Alb

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Ninsori cumplite. Ger năprasnic. Vântul îşi înteţeşte turbat tăria. Ceaţa grea o împiedică să vadă urmele camioanelor pe zăpadă. La piept ţine cu disperare un cojocel luat în grabă. În curtea fără gard, Firea, uriaşul ciobănesc, legat în lanţ, urlă a viscol, a vreme rea, a moarte. Un alb lăptos o înconjoară de peste tot. E-atât de frig, încât de-abia poate respira. Încearcă să acopere cu un gest febril povara de la piept. Cocârjată, cu faţa chinuită, plină de chiciură, cu respiraţia întretăiată, merge fără ţintă, drept înainte. Aproape aleargă în lumina difuză. Un singur gând, doar un singur gând: să fugă cât mai departe, să salveze pruncul născut de câteva zile.

Puterile îi scad cu fiecare pas. La cei treisprezece ani, e şi ea doar un copil. Răzvrătită şi epuizată, înaintează orbeşte prin furia dezlănţuită. Un pas … încă un pas. Scâncetul slab, venit parcă din neant, îi aminteşte să strângă mai tare cojocelul. Frigul o învăluie nemilos. Ştie că orice ar fi, trebuie să meargă înainte, tot înainte. Acasă? Nu-i cale de întoarcere.

Jandarmul din Salcia, pacostea ei, o namilă de om, a venit dis-de-dimineaţă furios că satu-l vorbeşte: „Daţi copilul la porci, la câini, aruncaţi-l în gârlă, numai scăpaţi de el! Nu vă e de ajuns că-s în gura lumii? Hoţilor … Mai furaţi voi lemne din pădure … Dacă până deseară nu rezolvaţi, închisoarea vă paşte! Vă fac dosar penal!”

Într-un colţ, pe un morman de zdrenţe, o umbră. E bunica. Cu părul şi genele albe, cu ochii lipsiţi de lumină, ea le ştie pe toate. Uneori vede lucruri ce se vor întâmpla. La ea veneau odinioară oameni de departe, de peste şapte sate, care trăgeau nădejde să primească un sfat, o alinare pentru ofurile lor. Înţeleaptă, ea împărţea leacuri culese pe lună plină, de pe lunca în rouă sau din codrul verde. Le descânta celor betegi, le dădea curaj, vindecând adesea bolile sufletului şi ale trupului. Cu mare greu, îndrăgostiţii primeau un săculeţ cât o unghie, în care era sămânţa iubirii. Acesta era leacul cel mai de preţ. Îl primeau numai cei cu sufletul curat. Ea le mângâia fruntea cu crengile uscate ale mâinilor obosite şi le şoptea în taină trecutul şi viitorul. Fierturile ei făceau minuni. Alungau gândurile necurate, semănând pace în curţile celor învrăjbiţi. Muierilor părăsite le stingea cositorul, aducându-le înapoi ursitul, destrămând  deochiul şi piaza rea. Din colţul ei, cu mâinile împreunate a rugăciune, bunica încearcă să spună ceva. Sărăcia lucie, frigul şi foamea, necazurile şi persecuţiile jandarmului au dărâmat-o. Epuizată, cu ochii în gol, cu un firicel de glas, vorbeşte rar, dorind să fie înţeleasă: „Pleacă iute, copilă! Nimeni nu poate păcăli soarta. Cum e scris, aşa va fi. La drum de seară îl aşteaptă pe fecioraş Norocul!”

Norocul? Poate răzbate norocul prin uriaşii nămeţi? Nu-şi mai simte braţele, iar picioarele sunt demult amorţite. O sudoare fierbinte îi încinge spatele, iar tâmplele îi pulsează. Un gâfâit precipitat, un geamăt … Sunt lupii? Ameninţarea întunecată a pădurii o împresoară. Inima – un clopot dureros. A părăsit oare drumul? Înserarea coboară brusc peste imensitatea pustie. Goală de gânduri şi de speranţe, se mişcă anevoie. Oceanul de nea o strânge, săgetându-i tâmplele cu ace de gheaţă. Nu vede la doi paşi. Înaintează orbeşte, trăgând cu urechea la scâncetul firav de la piept. Totul i se pare schimbat. Pădurea e o imensă umbră, acoperind sub poala ei urlete îndepărtate. „Ăsta-i norocul nostru? Să ne mănânce fiarele?” este gândul ce-o frământă. E totuşi mai bine decât s-o înece duhoarea grea şi să rabde mângâierea noduroasă a jandarmului, care o chema seară de seară la Post. Aşa va scăpa de foame şi de ruşinea că nu mai poate merge la şcoală.

De mică a cunoscut amarul. Jandarmul, puterea legii în sat, i-a răpit copilăria. Ştia cum s-o oblige, dacă opunea rezistenţă. Chemările lui nu erau invitaţii. Erau ordine şuierate scurt, nemilos. Ghionturi şi vineţeli. Lacrimile obidirii o îneacă şi acum. Mila indiferentă şi dispreţul vecinilor o urmăresc. E cu neputinţă să uite umilinţa suferită, chiar şi acum în vâltoarea zăpezii.

Vântul aduce ecoul pădurii. Un miros de cetină curge în valuri. Se înfioară. Oare unde a ajuns? O avalanşă scurtă îi barează înaintarea. Brazii întunecaţi îşi scutură cu trosnet cumplit crengile îngreunate. Sleită de puteri şi speranţe, priveşte în jur derutată. Un punct negru, o nălucă o urmăreşte constant. Cu mâinile îngheţate, îşi ridică legăturica de la piept. Se simte pierdută în faţa fiarei ce înaintează prudent. Încearcă să se grăbească. Picioarele nu o mai ascultă. Îşi adună puterile. Mai face câţiva paşi. Vrea să ocolească o movilă uriaşă. Spaima o copleşeşte. Viscolul a săpat o cărare îngustă, prin care presară neîncetat făina văzduhului. Alunecă prin labirintul de gheaţă. Ţurţurii căzuţi din brazi îi străpung genunchii. Se ridică. Iar şi iar cade, ocrotind cu mâna însângerată cojocelul. Forţele o părăsesc. Cu un oftat strânge pruncul la piept. Se lasă vlăguită lângă mormanul alb. Greutatea întregului cer o apasă. De n-ar adormi, de n-ar adormi …

Prin perdeaua amurgului se azvârle asupra ei o matahală cenuşie. Cu un gest reflex îşi protejează pruncul, aplecându-se moale asupra lui. Căldură blândă, lânoasă, un scheunat cunoscut … „Firea, Firea, tu eşti?”

Amărăciune, frig muşcător şi beznă. Gol imens. Linişte. Urlete de lupi. Sirene în zare. Zăpadă ce cade neîntrerupt.

*

Echipajul SMURD se luptă de ore bune să ajungă în oraşul blocat de nămeţi. Pe un asemenea relief, numai utilajele cu şenile răzbesc. Urgia dezlănţuită a pus stăpânire peste tot. Disperarea medicului, care monitorizează lăuza epuizată de un travaliu prelungit, dublată de regretul că a renunţat în ultima clipă la ceilalţi doi membri ai echipajului, plecaţi într-o altă misiune, se vede pe chipu-i răvăşit. Poate altfel ar fi decurs naşterea, dacă n-ar fi fost ore întregi prizonierii zăpezilor şi dacă s-ar fi putut interveni la timp. Cu durere, priveşte spre noul născut. „Păcat… Mare păcat. N-a putut fi salvat. Era ultima speranţă a unui cuplu trecut bine de prima tinereţe, el jandarm la Salcia, ea educatoare. Cum să-i spun femeii adevărul?”

*

Blocaj!? Maşina înaintează cu prudenţă. Un utilaj de deszăpezire îi atenţionează. La lumina săracă a farurilor se vede o mogâldeaţă îngheţată. Cu greu, drumarii desprind de sub blana lăţoasă a unui câine uriaş o siluetă plăpândă. Din încarcerarea braţelor îngheţate se aude un scâncet atât de stins, abia o părere. Medicul în alertă încearcă să vină în ajutorul năpăstuiţilor. Experienţa sa îndelungată nu-l înşală. Şocul hipotermic al adolescentei e atât de profund, încât pronosticul de supravieţuire e nul. Spitalul e departe, iar codul portocaliu de viscol nu a încetat. Scâncetele pruncului salvat din nămeţi se aud mai tare, mai ferm. Prezenţa oamenilor, căldura din interiorul maşinii îl aduc parcă la viaţă … „Prea multe eşecuri, prea multă durere.” Medicul se îmbărbătează, controlându-şi fiecare gest. În lupta cu umbrele morţii nu vrea să mai dea înapoi. Dacă n-a reuşit să salveze adolescenta şi dacă n-a izbutit să resusciteze pruncul lăuzei, acum trebuie să învingă. Desface din cojocel băiatul. Din trusa de urgenţă selectează medicamentele potrivite. Calculează dozajul, administrându-l rapid. Masajul făcut cu blândeţe, dar şi cu fermitate, în scurt timp, îşi face efectul. Confruntarea cu viscolul şi cu zăpada n-a încetat … Perfuzia lăuzei e pe sfârşite. Pare mai întremată. Pe obrajii cenuşii i-au apărut câteva pete roşiatice. Prin buzele arse i se aude un glas firav. „Dom’ doctor, ce face copilul meu? Vreau să-l văd, îl aud cum plânge.” Medicul, după clipe bune de ezitare, înfăşoară pruncul cu mâini tremurânde  într-o pătură albă, pufoasă. O lumină nefirească, plină de speranţă, se aprinde în ochii femeii. Luând copilul pe piept, îngână cu greu, fericită: „Norocul mamei, noroc.”

Etichete: , ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Primăvară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] povestire oferită de SUSPANS.ro în numărul său din martie 2012, „Alb”, de Karel Cispic, vorbeşte despre destin. Amestecate vremelnic în vâltoarea timpului, vieţile […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.