Accidentul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

„Un nume ce-i? Un trandafir, oricum
Îi spui, îţi dă acelaşi scump parfum.”
William Shakespeare, Romeo şi Julieta

Până la 26 de ani am trăit o viaţă suficient de banală pentru ca doar câteva secunde să o preschimbe-n pulbere.

M-am născut şi am crescut într-un orăşel de-o palmă din Dacorum, la nord de Londra. Când aveam şaisprezece ani, tatăl meu a acceptat o slujbă la Barclays şi ne-am mutat în City of Westminster, la câţiva paşi de Oxford Circus. Am absolvit Dreptul la „Goldsmiths” şi m-am angajat junior la biroul de avocatură „Finnegan & Associates”, pe lângă Paddington. De acolo veneam în ziua în care s-a întâmplat tragedia.

Cealaltă maşină – un Ford „Fiesta” – a ieşit de pe Duke Street şi a încercat să meargă înainte spre Picton Place, fără să se asigure. Am lovit-o în plin, locul impactului fiind exact portiera laterală din dreptul şoferului. Am înţeles mai apoi de la poliţişti ca omul de la volan a murit pe loc. Era singur în maşină; ca şi mine, cu puţină vreme înainte de accident plecase de la serviciu.

Întâmplător, aveam o asigurare foarte bună şi după cele două luni petrecute în spital m-am trezit în cont cu o sumă cu şase cifre. Mi-am abandonat serviciul şi m-am mutat la Tring, la cincizeci de mile de Londra, într-o casă cu o palmă de grădină. Toată viaţa locuisem în blocuri vechi, anodine şi cenuşii, împreună cu părinţii. Aveam în sfârşit un loc al meu, într-un orăşel tăcut şi timid, care te lasă să-ţi vezi de treburile tale. Medicii îmi montaseră o tijă prinsă cu şuruburi de femurul drept şi şchiopătam uşor, dar înţelesesem că într-un an sau doi tija urma să fie extrasă şi totul avea să revină la normal. Treptat, ajunsesem să cred că accidentul fusese o adevărată binecuvântare şi că durerea pe care fusesem obligat să o suport nu era decât preţul unei noi şanse. Casa era situată la capătul unui drum de ţară, aproape de un lac, aşa că nu aveam vecini. Pentru că ieşeam rar, treceau zile întregi fără să văd ţipenie de om.

*

Cred că era începutul lui aprilie când am primit scrisoarea.

*

Eram în bucătăria care dădea spre grădină şi am auzit fâşăitul plicului vârât în fanta pentru corespondenţă din uşa de la intrare. De obicei poşta îmi aducea doar pliante publicitare, facturi de la furnizori şi îndemnuri de a mă abona la o nouă societate de cablu TV sau telefonie mobilă. M-am ridicat şi am mers în hol; un plic de culoare galbenă zăcea pe mocheta. L-am ridicat şi am văzut că era adresat domnului John Caldwell, 12 Three Cherry Lane, Tring. Adresa era corectă, însă numele destinatarului nu îmi spunea nimic. Închiriasem casa printr-o agenţie imobiliară, aşa că nu ştiam cine locuise acolo înaintea mea. Mi-am spus că acest Caldwell este fostul chiriaş, sau poate chiar proprietarul, aşa că am pus plicul într-un sertar cu gândul să-l dau agentului imobiliar şi am uitat de el.

După vreo săptămână, am primit un număr al revistei Institutului Regal pentru Statistică, adresat tot domnului Caldwell. Publicaţia era însoţită de o scrisoare prin care mi se confirma acceptarea ca membru; am găsit acolo un număr de înregistrare şi o invitaţie la un viitor seminar. Mi s-a părut politicos să răspund, aşa că am deschis o nouă adresa de e-mail şi le-am trimis câteva rânduri de mulţumire. Fără să-mi dau bine seama ce fac, am semnat scurta epistola cu numele de John Caldwell.

Acesta era probabil o fiinţă extrem de activă şi sociabilă, pentru că primea o mulţime de scrisori. Îi scriau foşti colegi de facultate – absolvise Dreptul, la fel ca mine – foste iubite, fundaţii şi asociaţii din care făcea sau făcuse parte, reviste la care colaborase şi care îl îndemnau să le mai trimită materiale.

La un moment dat, într-o vineri, angajatul agenţiei imobiliare de la care închiriasem locuinţă a trecut pe la mine. Se numea Bob Morrison şi l-am invitat la un ceai. L-am întrebat cine era John Caldwell, arătându-i corespondenţă, care deja umplea un sertar. Omul m-a privit încurcat.

― Nu aş vrea să discut subiectul, mi-a spus el scurt.

― De ce?!

― Cred că trebuie să plec, a mai zis şi s-a ridicat.

La câteva minute după plecarea lui, mi-am amintit dintr-odată un articol din Mirror: numele de John Caldwell era scris în titlu: „Accident pe Oxford Street, John Caldwell, 26 de ani, decedat pe loc.”

Câteva ore am tremurat din toate încheieturile. Într-un mod oarecum curios, nu reţinusem numele celuilalt şofer implicat în accident. Vina îi aparţinuse în totalitate, aşa că ancheta poliţiei practic se terminase deja când eu mi-am revenit în simţiri în sala de reanimare a spitalului de urgenţă. De restul se ocupase societatea de asigurări.

Deci omul care murise la câţiva paşi de mine avea exact aceeaşi vârstă, mi-am spus. Şi care era probabilitatea să ajung să închiriez chiar fosta lui locuinţa? Probabil una dintr-un milion sau poate chiar mai mică.

*

Am interpretat bizară coincidenţă – pentru că ce altceva putea să fie?! ca pe un semn.

*

Am luat corespondenţa sosită pe numele lui, am triat-o şi am început să le răspund celor care aveam motive să presupun că însemnaseră ceva pentru el. Un coleg de facultate pe nume Guy Gateman. Un prieten din copilărie pe nume Richard Stan. O iubită din liceu pe nume Rose Ahearn, acum divorţată. Clubul de alpinism „Koh-I-Noor”. Asociaţia de caritate “Carroll Sheldon”.

Femeia numită Rose mi-a mulţumit pentru 2extraordinarele cuvinte”. Mi-a scris că întotdeauna mă considerase cam înfumurat şi că îi fusese greu să înţeleagă de ce o părăsisem imediat după liceu. Pe undeva, mă considerase o vreme responsabil pentru căsnicia ei consimţita în pripă, mai mult un act de răzbunare decât unul determinat de sentimentele ei pentru acel bărbat care, de altfel, avea în scurt timp să se dovedească un nenorocit. Dar – scria ea – se vedea că mă schimbasem. I-am dat adresa de e-mail şi am început să ne scriem aproape în fiecare zi. După două luni mi-a spus că nu credea că realizam ce însemnau pentru ea acele câteva rânduri zilnice şi că se simţea legată de mine pe viaţă. Dar simţea, spunea ea, că o evit într-un fel – eram cumva căsătorit, în pofida a ceea ce-i scrisesem în primul mesaj? Se declară gata să suporte mai degrabă un adevăr crud decât o minciună frumoasă.

Am asigurat-o că nu era vorba de aşa ceva şi că nu aveam nici măcar o logodnică. Dar am continuat să găsesc tot felul de pretexte ca să evit o întâlnire faţă-n faţă, din motive lesne de înţeles. Oricum, locuia la Manchester şi avea un serviciu epuizant, aşa că îşi petrecea weekendurile mai mult dormind.

Pe Richard Stan l-am ajutat într-un proces de daune pe care îl avea cu fostul lui angajator, o fabrică de mobilă. Locuia la Londra şi a insistat să mă viziteze, însă i-am scris că plec pentru două luni în Australia. Am trimis cecuri asociaţiilor şi fundaţiilor, explicându-le ca David Barr – adică eu – este un mecena bogat care mă rugase să-i administrez donaţiile. Mă simţeam mai viu ca oricând, deşi aproape că nu mai ieşeam din casă. Cumpărăturile le făceam online, iar începând cu ora zece dimineaţa, începeam să dau târcoale holului de la intrare, pândindu-l pe omul cu poşta. Aveam prieteni, aveam o iubită – chiar dacă deocamdată nu ajungeam să ne vedem – şi eram în corespondenţă cu o duzină de alţi oameni.

Când nu aveam corespondenţă, scriam scrisori pe care le semnăm John Caldwell şi pe care le trimiteam tuturor cluburilor şi asociaţilor pe care le găseam pe net. Întotdeauna câteva îmi răspundeau şi mă agăţam de scurtele rânduri semnate de câte o secretară ca un naufragiat de un pai. Expediam uneori şi zece scrisori pe zi. Sortam răspunsurile şi le aşezam în nişte clasoare mari destinate colecţionarilor de fotografii.

*

Apoi a venit ziua în care am acceptat prima invitaţie de a ieşi în public sub numele de John Caldwell. Îmi fusese adresată de  societatea de istorie şi arheologie din Berkhamstead, oraşul vecin. Eram conştient că risc foarte mult, însă mi-am spus că John merită asta.

Am ajuns cu doar câteva minute înainte ca seminarul să înceapă şi mi-am căutat un loc în sală. Mă îmbrăcasem în singurul costum pe care îl aveam şi care era prea gros pentru vremea de afară, aşa că transpiram din greu. M-am nimerit lângă un domn înalt, la vreo cincizeci de ani, cu o alură milităroasa. S-a prezentat drept Norman Brown şi m-a întrebat cine sunt.

― John Caldwell, i-am spus. Din Tring.

― Hei, eşti acel John Caldwell care a absolvit liceul “Stephen M. Turner” în 1998?

― Da, i-am confirmat, simţind că leşin.

― Nu îţi mai aminteşti de mine, mi-a spus el mustrător. Pe vremea aceea predam Istoria la SMT. Îmi aduc aminte că erai pasionat de arheologie încă de-atunci.

M-a privit lung.

― Nu te-ai schimbat prea mult, John, mi-a spus el şi mi-a venit să-l îmbrăţişez.

Am ascultat trei prelegeri plictisitoare despre un şantier arheologic deschis cu un an în urmă în Hertfordshire, după care am zăbovit pe terasă, la o ceaşcă de ceai. Norman Brown mă prezenta la toată lumea, ca şi cum am fi fost vechi prieteni. Câteva persoane mi-au spus că mi-au cunoscut părinţii şi m-au rugat să le transmit salutări.

La o lună după aceea – era într-o seră de vineri din iulie – m-am trezit la uşă cu Rose.

Îmi trimisese nişte fotografii în care arata foarte bine, însă mi s-a părut mai frumoasă în realitate. Îşi tunsese părul scurt şi purta o rochie subţire de bumbac şi o jachetă de blugi. Acolo, în prag, în timp ce eu pur şi simplu încremenisem, s-a aruncat la pieptul meu şi a început să plângă cu sughiţuri.

Timp de două zile nu ne-am vorbit aproape deloc, doar am făcut dragoste şi ne-am studiat unul pe celălalt. Am stat la soare în grădina din spatele casei, i-am gătit mesele şi am ascultat muzica anilor noştri de liceu. Când am condus-o la gară, duminică seara, am întrebat-o dacă mă găseşte schimbat.

― Da, foarte mult, mi-a spus. Te-ai transformat dintr-un adolescent superficial în cel mai minunat bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. Să nu laşi pe nimeni, niciodată, să te schimbe în vreun fel.

Am lăsat sfială sau prudenţa la o parte şi am început să ies frecvent, asumându-mi aproape pe deplin identitatea lui John Caldwell, pe care ajunsesem să îl cunosc la fel de bine ca pe propria mea persoană. Evitam doar întâlnirile cu persoanele care îi fuseseră foarte apropiate, singura excepţie fiind Rose, care începuse să mă viziteze aproape în fiecare weekend. Mă gândeam dacă era cazul să-mi iau inima-n dinţi şi să-i spun cine sunt de fapt, însă niciodată nu găseam destul curaj pentru a o face. Părea să ne fie prea bine împreună pentru a risca să stric totul.

*

După o vreme, însă, acea existent dublă a sfârşit prin a mă obosi. Aveam senzaţia că John Caldwell îmi devora viaţa, asemenea unui vampir. Sentimentul de vină se atenuase şi am decis să redevin, în totalitate, David Barr. Într-un fel, mi-am spus eu, îmi făcusem datoria. Era timpul să las fantomele să plece. Nu am mai răspuns la scrisori, lui Rose i-am spus că plec pentru câteva luni în Statele Unite. I-am promis că o să-i scriu şi m-a rugat printre lacrimi să nu dispar iarăşi din viaţa ei. Am asigurat-o că nu se va întâmpla aşa: eram hotărât să-i spun adevărul atunci când voi considera că a venit momentul potrivit şi eram sigur că urma să înţeleagă despre ce fusese vorba şi că va decide să mergem înainte. Dragostea ei era singurul lucru pe care voiam să-l păstrez din ceea ce fusese viaţa lui John Caldwell.

*

Invitaţia pentru acel concert am primit-o într-o joi, cu doar o zi înainte, aşa că în prima clipă m-am gândit să o declin, hotărât fiind să nu mă mai ascund sub cealaltă identitate. Era totuşi vorba de Mark Knopfler şi de sacrificiul pe care îl făcuseră cei din Clubul “Koh-I-Noor”, care îmi cedaseră un bilet. Aşa că am confirmat participarea.

Condusesem foarte puţin de la accident şi de fiecare dată când urcăm la volan inima începea să-mi bată cu putere, transpiram din cap până-n picioare şi îmi simţeam gâtul uscat. Aşa a fost şi-n după-amiaza aceea şi câteva clipe m-am gândit să las maşina în garaj şi să iau trenul, dar timpul mă presa deja. Am început să mă relaxez doar după un zece minute, în timp ce ieşeam pe autostradă.

Trebuia să ajung la Covent Garden şi nu ştiu de ce am ales drumul aglomerat care traversează Mayfair prin Oxford Circus. Începuse o ploaie torenţială şi farurile maşinilor păreau mingi galbene care pluteau pe şuvoaiele argintii. Dădusem drumul la radio şi cockneyul rebel îmi vorbea despre muzica anilor ’70 pe BBC 4. Am ajuns aproape de locul în care avusesem accidentul în urmă cu nouă luni.

Am văzut prea târziu maşină care venea din lateral, dinspre Duke Street, ca şi cum ar fi aşteptat acolo, neagră şi tăcută, pentru a se arunca asupra mea la momentul potrivit. Nu am apăsat frâna, ci acceleraţia, într-o ultimă tentativă de mă îndepărta de bolidul care venea drept spre mine, clipind din ochii portocalii ai farurilor, dar era deja prea târziu. În ultima clipă, înainte de impactul care avea să mă trimită în neant, am apucat să-mi văd propriul chip în spatele volanului, prin parbrizul măturat de rafalele de ploaie. Şi pe acel chip era întipărită o expresie de ură infinită, amestecată de o grimasă de satisfacţie.

*

Când mi-am revenit aveam braţele străpunse de perfuzii şi eram lungit într-un pat cu aşternuturi de culoare verde. Mi-am dat seama că eram într-un spital – poate în acelaşi din care mă externasem în urmă cu nouă luni. Am realizat că scăpasem cu viaţă şi de data aceea.

Mai mulţi medici şi asistente s-au adunat în jurul meu. Mi-au explicat că fusesem extrem de norocos: nu aveam decât câteva coaste rupte şi un traumatism cranian minor.

― Pentru a doua oară, aţi fost foarte norocos, domnule Caldwell, mi-a spus un doctor în vârstă. Cred că aveţi un înger păzitor. Am înţeles că povestea s-a tipărit deja în Daily Mirror: două accidente, aproape în acelaşi loc, la o distanţă de nouă luni. Într-adevăr, este aproape incredibil.

― Sunt David Barr, i-am spus. Caldwell…

M-a privit intrigat.

― Mă rog… Nu trebuie decât să vă odihniţi. Veţi discuta mai târziu şi cu un psiholog.

― Ce s-a întâmplat cu celălalt şofer?

― Care şofer?! Aţi încercat să evitaţi o maşină care venea din lateral, fără să se asigure, şi aţi intrat în stâlpul semaforului.

Nu i-am crezut şi nu îi cred nici astăzi. Aş putea să mă prefac, să mimez că le dau dreptate, doar pentru a mă lăsa să plec de-aici. Dar nu o voi face. Ştiu cine sunt; nimeni nu trebuie să-mi confirme asta.

Au pomenit ceva despre un „transfer de personalitate”, născut dintr-un „sentiment acut de vinovăţie”, despre „vina autoindusă a supravieţuitorului” şi aşa mai departe. Spuneau că am preluat personalitatea lui David Barr, după ce acesta murise în accidentul care avusese loc în urmă cu nouă luni şi de care eu mă considerasem vinovat, deşi poliţia stabilise că fusese integral vina lui Barr.

Chiar şi Rose încearcă să mă convingă de faptul că ei sunt cei care au dreptate, că sunt cu adevărat John Caldwell şi că niciodată nu am fost David Barr. Un bărbat şi o femeie între două vârste, care mi se par vag cunoscuţi, mă vizitează periodic, spunându-mi că sunt părinţii mei. Mi se adresează cu „Johnny” şi îmi povestesc de o copilărie care nu trezeşte în mintea mea nici o amintire. Mi-au spus că după accident am insistat să mă mut înapoi în casa în care mă născusem, la Tring, iar ei au fost de acord. Îmi pomeneau de oameni, locuri şi obiecte care îmi erau străine cu desăvârşire.

O mascaradă ineptă se joacă în continuare în jurul meu, dintr-un motiv pe care nu îl înţeleg. Au mers până într-acolo încât mi-au adus ziare vechi, în care numele lui David Barr era pomenit chiar în titluri, ca decedat la locul accidentului; probabil că le aranjaseră într-un fel pe cele originale. Cu tehnologia computerizată de astăzi, nici măcar nu e greu să faci asta. M-a vizitat şi un inspector de poliţie şi m-a chestionat cu privire la mai multe cecuri semnate cu numele de David Barr. I-am spus că eram solvabil şi că nu vedeam care era problema.

*

Ştiu cine sunt. Şi îmi aduc aminte perfect acel chip din spatele volanului, contorsionat de ură, palid şi sumbru, care îmi spunea că în sfârşit sosise clipa răzbunării. Ştiu şi faptul că fiecare zi pe care o trăiesc nu este decât o amânare şi că mai devreme sau mai târziu, va trebui să dau socoteală. Şi mai ştiu că cel care mă va pedepsi va avea exact chipul meu, chipul lui David Barr, pe care îl port ca pe un blestem.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Alexandra Niculae said:

    Wow,exceptional! Te urci la volan si nu stii unde-sau cine-vei ajunge…

  • EOC (author) said:

    Nu chiar asta era ideea, Alexandra, dar orice e posibil in ziua de azi 🙂

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] povestire din listă este într-adevăr una de ţinut minte. „Accidentul”, de Eugen Ovidiu Chirovici, are toate ingredientele unei adevărate istorii de suspans, pe care vă […]

  • celestin cheran said:

    Buna povestire, clara, simpla si cursiva.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.