile pe care le avea pe inventar.

Patronul ei ştia şi cum să încremenească păsările la loc (şi o făcea cu multă uşurinţă), dar n-a învăţat-o şi pe ea. Totuşi, mărinimos, i-a permis să păstreze în viaţă un canar abia ieşit din ou, care i-a devenit, de îndată, pasărea preferată de companie.

Celorlalte păsări cu care Livia mai vorbea din când în când le oferea hrănea şi adăpost sub taraba ei când Piaţa era măturată de şuvoaie negre de ploaie sau, mai rău, sufocată de fulgii spongioşi de zăpadă, erau câţiva porumbei rotaţi şi o familie de rândunici, care-şi aveau cuiburile chiar sub capitelul coloanei sale de marmură de Carrara. Nici rândunicile, nici porumbeii, nu s-au arătat vreodată geloşi pe canarul nou-adoptat, deşi Livia, o bună cunoscătoare a păsărilor a sesizat o oarecare reţinere din partea lor, reţinere la care n-au renunţat nici după mai multe săptămâni de convieţuire armonioasă. Oricum, atâta timp cât pe canar nu-l deranja, a decis că nici ea nu trebuie să-şi facă probleme.”

Luni se opri o clipă din citit, cât să-şi înmoaie buzele în cafeaua rămasă pe fundul ceştii, iar ascultătorii ei se treziră ca dintr-o vrajă.

― Auzi? Ce-i atât de îngrozitor în povestea asta? În afară de togile, institele sau cum le-or mai zice, şi faptul că Livia asta stătea mai mult în picioarele goale… o chestionă Vineri încercând să pară plictisită.

Deşi nu era. Chiar deloc!

― Păi cum, auzi şi tu, sărmana fată dormea sub tarabă… începu Miercuri.

― Singură, singurică, mai ales pe vreme ploioasă, ca să nu mai zic iarna, o completă Joi, acompaniat de hohotele lui Marţi.

― Da, sunt de acord că ducea o viaţă plictisitoare, îşi dădu cu părerea şi Sâmbătă, ignorând aluzia lui Joi la singurătatea fetei. Dar, Luni, ne-ai promis o poveste de groază! Până acum nu m-ai înfricoşat deloc; poate doar înduioşat! Ştii că sunt pe lume fete cu o soartă mult mai rea ca a Liviei; cât despre păsările alea vrăjite, să fim serioşi, ar fi fost mult mai rău să se fi aflat în viaţă, dar în ghearele unei pisici sau altui prădător care le apreciază la adevărata valoare gustul, nu crezi?

― Aveţi răbdare! le ordonă Luni, enervată că nu avea mai multă cafea.

Desigur, şi întreruperile o sâcâiau, dar le interpretă drept semne că auditoriul era captivat de poveste. În plus, aşa putea să-şi tragă şi ea sufletul. Nu era înzestrată nativ pentru oratorie – glas adecvat, ritm şi măsură în rostire şi nici nu o pasiona să vorbească fără întrerupere un timp prea îndelungat. Era o femeie de acţiune, aşa că se grăbi să le răspundă în stilul caracteristic acestui tip de personalitate:

― Nu poţi să grăbeşti o poveste, oricât ai vrea. Şi dacă totuşi o faci, rişti să nu mai înţelegi nimic din ea.

„N-a trecut mult până ce Livia a avut primul client special – o matroană bogată, la încheietura căreia abia a reuşit să distingă însemnul stabilit cu Tiberius, din cauza multitudinii de brăţări (toate sclipitoare şi masive) ce apăsau atât de greu, încât palma i se umflase şi se colorase într-o nuanţă dezagreabilă de verde-vomă cu inserţii de galben-pai.

Matroana i-a cerut o prigorie încremenită pe o creangă înmugurită de cireş, atât de măiestrit pictată, încât aproape că-ţi venea să te apleci să miroşi sferele roz ce stăteau gata să se deschidă.

Prigoria, oricât de credibil modelată, cu toate penele la locurile lor, până şi cu cele două deschizături minuscule de la baza ciocului, era incredibil de comună.

În timp ce împacheta bibeloul – o cutie de lemn micuţă, potrivită după dimensiunea păsării, Livia era atât de mirată de alegerea femeii – la cum era îmbrăcată, cu gablonzurile de la gât şi încheieturi, te-ai fi aşteptat să-i rămână ochii la o pasăre ceva mai impozantă, mai de efect – încât aproape uită să spună cuvintele. Îşi aminti chiar în timp ce-i întindea peste tarabă cutia învelită în hârtie de împachetat aurie, aşa că trebui să improvizeze:

― Oh, ce zăpăcită sunt! Un moment!

Aproape smulse cutia din mâinile umflate şi verzui ale acesteia. O aşeză în siguranţă, în spatele numărătoarei de fildeş pe care ţinea evidenţa vânzărilor, se aplecă sub tarabă şi scoase punga de piele în care păstra boabele de mei pentru pasărea ei preferată de companie. În trilurile indignate ale canarului, care observa, din colivia lui agăţată la jumătatea coloanei, cum îi este pusă în pericol hrana, o lămuri:

― Fiindcă sunteţi primul client pe ziua de astăzi (nu era, dar cum în acel moment nu se aflau prea mulţi cumpărători în jur, Livia s-a gândit că explicaţia ar putea fi plauzibilă), veţi beneficia de o trataţie specială!

Desfăcu expert ambalajul şi aruncă înăuntru un pumn de mei. În timp ce fixa capacul la loc, şoptea incantaţia învăţată de la Tiberius, emoţionată puţin la gândul că pasărea s-ar putea trezi înainte ca ea să i-o înmâneze cumpărătoarei.

«Poate-şi face de lucru cu meiul şi nu se-apucă să se zbată!» îşi spuse, întinzând cutia frumos ambalată peste tejghea.

Apoi îndoiala, ca un vierme, începu să-i sape în minte – dacă doar i s-a părut că matroana purta însemnul? – şi numai cu mare greutate se abţinut să-şi întrebe clienta dacă…”

― S-a abţinut să nu-i zboare păsărica pe gură! asta e expresia potrivită aici, Luni.

Vorbise Marţi, dar nimeni nu l-a luat în seamă.

„Livia ar fi întrebat-o direct dacă are habar ce i se va întâmpla bibeloului cumpărat.

Numai faptul că matroana părea o femeie greu abordabilă (nici gând să mulţumească pentru meiul dăruit) a împiedicat-o să se comporte total neprofesionist şi deplasat şi să-şi strice toată ziua.

Asta şi faptul că, până la apus, n-a mai avut nici un client însemnat.

Zilele următoare, însă, a avut şi câte trei sau patru, numai înainte de pauza de masă, ca să nu spun câţi, după-amiaza. Afacerea înflorea şi Tiberius era mulţumit şi petrecea din ce în ce mai mult timp lângă taraba cu bibelouri şi vânzătoarea lor, învăţând-o să însufleţească din ce în ce mai multe modele de păsări, de toate soiurile, mărimile şi culorile.

Livia se descurca minunat, până şi cu modele unor păsări atât de mari, că nu găseau cutii pentru a le împacheta, la vânzare. În loc de asta, au început să le vândă în colivii, contra unei taxe suplimentare, desigur.

În momentul când i-a intrat pe stoc cea mai mare pasăre de până atunci – statuia de piatră, la scară reală, a unei acvile – Livia aflase că incantaţiile învăţate de la Tiberius nu mergeau decât pentru păsările de pe taraba ei. Încercase să anime, pe ascuns, câteva figurine de pe o tarabă vecină, fără nici un rezultat. Nu ştia sigur dacă de vină erau cuvintele folosite de ea sau bucăţile acelea de lut modelate sub formă de arici, porci, hiene şi elefanţi nu erau altceva decât lut ars şi atât.

În continuare patronul ei nu i-a spus nimic despre cum să inverseze procesul, deşi Livia ar fi vrut tare mult să ştie cum, fiindcă, de curând, sub coloana din dreapta ei se aciuase o ciocănitoare obraznică şi gălăgioasă, care nu o lăsa să doarmă de nopţi întregi.

Epuizată de nesomn (întrerupt de secvenţe scurte de coşmaruri pe care nu şi le amintea niciodată când se trezea), Livia i-a pus în vedere patronului că trebuie să o înveţe câteva incantaţii (de înmărmurire, dacă nu de pietrificare, hai de înlemnire, a păsărilor vândute) pentru cazurile de urgenţă, când el nu este disponibil sau… Tiberius i-a dat dreptate şi i-a promis c-o să o pregătească şi pentru astfel de cazuri, însă nu a apucat s-o facă niciodată, din cauza furnizorilor.

Primeau păsări din ce în ce mai exotice, în general doar câteva piese, aşa că Tiberius nu mai prididea s-o înveţe noi şi noi incantaţii pentru soiurile avute pe inventar. Iar Livia nici nu reuşea să înveţe bine incantaţia pentru trezirea la viaţă a papagalilor Barraband, să zicem, că păsările acestea superbe se şi vindeau, iar furnizorul nici că le mai trimitea un nou lot, ci vreo două noi soiuri – Cufundarul de Pacific şi pasărea Pyntail Vhydah. Aşa că trebuia să înveţe noi incantaţii, iar când chiar le ştia bine şi pe acestea, stocul se epuiza, fiind înlocuit de patru alte noi soiuri de păsări al căror nume îţi face limba să se învârtă în gură.

Clienţii însă păreau mulţumiţi de diversitatea stocurilor, aşa că au început să aibă cumpărători fideli. Desigur, vorbim de cumpărători însemnaţi.

Livia ajunsese chiar să schimbe amabilităţi cu unii dintre aceştia, ca şi cum i-ar fi devenit cunoştinţe vechi. Ceea ce pentru cineva care nu-şi amintea să fi cunoscut bine pe nimeni, în afară de Tiberius (şi de câţiva dintre vânzătorii de la tarabele din jur), până de curând, era mare lucru!

Vorbea, spre exemplu, despre creşterea accentuată şi neobişnuită a temperaturilor cu Quirinus Varro (care din cauza asta nu ieşea la cumpărături decât la primele ore ale dimineţii), despre majorarea nefirească a preţurilor cu Avio Pax (şi el comerciant, dar de flori), iar despre creşterea şi înmulţirea păsărilor de companie cu Vestal Fortunato – pasionat ornitolog sau ornitorinc, Livia n-a înţeles bine când i s-a recomandat, la prima tranzacţie…

Îi vânduse un exemplar superb din specia Aratinga Solstitialis.

Din acea clipă, Vestal Fortunato a devenit cel mai fidel client al ei.

Venea des şi cumpăra bibelourile cele mai scumpe şi-n tot timpul acesta vorbea, vorbea extraordinar de mult. Pe Livia n-o deranja asta, pasionată cum era, la rândul ei, de păsări, ci faptul că Vestal folosea adeseori cuvinte pretenţioase, pe care nici ea (şi nici vecinii ei comercianţi) nu le înţelegeau şi pe care nu le mai auziseră rostite vreodată. Ea nu atât de mult, dar ceilalţi comercianţi era convinşi că acestea, deşi sunau ca nişte cuvinte romane, de fapt nu erau, motiv pentru care au şi început, în scurt timp, să-l privească cu suspiciune.

După mai multe tranzacţii foarte profitabile, Livia a ajuns să-l simpatizeze pe Vestal Fortunato mai mult ca pe ceilalţi clienţi ai săi şi să-i accepte monologurile ciudate şi în mare parte de neînţeles, ba chiar să-i aştepte cu nerăbdare vizitele.

Iar mai apoi, când bârfele despre ciudatul ei cumpărător au umplut toate cele opt colţuri ale Pieţii, Livia le-a sugerat colegilor comercianţi să-şi vadă de afacerile lor şi să nu mai fie atât de invidioşi pe vânzările ei.

Ieşirea ei, necaracteristic de dură, a avut efectul scontat, în pofida faptului că (nu vă îndoiţi o clipă), lumea comerţului este la fel de măcinată de invidie şi răutate gratuită la romani, ca în oricare altă parte.

Câţiva colegi au avertizat-o totuşi că nu-i bine să te înhăitezi cu nebunii (sau, şi mai rău, cu veneticii, care pot vrăji o persoană numai din vorbe, fără să aibă nevoie de poţiuni sau dansuri ritualice), dar după aceea toată lumea şi-a văzut de treabă: incantaţii dimineaţa şi seara, verificări de stocuri, clienţi de mulţumit, rapoarte de vânzări, atenţie maximă la controalele autorităţilor şi raidurile hoţilor, taxe, toate chestiile obişnuite în jurul cărora gravitează activitatea în comerţ.

Iar Vestal Fortunato a continuat să o viziteze pe Livia, întotdeauna înainte de pauza de prânz. Uneori, stătea cu ea şi în timpul pauzei (pe motiv că inspectează marfa), povestindu-i diverse lucruri de interes despre păsări. Ştia mai multe lucruri despre ele ca oricine, iar Livia îl asculta cu încântare (chiar dacă, repet, nu înţelegea chiar tot ce-i spunea el), convinsă că şi atunci când vorbeşte aiurea, bărbatul se referă tot la păsări.

De cumpărat, nu cumpăra decât înainte să plece, iar Livia îi era recunoscătoare într-un fel că n-o punea să fie martoră la trezirea bibelourilor la viaţă. Chiar dacă ea era cea care şoptea incantaţia în timp ce-i întindea peste tarabă colivia achiziţionată.

O, da! Livia nu ieşea niciodată din spatele tarabei ei, iar Vestal Fortunato rămânea întotdeauna în faţa scândurii de lemn pe care era expusă marfa, chiar şi atunci când solicita un bibelou aflat în depozit (în coloană, aţi înţeles!).

Nici nu s-ar fi căzut ca întâlnirile dintre ei doi să se desfăşoare altfel.

Livia era o tânără vânzătoare, frumoasă şi castă, iar clientul ei, un bărbat în floarea vârstei, respectabil şi destul de arătos şi el – înalt pentru un roman, bine făcut, cu trunchi şi membre proporţionale (ca toţi romanii, de altfel), puţin cam măsliniu, dar cu un chip distins. Fără nicio îndoială, Vestal Fortunato era un roman cu bani şi prestanţă, care nu avea de ce să compromită o tânără vânzătoare nevinovată. Lupanarele erau pline de tinere, nu chiar atât de nevinovate, dar la fel de frumoase, dacă nu şi mai frumoase ca tânăra noastră vânzătoare, nu însă şi tot atât de dornice să-l asculte vorbind despre păsări.”

― Ştii că n-ai zis despre ce păsărici îi tot povestea el Liviei! Cât despre lupanare, ştiu vreo câteva chiar în spatele Pieţei Romane! Dar nu înspre Spitalul de ochi, pe partea cealaltă!

Tonul lui Marţi îl enervă până şi pe Joi.

― Măi, vezi că sari calul încercând s-aduci în derizoriu o poveste atât de interesantă.

― Mai ales că încă n-am ajuns la punctul culminant! îl completă Duminică, sâcâit şi el de întrerupere.

„Întotdeauna, Vestal Fortunato venea în Piaţă însoţit de un tânăr. Livia i-ar fi spus băieţel, fiindcă abia dacă ajungea cu nasul lui cârn până la nivelul tarabei, însă acesta era foarte serios şi în nici un caz nu se comporta ca un băieţel; nu vorbea niciodată neîntrebat (doar dădea Bună ziua!); de fiecare dată aştepta cuminte, cu ochii plecaţi tot timpul în pământ (de obicei, Livia nu-i vedea decât părul blond, mereu ciufulit), până ce stăpânul său îi indica ce coliviile să ia în braţe; Vestal Fortunato avea grijă să nu-l încarce peste măsură, iar Sol (aşa îl chema pe băiat) nu scăpa niciodată vreun pachet pe jos, cum fac, în general copiii… Doar îşi urma stăpânul, la doi paşi în spate (paşi mici, de-ai lui), în labirintul de alei înguste rămas după Căderea Bastiliei. Livia auzise că dincolo de el, mergând dinspre Piaţa Romană spre Perla, se întinde un cartier select de vile particulare (sau Domus), concentrate în jurul străzii ce duce la Roma.”

― Cum adică, o stradă care te duce într-un alt oraş? Luni, chiar aşa scrie-n carte? o chestionă Vineri neîncrezătoare şi chiar uşor îngrijorată că-i scăpase, de atâta vreme, o informaţie atât de preţioasă.

― Da, dragă, ce n-ai mai auzit? o interpelă Marţi. Chiar există un asemenea cartier, cu străzi care duc spre mai multe oraşe, nu doar spre Roma! Într-o clipită ajungi la Paris, Stockholm sau… na, zi tu un nume de oraş, că nici eu nu le-am încercat pe toate. Sunt atât de multe şi am atât de puţin timp! Dacă n-ar fi trebuit să mă întorc în fiecare seară să vă ascult pe voi, acum aş fi bătut Europa în lung şi-n lat!

Cu alte cuvinte, „dacă n-aş fi fost obligat să-mi pierd vremea cu voi…”

Clar, lui Marţi îi plăcea să se laude şi, mai ales, să-i facă pe ceilalţi să se simtă prost în acelaşi timp.

Vineri se ghemuise în şezlongul ei, încruntată şi cu capul plin de planuri care mai de care mai extravagante de călătorie. Intenţiona să o întrebe în particular pe Luni cum funcţionează deplasările astea între oraşe, dar nu era sigură că ştie. Atâta timp cât povestea nu atingea anumite lucruri, de interes pentru unii ascultători, povestitorul nu avea de unde să le transmită detalii suplimentare.

― Deci, mie mi se pare o aiureală! spuse cu glas tare, încercând să forţeze Cartea să-i dezvăluie lui Luni mai multe detalii.

Ştia că-i o încercare fără prea mulţi sorţi de izbândă (atâta timp cât Cartea considera că un detaliu nu este important pentru poveste, nu-l dezvăluia, oricât ar fi insistat ei), dar nu se putea abţine.

Luni clătină descurajator din cap: pentru poveste nu era important cum poţi ajunge la Roma dintr-un cartier situat dincolo de Căderea Bastiliei.

Vineri oftă lung, din tot sufletul, înduioşându-l până şi pe Joi.

― Dar spune-i măi, odată, dacă tot ştii! îi ordonă el lui Marţi. Nu-ţi dai seama că nu mai doarme la noapte!

― Lasă, Vineri, că dacă nu vrea Marţi să-ţi spună, poţi oricând să reiei povestea de unde-o va încheia Luni, doar aşa ca să afli mai multe detalii! îi ţinu isonul şi Sâmbătă.

Ştiau toţi cât urăşte Marţi să asculte poveşti desfăşurate într-un univers deja cunoscut.

― Bine, dragă! Dacă insişti, află că pentru a ajunge la Roma nu trebuie decât să atingi indicatorul cu numele străzii, să-i şopteşti câteva cuvinte şi să închizi ochii. Două bătăi de inimă mai târziu, te vei afla lângă, dacă nu chiar sub Arcul de Triumf. Poftim, eşti mulţumită?

Vineri îşi ridică privirea spre el, gata să ceară date suplimentare, dar nu mai apucă:

― Incantaţia n-o spun nimănui! Dacă vrei neapărat, afl-o singură. Şi-acum aş zice să-i dăm înainte cu povestea Liviei, nu de alta, dar nu mai e mult din noapte!

Nu cred c-ar vrea nimeni să ne apuce zorile în mijlocul poveştii, nu? adăugă el pe un ton sumbru şi destul de acuzator.

Ca la comandă, toţi ceilalţi negară energic din cap. Vineri şi Miercuri păreau chiar înfricoşate de perspectivă.

Luni începu grăbită să citească:

„O singură dată a schimbat Livia mai mult de două vorbe («Bună ziua!») cu Sol, şi tot atunci a văzut şi ce ochi frumoşi avea băieţelul.

Venise singur în Piaţă şi, cum era extrem de mic de înălţime, foarte probabil că nici nu l-ar fi observat dacă nu s-ar fi apropiat de partea ei de tarabă. Ceea ce era strict interzis, după cum avertizau şi toate tăbliţele cu normele de comportare în incinta Pieţei, aşezate la tot pasul şi în locuri foarte vizibile.

Livia nu s-a supărat, ci şi-a imaginat că probabil Sol încă nu a învăţat să citească (deşi n-avea nevoie de asta, atâta timp cât avertismentele scrise fuseseră concepute sub formă de imagini extrem de explicite) şi s-a grăbit să-l ascundă sub tarabă (mai mult l-a smucit de-o mână şi l-a împins), spre a nu fi observat de comercianţii din jur (toţi foarte stricţi când venea vorba de norme, ca toţi romanii, doar ei le-au inventat!) sau de centurionii care asigurau paza şi protecţia în zonă.

Apoi a pus în faţa bibelourilor tăbliţa cu «Pauză de masă! Revin peste 60 de minute!» şi a coborât, şi ea, în întunericul protector.

― Sol! Să nu mai faci niciodată asta! l-a luat ea la rost imediat ce s-a asigurat că nimeni n-a părut să observe că şi-a luat pauza mai devreme.

Este interzis să vii în spatele tarabei! A adăugat ea, aşezându-se în faţa băiatului care nu scotea o vorbă. Părea intimidat şi aproape gata să izbucnească în plâns.

Stai în faţa tarabei şi strigi la mine, dacă nu te observ din prima, ne-am înţeles?

Băiatul înclină nefericit din cap, fără să-şi ia ochii de la ea.

― Mi-a zis să mă grăbesc şi eu am întârziat pe drum. Mi-era teamă că ai intrat în pauză şi… Oftă lung. O privea serios, aproape trist, în timp ce îşi mângâia, absent, cotul mâinii stângi. Probabil că s-a lovit când l-am trântit înăuntru îşi spuse Livia cu regret, înainte să observe însemnul, la încheietura mâinii rănite.

― Te-a trimis Vestal Fortunato să cumperi ceva? îl întrebă uluită. Singur?

Băiatul îşi coborî privirea spre brăţara de care atârna o pană mică de vrabie:

― Acvila pe care i-ai arătat-o ieri, îi confirmă şoptit.

― Dar, cum? Nu poţi s-o cari singur, e prea mare! Şi mult prea grea! Nici nu ştiu dacă pot să-i găsesc o colivie pe măsură. Abia am ridicat-o ieri, ca să nu mai spun cât de tare o să se zbată când…

Livia tresări alarmată şi îşi duse o mână la buze, ca pentru a se asigura că stau nemişcate. Ochii mai mari ca de obicei i se roteau neliniştiţi în orbitele lor.

Nu ştia la ce să se gândească mai întâi.

Abia primise acvila.  Nici nu o scosese la expoziţie! Nu fiindcă n-ar fi ştiut incantaţia pentru însufleţirea acvilelor, ci pur şi simplu fiindcă nu avea loc pe tarabă. Aceasta fusese construită pentru a expune pe ea obiecte mici, decorative. Acvila era o statuie – piatră cioplită, grea, masivă. Prima statuie pe care-o avea pe inventar.

Lui Vestal Fortunato i-o arătase cu o zi în urmă fără să o scoată de la locul ei.

Tiberius i-a spus să procedeze aşa, dacă va găsi vreun client interesat. Nici el nu-şi putea explica cum de primiseră statuia la scară reală a unei acvile în locul lotului de 30 de figurine minuscule, în formă de acvilă. Dăduseră comanda împreună!

― Probabil c-a fost o încurcătură la facturare sau pe listele de încărcare/descărcare ale hamalilor. Nu ştiu ce să zic! Le-o trimitem înapoi cu primul transport, i-a spus el, înainte să vadă preţul de achiziţie.

După aceea s-a răzgândit şi a rugat-o să încerce, totuşi, să o vândă.

La un preţ de 12 ori mai mare ca cel de achiziţie (taxele incluse).

Şi, chiar şi aşa, era un chilipir, faţă de preţul de piaţă al unei statui atât de frumos realizate!

(nici Livia nu era chiar atât de necunoscătoare, chiar dacă nu fusese niciodată într-una din faimoasele grădini romane, unde astfel de păsări imortalizate în piatră se bucură de multă stimă şi atenţie.)

De aceea i-a şi arătat-o, prima oară, lui Vestal Fortunato. Era sigură că el are o grădină mare şi frumoasă, numai bună pentru a adăposti o asemenea capodoperă. Asta, şi faptul că bănuia că cel mai bun client al ei n-o să se supere dacă i-o vinde la un preţ de 13 ori mai mare decât preţul de achiziţie.

Statuia valora mult mai mult, iar procentul pe care-l adăugase ea în plus la preţul stabilit de Tiberius nu reprezenta decât o pereche de sandale cu şireturi din piele de căprioară, de care avea mare nevoie. (Se apropiau Saturnaliile, iar vechile ei încălţări erau mult prea demodate pentru a fi purtate la un eveniment de o asemenea anvergură.)

După ce a văzut statuia, Vestal Fortunato i-a zis că-i place, că-i frumoasă, dar cam scumpă, aşa că trebuie să cumpănească bine dacă s-o cumpere sau nu.

Livia fusese sigură că o s-o cumpere în cele din urmă, şi iată că se hotărâse, chiar foarte repede! Nu înţelegea, însă, de ce trimisese un băieţel de două ori mai mic decât pasărea să i-o care până acasă. Chiar dacă era un băieţel care purta însemnul.

― Uite ce-i, Sol, îl informă ea cu chibzuială. Ai văzut şi tu pasărea asta ieri, când i-am arătat-o lui Vestal Fortunato!

Băiatul o aprobă din cap.

― Nu te supăra că-ţi spun asta, dar e mai mare (abia şi-a înghiţit un Cu Mult Mai Mare, din respect pentru băieţel) ca tine! N-ai cum s-o transporţi singur. Şi pentru un om (ar fi vrut să spună Mare, dar găsi la timp un sinonim adecvat) ca stăpânul tău, ar fi greu de cărat!

― De asta mi-a zis că-ţi va plăti dublul preţului ei dacă mă ajuţi să i-o ducem acasă.

Livia rămase cu gura căscată, incapabilă, pe moment, să reacţioneze.

Băiatul îi luă tăcerea drept aprobare şi continuă să vorbească cu ceva mai multă însufleţire:

― De asta trebuia să ajung înainte de pauza de masă, ca să îţi rămână timp şi pentru mâncat. Oricum, nu cred că-ţi ia nici jumătate din pauză tot drumul, dus şi-ntors. Nu stăm prea departe; mergem drept, pe Căderea Bastiliei, traversăm bulevardul şi intrăm direct pe Roma. A treia, pe dreapta, e Domus Strozzi, casa lui Vestal.

Băieţelul aşteptă răspunsul ei în tăcere. Zgomotele pieţei se auzeau înăbuşit în jurul lor, ca şi cum s-ar fi aflat la zeci de metri sub pământ, poate sub apă. Livia nu putea decât să ghicească cum e să te afli sub apă, fiindcă nu fusese niciodată într-una din băile romane luxoase ridicate de jur-împrejurul Pieţei. Nu-şi permitea. Cu dublul valorii statuii acvilei, pe de altă parte, ar fi putu face câte băi fierbinţi sau reci ar fi dorit, timp de mai mulţi ani la rând. Poate şi-o croazieră pe Dâmboviţa! Pe de altă parte, nu-şi părăsise niciodată taraba în timpul orelor de program şi, chiar dacă nu consultase de mult papirusul de ordine interioară şi funcţionare a Pieţei, era aproape sigură că o astfel de acţiune este strict interzisă. Hamalii (doar cei cu contract) aveau dreptul să transporte mărfurile vândute şi nu era corect să încerce să le ia pâinea (şi aşa amară) de la gură!

― Ei, ce zici? rupse băieţelul tăcerea, cu uşoară îngrijorare în glas.

― Cred că am pe-aici nişte sfoară! O să car statuia doar eu, chiar dacă va mai trebui să facem câte o pauză. Din partea ta nu vreau decât să mă conduci pe drumul cel mai scurt.

Sol, care între timp se ridicase în picioare (şi stătea fără probleme drept, fără să atingă cu capul scândurile tarabei, atât era de mic de înălţime), se înclină solemn în faţa ei. S-a ţinut de promisiune şi ar fi ajuns mult mai repede la Domus Strozzi dacă Livia nu s-ar fi oprit atât de des să se odihnească.

Cu toate acestea, fata n-a văzut mare lucru din locurile pe unde au trecut: întâi câteva Insulae părăginite, demne de numele zonei (Căderii Bastiliei), vegetaţie sălbatică şi câteva animale domestice (cu patru picioare) care-o priveau hămesite, cu ochi injectaţi de turbare, din spărturile gardurilor scorojite, copii murdari şi zdrenţăroşi jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre ziduri surpate şi buruieni otrăvitoare, chiar şi un adult sau doi, niciunul foarte respectabili.

Livia a mers cât a putut de repede prin zona aceea îngrozitoare şi n-a făcut decât o oprire sub un dud, scurtă totuşi, din cauza ploii de omizi ce a început să-i cadă în cap imediat ce s-a rezemat de trunchiul copacului infectat.

Sol a avut mare răbdare cu ea şi de câteva ori chiar a sprijinit coada statuii, împiedicând-o să alunece din chingile nu foarte măiestrit împletite de vânzătoare.

Când s-au oprit în faţa intrării în curtea Domus-ului Strozzi, străjuită de două coloane zvelte, din piatră roz, ornate cu frunze de acante, Sol avea doar câteva zdrelituri la degete, spre deosebire de Livia, cu tot spatele, umerii şi palmele brăzdate de dungi roşii, adânci, unele chiar uşor sângerânde (din cauza sforilor), plus partea posterioară a coapselor plină de vânătăi (de la atingerile involuntare de ghearele de piatră).

La urma urmelor, acvila este o pasăre de pradă, iar o proximitate atât de îndelungată nu avea cum să rămână fără urmări pentru intrus.

― Stai aici! a oprit-o băieţelul să păşească pe sub ghirlanda spectaculoasă de liliac alb ce ameţea văzduhul cu mirosul lui. Nu-i bine să intri dacă nu eşti invitată!

Livia îl privi descumpănită câteva clipe, după care îi indică din pleoape s-o ajute să scape de povară.

Erau la fel de neîndemânateci amândoi, aproape neajutoraţi în lupta cu pasărea grea, şi puţin a lipsit ca Sol să nu rămână cu un deget mai puţin, chiar înainte ca statuia să aterizeze în picioare, drept în mijlocul intrării în curtea lui Vestal Fortunato.

Sunetul surd scos de dalele zguduite de ghearele atât de periculoase ale acvilei probabil c-a sunat mai tare decât i s-a părut Liviei. Oricum, ei îi zvâcneau timpanele din cauza presiunii ridicate a sângelui.

Stăpânul Domus-ului le veni, zâmbind-le încântat, în întâmpinare.

― Bine aţi ajuns! le spuse când fu la câţiva paşi de ei. În cele din urmă! adăugă el în barbă, cu privirea aţintită asupra statuii care bloca intrarea.

Încremeni, vrăjit, cu privirile aninate de pasărea cu ciocul ridicat spre ultimul etaj al vilei, privind mândră dincolo de el, spre…

O, tu, adevărată regină peste păsări şi campioană de necontestat a văzduhurilor, privirea ce pătrunde dincolo de trupurile noastre, până în sufletele prăduite de …

― Hm, hm!

Tusea falsă, nemulţumită, a Liviei, îl readuse în prezent. Nu era vremea pentru incantaţii; aveau un orar de respectat.

― Da, corect! Scuză-mă, scumpă Livia! o asigură el, ridicându-şi braţele înţelegător. Ştiu, nu-i nevoie să-mi reaminteşti că trebuie să ajungi la program, dar îndrăznesc să sper că vizita ta până la umila mea locuinţă îţi va răsplăti efortul îndoit!

Ultimele cuvinte le rostise pe un ton scăzut, timid aproape, evitând s-o privească în ochi.

Fata nu spuse nimic, încă respirând greu după efortul depus, rezemată de una din coloanele de piatră roz. Sol stătea cu privirea în pământ, lângă ea.

― Mda, sper că-mi vei face onoarea unei scurte vizite, dacă tot ai ajuns până aici, adăugă Vestal Fortunato pe un ton amabil, dar care, în acelaşi timp, nu admitea un refuz. Livia, Sol, sunteţi invitaţii mei. Domus Strozzi este gata să vă primească!

Îşi însoţi invitaţia de un gest larg al mâinii stângi, în timp ce cu dreapta ridică statuia, apucând-o de gât, ca şi cum bucata grea de piatră ar fi fost un covor uşor, făcut sul.

Fără să-i aştepte, se afundă pe aleea largă, boltită de arbuşti deşi de liliac înflorit.

Cei doi îl urmară cu pas grăbit, ca traşi de un fir invizibil. Livia nu contenea să-şi rotească privirile în toate părţile, ceea ce i-ar fi făcut ochii să lăcrămeze abundent dacă zona nu ar fi fost protejată de umbra deasă.

Domus-ul era construit în jurul unui atrium foarte larg, ce adăpostea o grădină de o bogăţie greu de imaginat chiar şi de către o persoană cu mai multă viziune (şi, de ce nu, experienţă de viaţă) ca Livia; era o nebunie de culori, forme, mirosuri şi mişcări, în care vegetaţia luxuriantă – de la ierburile scurte care îmbrăcau în toate nuanţele de verde, roşu, negru şi albastru partea de jos, până la copacii cu coroane imense, modelate în forme şi unghiuri de o frumuseţe ireală – era haotic completată de miriade de insecte.

Îndreptându-se cu paşi relaxaţi către impluviumul impresionant, placat cu mozaicuri măiestrit combinate, din mijlocul grădinii, Vestal Fortunato mai arunca, din când în când, câte-o privire după umăr, pentru a vedea ce fac oaspeţii săi. Nu-i scăpă starea de spirit a Liviei, mai precis faptul că aceasta uitase să-şi închidă gura, şi o atenţionă binevoitor:

― Draga mea, ai grijă, că am aici reprezentanţi din toată subîncrengătura Hexapoda (ceea ce nu era puţin lucru, dat fiind faptul că insectele alcătuiesc grupul cel mai divers de animale de pe întregul Pământ), unii mai puţin periculoşi, dar alţii nu atât de inofensivi când vine vorba de sângele de om.

Livia nu-l auzi, ba îşi căscă mai mult ochii şi gura când le zări: păsări de toate mărimile, soiurile, culorile, cântau pe toate vocile sau doar zburau de colo-colo, de parcă întreaga clasă Aves (cu toate cele peste 9000 de specii) se mutase (temporar, îşi imagină ea) în grădina lui Vestal Fortunato.

Acesta tocmai aşeza statuia pe un piedestal elegant de marmură neagră, ce imita forma unui tron, lângă cea mai apropiată margine a impluviumului.

― Dacă te uiţi cu atenţie, poate recunoşti câteva din păsările însufleţite de tine, Livia! I-a strigat el vesel, întorcându-se către ei.

Sol, ai grijă la rădăcina aceea! Mereu te împiedici de ea!

Tânăra vânzătoare de bibelouri în Piaţa Romana înainta vrăjită de feeria de vegetaţie, gâze şi păsări. Băieţelul s-a împiedicat şi a căzut, exact cum a prezis stăpânul lui. Suspină involuntar în timp ce se rostogoli la pământ, iar asta a făcut-o pe Livia să se aplece involuntar în ajutorul lui. De aceea nici nu a văzut cele două păsări care au început să ardă cu flăcări vineţii chiar deasupra ei. Sol, însă, care era întins pe spate, cu genunchiul proaspăt rănit strâns la piept, da.

Câteva scântei i-au alunecat pe stola şi au fript-o pe ceafă, speriind-o atât de rău, încât puţin a lipsit să nu alunece peste copilul căzut la pământ. S-a redresat la timp pentru a vedea ultima izbucnire a limbilor vineţii, înainte ca aerul de deasupra ei să fie umplut de fulgi de cenuşă liliachie, într-o nuanţă identică florilor din bolta de la intrare în Domus-ul lui Vestal Fortunato.

― Frumos, nu? i-a şoptit acesta, de lângă ea. Nu reuşesc deloc să-i dezvăţ pe sălbaticii de Castor şi Polux să nu se mai dea în spectacol ori de câte ori ne vine o cunoştinţă în vizită!

Surprinsă şi chiar uşor înfricoşată, Livia murmură cu buze crispate:

― Credeam că Sol locuieşte aici!

Romanul o privea cu ochi de şopârlă aflată înaintea unei mese gustoase:

― Uneori.

Făcu o pauză scurtă, ca pentru a adăuga ceva important, dar se răzgândi în ultima clipă şi continuă, pe un ton care-o făcu pe Livia să se înfioreze. Nu-i vorbise niciodată atât de… distant, rece, dispreţuitor:

― Nu doar pentru a-mi admira grădina te-am invitat aici! Vreau să finalizezi tranzacţia. Ştii, sper, să însufleţeşti o acvilă.

Pentru prima oară, Livia a observat că bărbatul pe care-l considerase nu cu mult timp în urmă un client simpatic, chiar dacă puţin excentric, are un chip şiret, de comerciant hârşâit în diverse înşelătorii.

Cu o strângere de inimă îi confirmă că ştie, dar se grăbi să adauge:

― N-am pic de experienţă la însufleţitul statuilor!

În acelaşi timp îşi întoarse capul după Sol, însă locul unde căzuse acesta nu păstra decât forma lui, desenată în iarbă de o pulbere fină, de culoarea florilor de liliac. Doar un pui de canar ţopăia caraghios printre rădăcinile ce brăzdau pământul de sub stejarul bătrân, ca nişte vene bolnave. Băieţelul nu se zărea nicăieri.

― Nu-i mare diferenţă! o asigură romanul, înşfăcând-o de braţ.

Livia se trezi trasă ferm spre marginea impluvimului, până în faţa statuii.

― Cu cât o faci mai repede, cu atât mai bine, pentru toată lumea! auzi glasul lui Vestal Fortunato, rostit de buzele lui Vestal Fortunato, dar cu o intonaţie pe care nu i-o recunoscu.

Nu trebuie decât să rosteşti incantaţia de trei ori. Ai grijă s-o spui pe toată, de la cap la coadă, de fix trei ori, indiferent ce ţi s-ar părea că se întâmplă în jurul tău. Tot ce-o să vezi, o să fie doar în imaginaţia ta! Statuile de genul ăsteia sunt descântate de mai multe ori ca bibelourile pe care le vinzi, de aceea este nevoie de puţin efort suplimentar să le trezeşti.

Tot corpul Liviei se încordă, gata să o ia la fugă. Ceva, nu doar mâna grea de pe umărul ei (pe care începuseră deja să apară pete viu colorate) o ţintuia locului.

Fire groase de iarbă albastră i se încolăciseră în jurul gleznelor şi acum şerpuiau în sus, reci, către genunchi, într-un model ce imita exact şireturile sandalelor pe care le văzuse într-una din vitrinele din spatele coloanelor de la Piaţa Romană.

Avea mare nevoie de nişte sandale noi, care să-i protejeze tălpile! Numai de n-ar fi atât de reci!

Înfiorată, icni şi dădu să se aplece, dar Vestal Fortunato o prinse cu amândouă mâinile de umeri. Se aşezase în faţa ei, atât de aproape, că îi simţea respiraţia. Putredă, de hoit, rea.

A strâns tare din pleoape, sperând c-avea să se trezească din ceea ce părea un început înfiorător de coşmar.

Poate că, până la urmă, n-ar fi trebuit să care statuia aceea imensă, prin soare, atâta drum. Spera numai să fi leşinat după ce-au trecut de Căderea Bastiliei!

― Începe, Livia, trebuie să începi! i-a şuierat bărbatul de dincolo de pleoape şi, auzindu-l, a simţit că se sufocă.

A deschis gura să inspire, iar vorbele au început să curgă singure, rănind-o din interior, în bulucirea lor imposibil de controlat. Incanta, era sigură de asta; aproape sigură că rosteşte şi cuvintele potrivite. Nu-şi auzea vocea, nici măcar în minte.

Totuşi, urechile îi funcţionau, altfel trilurile ascuţite, aproape furioase ale păsărilor, nu i-ar fi rănit acum timpanele.

― Aşa, te descurci excelent! Continuă!

Vocea lui Vestal Fortunato ordona păsărilor, fără cuvinte, să tacă. Livia deschise ochii circumspectă. Impluviumul îi reflecta propria imagine, ca o oglindă, de după aripile ridicate ale statuii. În dreapta ei, bărbatul o mângâia pe umăr, iar Sol aştepta aşezat în fund, cu spatele sprijinit de baza unui trunchi gros şi bătrân de stejar.

― Priveşte la statuie, Livia! o îndemnă blând romanul, împingând-o şi mai aproape de pasăre.

Fata încercă să surprindă în unde ochii băieţelului, dar acesta continua să privească iarba liliachie din faţa lui. Amintirea unor fire albastre şi reci încolăcindu-se în jurul gleznelor ei o făcu să-şi plece capul şi ea.

Fusese o iluzie. N-o despărţeau decât două incantaţii de sandalele ei de vis!

― Haide, cu cât o faci mai repede, cu atât mai bine pentru toată lumea! O îndemnă, ceva mai rece, Vestal Fortunato.

Livia îşi simţi gâtul uscat. Deschise gura să ceară un pahar cu apă, dar, iarăşi, cuvintele incantaţiei i-o luară înainte. Se hotărî ca de data asta să ţină ochii deschişi.

Vorbea în continuare fără să-şi audă propria voce şi incapabilă să se oprească, chiar şi atunci când aerul din jurul statuii acvilei a început să fiarbă cu aburi şi bulboane, întocmai ca lichidul dintr-o cratiţă dată în clocot. Căldura o lovea în piept în valuri şi câteva pale de vânt fierbinte i-au făcut pielea să se băşice pe interiorul antebraţului drept, ridicat instinctiv în dreptul feţei.

Fusese singurul membru pe care şi l-a putut controla. Braţul stâng îi atârna paralizat sub mâna grea a lui Vestal Fortunato, acum tatuată până la cot cu triunghiuri viu colorate, pe care şi le amintea destul de înceţoşat. Dar şi le amintea.

Şuierul aerului dat în clocot se potoli brusc, urmat concomitent de o briză rece, înmiresmată, care calmă instantaneu ţesuturile arse de pe braţul Liviei.

Fata îşi dezveli chipul, temătoare.

Aerul din jurul statuii se limpezise, scoţând la iveală o pasăre adevărată, care-şi mişca neliniştită ochii mari şi galbeni în toate părţile. După câteva clipe, începu să-şi cureţe penele cu ciocul puternic şi periculos.

Livia simţi bărbatul din spatele ei cum se mişcă de pe un picior pe altul.

― Bravo, Livia! Încă o dată şi ai terminat!

Înghiţi în sec, dar de data aceasta reuşi să articuleze cuvintele pe care le dorea:

― Păi, nu ţi-am înviat-o?

Se întoarse cu tot trupul spre el, hotărâtă să încheie cât mai repede o afacere din care, abia acum înţelegea, avea toate şansele să iasă în pierdere.

Vestal Fortunato o privea încruntat, iar Liviei i se păru că ochii lui rotunzi şi răi încep să semene din ce în ce mai mult cu cei ai păsării de pradă care o pândea din spate.

― Nu-i destul!

Strigătul lui avea o tonalitate foarte apropiată de limita de jos a isteriei şi fu preluat, imediat, de păsările din jur şi propagat cu forţa unui tsunami spre colţurile îndepărtate ale grădinii. Livia îşi simţea timpanele sfâşiate în sute de mii de bucăţele. Să fi putut, s-ar fi chircit la pământ, cu palmele apăsate strâns peste pavilioanele fierbinţi ale urechilor. Simţea cum sângele i se scurge, şuvoi, din ele şi-i alunecă apoi, cald, pe gât.

― Încă o dată şi-ai terminat!

Glasul lui Vestal Fortunato revenise la o tonalitate normală. La fel şi sunetele scoase de păsări. Doar un greiere, ascuns în iarba de la picioarele soclului pe care se afla acvila, cânta de parcă aştepta sfârşitul lumii. Fu adus la tăcere într-o clipită de ciocul unui corb alb, care apoi zbură pe umărul liber al Liviei.

― Acum! şopti Vestal Fortunato şi, pentru a treia oară, fata înţelese că era prizonieră în propriul trup.

Se trezi rotită pe loc, până ajunse cu faţa spre pasăre, iar limba care nu mai era a ei începu să rostească vorbe pe care urechile ei nu le auzeau, în timp ce ochii îi arătau cum pasărea care fusese statuie cu numai două incantaţii în urmă începe să se transforme din nou.

Corbul săpa înfometat în pieptul Liviei (ajuns la doar o coastă distanţă de inimă) când aceasta începu ultima strofă a incantaţiei.

Nu păru să bage de seamă pasărea ce îi scurma în piept, acaparată complet de fiinţa de pe piedestalul cioplit în formă de tron, de pe marginea impluviumului.

Ultimul cuvânt fu rostit, iar femeia-acvilă se ridică, semeaţă, din tronul ei de marmură neagră. Era regină, chiar şi despuiată de haine, în trupul ei perfect, cu o coamă sălbatecă de păr roşu ce o învăluia până la mijloc, mai preţioasă şi strălucitoare ca o hlamidă cusută cu fir de aur.

Făcu primul pas în iarba acum roşie şi, în acelaşi timp, carcasa goală pe dinăuntru a trupului fostei vânzătoare de bibelouri din Piaţa Romană se prăbuşi fără zgomot. Corbul scăldat în sânge zbură de câteva ori deasupra locului, cârâind pe limba lui, cu ciocul din care picura un lichid vâscos, purpuriu ca o instita romană.

Când penele cândva albe i s-au uscat, avea tot trupul negru, ca noaptea, sau ca moartea.”

Luni rostise ultimele cuvinte şoptind, din ce în ce mai stins, încât ascultătorii săi n-au sesizat că a pus punct. Ecourile poveştii frumoasei vânzătoare de bibelouri au stăruit clipe bune în aerul de sub pergola învelită în viţă de vie sălbatică. Vraja s-a rupt odată cu plecarea licuricilor.

Punctuale gâze!

În lipsa lor, lumina s-a schimbat, aerul a devenit cumva mai subţire, iar cei şapte au început să tremure sub păturile lor. Tăcerea a continuat cât timp roiul auriu a coborât dincolo de pădure, lăsând în urmă (pe cerul acum fără stele) o dâră murdară de cenuşiu deschis.

― Ar trebui să cam intrăm, a ordonat Joi, cu glas răguşit, fără să se ridice însă. Luni, bravo, a fost o poveste reuşită!

― Cea mai bună pe care ne-ai citit-o până acum, a adăugat Duminică, frecându-şi ochii.

(Şi-i freca apăsat, ca să înţeleagă toţi că-i somnoros, nu emoţionat.)

― Chiar dacă tot n-ai putut să te abţii să nu bagi şi o învăţătură despre etica muncii! mormăi Marţi, îndreptându-şi picioarele sub pelerina lui vineţie.

Sâmbătă şi Duminică se întindeau în fotoliile lor şi căscau.

― De unde-ai scos-o şi pe-asta? murmură Vineri, ghemuindu-se şi mai mult în şezlong.

― Luni n-a fost chiar explicită, începu Sâmbătă…

― Dar se subînţelege că, dacă Livia şi-ar fi văzut de program şi nu şi-ar fi depăşit atribuţiile de serviciu, în căutarea unui câştig uşor (şi prin metode ilicite), n-ar mai fi păţit nimic din… ce i s-a întâmplat, completă Marţi, ridicându-se brusc în picioare.

― Oh! spuse Vineri, căzută pe gânduri.

Rămase cuibărită, cu privirea în jos, în timp ce toţi ceilalţi se ridicau, pe rând, de la locurile lor.

Luni, care încerca, înfrigurată, să-şi aşeze pătura pe umeri cu o singură mână (în cealaltă ţinea Cartea), observă prima că Vineri nu era chiar în apele ei. De obicei, ea se ridica prima la finalul unei poveşti (chiar şi la cele citite de ea), deoarece ţinea foarte mult să aibă tenul odihnit dimineaţa. Iar cel mai bun tratament pentru tenul unei fete este, după cum ştim cu toţii, un somn lung şi odihnitor. Un somn de noapte, nu de zi!

De aceea, Luni era uimită s-o vadă amânându-l.

― Ia zi-ne, Vineri, ce te nemulţumeşte? Ai vreo nelămurire?

Aceasta îşi ridică privirea şi toţi i-au sesizat ezitarea, înainte să vorbească:

― Ştii, din poveste n-a reieşit ce este acela un impluvium! Unde a pus Vestal Fortunato statuia acvilei, înainte să…

― Un bazin cu apă! O piscină romană în care se aduna apa de ploaie, spuse Joi binevoitor.

Vineri se strâmbă la el, apoi îşi zvârli pătura în nisip. Se ridică în picioare dintr-o singură mişcare. Îşi puse mâinile în brâu şi, cu bărbia uşor ridicată, o întrebă direct pe Luni:

― Atunci de ce nu i-ai zis bazin, fată, ca să înţeleagă toată lumea? Că nu oricine ştie latina, care, oricum, e o limbă moartă şi…

― Pentru că impluviumul nu este un simplu bazin. Este parte integrantă a atriumului unui Domus şi …

― Uite, ce-i, dragii mei! interveni Marţi. Hai să nu începem o dezbatere care să ne ţină treji până mâine, nu de alta, dar nu vreau să adoarmă nimeni când o să citesc eu.

Fără să aştepte un răspuns, arătă cu degetul spre Vineri:

― Ia spune, tu ştii ce este acela un sombrero?

― Normal!

Tonul lui Vineri îşi căpătase cantitatea normală de dispreţ.

― Este un tip de pălărie originară din Mexic, murmură Miercuri împăciuitoare.

― A, da? spuse Duminică, zâmbind, însă nu-l luă nimeni în seamă.

― Aha! îşi reluă Marţi ideea. Şi dacă ne-ai spune o poveste cu mexicani, ai zice că personajele tale poartă pălării sau sombrero?

Vineri îl privea de parcă avea în faţă un chihuahua vorbitor. Considera că această rasă de câini este inacceptabilă; o ciudăţenie a naturii care n-ar fi trebuit să existe, cu atât mai puţin să se exprime prin sunete articulate.

― Nici prin gând nu-mi trece să vă citesc o poveste cu mexicani! izbucni ea. Şi-ntr-o altă ordine de idei, sombrero nu-i doar o pălărie, indiferent cât de ignoranţi ar fi unii în ceea ce priveşte domeniul vestimentar.

Privea insistent în direcţia lui Marţi

― E o prostie să numeşti sombrero… E ilegal! concluzionă ea, lovind enervată cu piciorul în nisip. Mai bine mergem la culcare, înainte să mai aud şi alte absurdităţi care să-mi strice seara!

Mda, Vineri putea să fie foarte categorică atunci când îşi dorea asta!

Toţi se îndreptară spre casă cu paşi mari. Doar Miercuri rămase în urmă (ca să completeze serviciul de cafea), dar nici ea nu întârzie prea mult. Ajunse la timp s-o sprijine pe Luni (urcată pe un scăunel) în timp ce aşeza Cartea la locul ei, sub grinda de deasupra uşii.

În spatele lor, cerul oglindea undele cenuşii ca ochii Liviei, vânzătoarea de bibelouri în formă de păsări din Piaţa Romană, care tocmai încheiase afacerea vieţii sale.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

9 comentarii »

  • Din Suspans, nr. 25 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Şapte seri de Narcisa Stoica. […]

  • aurelia chircu said:

    E prima dată când citesc ceva scris de tine. Minunată povestea, m-am simţit ca într-un basm oriental. Felicitări!

  • Narcisa Stoica (author) said:

    Mulțumesc Aurelia! Mă bucur mult că ți-a plăcut.

  • bogdan said:

    și eu am citit cu plăcere. feicitări.

  • bogdan said:

    *felicitări 🙂

  • Narcisa Stoica (author) said:

    Mulțumesc Bogdan! 🙂

  • Cat said:

    Super tare!

  • Scriptorium iulie | Gazeta SF said:

    […]  “7 Seri”, de Narcisa Stoica, este o poveste în ramă bine scrisă, stilul fiind unul dezinvolt şi plin de naturaleţe, în care o povestire fatastică (cea care o are în prim plan pe Livia) este narată de către un personaj cel puţin la fel de fantastic: Luni, prima zi a săptămânii. Planurile se îmbină perfect, chiar dacă introducerea se lungeste prea mult, iar informaţiile prezente în ea sunt de multe ori redundante, iar vocabularul este şi el reuşit. Povestea, în schimb, mi se pare mai puţin izbutită, lipsindu-i o intrigă bine pusă la punct şi o desfăşurare pe măsură. Nici subiectul nu pot spune că mă atrage. […]

  • Narcisa Stoica (author) said:

    🙂 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.