Am auzit de… (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Am auzit de tipul ăsta, când l-au adus, l-au adus pe targă. Cu mâinile moi atârnând de o parte şi de alta a barelor lungi unite prin pânză groasă, l-au aşezat pe singurul pat liber din salon şi au închis uşa în urma lui. Iar restul, fără să încerce să-i dea bună ziua ori să schiţeze un gest care să le trădeze curiozitatea, restul se întrebau fiecare dacă de vină a fost sirena unei ambulanţe cea care l-a băgat aici. Sirena aia asurzitoare şi curcubeul ei în roşu şi albastru. Stai la rând la lapte, o dubă vopsită în alb vuieşte pe lângă tine, iar următorul lucru pe care ţi-l aminteşti este cum un brancardier îţi lua pulsul şi te găurea cu substanţe vindecătoare.

Femeia din colţul opus se uită pe geam încercând să pară neatentă, dar lucrul la care se gândeşte de fapt este că de vină a fost discoteca aglomerată din weekend. Muzica duduind şi reverberând isterică din pereţi, toate acele trupuri frecându-se unul de celălalt, discobolul aruncând raze laser aparent inofensive pe fruntea transpirată a celor de dedesubt.

Tipul cu ochelari de lângă ea lasă cartea jos ca să-l privească lung, lasă cartea să se odihnească pe cutele albe ale plăpumii subţiri şi se gândeşte că de vină a fost site-ul acela de spam pe care îl vizitase în urmă cu două luni. Caracterele acelea groase pâlpâind în alb şi negru la 75 de herţi, toate banerele alea publicitare tremurând haotic pe un fundal când verde, când alb. Reclamele anunţând loterii online, pastile Pfizer contrafăcute, mirese de origine slavă care de-abia aşteaptă să te întâlnească.

Moşul întins pe-o parte în patul de lângă uşă nici măcar nu se întoarce ca să-l vadă pe tipul ăsta de care am auzit. Cu faţa la perete şi somnul dându-i târcoale ca un coiot laş, bătrânul ştie că de vină e Al Capone şi al lui tommy gun cu disc gros pentru muniţie scuipând cartuş după cartuş în lateral. Acea mitralieră semiautomată care se blochează uneori în cele mai nepotrivite momente, cu ţeava fotografiind în alb-negru audienţa şi membrii cartelului inamic.

Pentru restul, targa le-a adus un nou coleg din cauza sălii de lectură a bibliotecii municipale, sala aia rece în care nu ai voie să tuşeşti, cu băncile lustruite la perfecţie de coate obosite şi neoanele pâlpâind la răstimpuri anemice şi orbitoare. Nunta aia la care a trebuit să te aşezi în rând cu verişoare şi prieteni şi persoane pe care le vezi pentru prima oară în viaţă, toţi zâmbind la unison, toţi veseli la comandă, cu ochii lipiţi de ciclopul din sticlă şi plastic. Telefonul ăla mobil pe spatele căruia scrie cu litere mici „Made in Taiwan”, difuzorul mut, ecranul anunţându-te vizual că mai ai cinci minute să-l salvezi de la moarte. Ursuleţul bidimensional cu blană în culori ţipătoare şi buze care nu se sincronizează perfect cu vocea prea subţire.

Cu toţii sunt de acord că tehnologia e cea care i-a adus aici. Tehnologia cu ritmul ei prea rapid de dezvoltare. Legea lui Moore cu a ei stupidă declaraţie.

Te naşti cu trei sute de ani mai devreme şi poţi să uiţi de viitoarea ta familie din spital.

Din când în când, o asistentă îmbrăcată în haine retuşate de clor intră şi-i întreabă uneori zâmbind. Alteori îi întreabă plictisită. Îi întreabă pe fiecare cum se simt.

Dacă au tot ce le trebuie.

Dacă au dormit plăcut.

Dacă se odihnesc.

Le verifică pulsul cu mâna stângă ridicată în dreptul pleoapelor, iar cea dreaptă căutând vena pe braţul fiecăruia. Le mâzgăleşte trecutul pe o fişă atârnată de tăblia patului. Le spune să dea radioul mai încet ca restul să se poată destinde în linişte.

Apoi iese şi o trimite pe sora ei geamănă să repete ritualul patru ore mai târziu.

Cu toţii sunt de acord că repetiţia i-a adus pe fiecare aici.

Tipul ăsta de care am auzit, tipul ăsta nu le spune bună ziua când se trezeşte. Cască, se şterge pe faţă cu ambele palme, se uită în jur, apoi se acoperă din nou şi adoarme.

Noaptea nu sforăie.

Nu se mişcă.

Nu dă din picioare visând că aleargă, nu oftează greu cu fruntea plină de broboane de sudoare.

A doua zi se trezeşte cu mult după ce soarele străbate prin ferestre, acolo unde ar fi trebuit să se afle crengi şi frunze. Mănâncă tot din tava de bachelită, culege ultimele bucăţi de carne din adânciturile ei, o aşează pe cabinetul scund de lângă pat, apoi se culcă din nou.

Privindu-l cum stă nemişcat, nimeni nu-l condamnă. Fiecare a avut parte de gradul lui de oboseală, fiecare a avut nevoie de o perioadă de recuperare imediat ce s-au lăsat internaţi.

Cu toţii sunt de acord că e nevoie să te arunci pe jos de cel puţin patru ori pe săptămână ca să te lase să locuieşti aici.

Să te arunci pe jos cu degetele încercând să adune la piept o pisică invizibilă din oxigen.

Să laşi capul într-o parte cu bărbia în piept, să laşi saliva să se scurgă printre buzele strâmbe pe jos pe gât.

Să încleştezi dinţii până în punctul în care smalţul de pe ei puşcă în mici frânturi de os alb.

Cu picioarele pedalând rapid pe o bicicletă cu o singură roată.

Fă chestia asta zilnic şi ajungi aici.

A doua zi, imediat după micul dejun, o asistentă intră şi aşează un geamantan din vinilin lângă patul noului locatar, îi verifică fişa, se uită la el, apoi dispare pentru încă patru ore.

Iar tipul ăsta de care am auzit se întoarce pe partea cealaltă şi întreabă în urma uşii închise la ce oră se serveşte cina.

Dacă roboţelul de jucărie al fiului tău a primit un nou set de baterii şi se grăbeşte spre picioarele tale scoţând sunete iritante de strung chinuit, cu urechile transparente schimbându-se rapid din plastic albastru în ocru, ceea ce se întâmplă e că cineva sună la 112 şi într-un sfert de oră goneşti spre spital.

Dacă tocmai ai parcat, iar maşinile din faţa ta îţi semnalizează constant că la un kilometru de tine poliţia stă pitită cu un radar, gata să te prindă depăşind viteza legală de optzeci la oră, ceea e se întâmplă e că peste patruzecişicinci de minute doi brancardieri te scot din partea din spate a dubei şi te zoresc prin coridorul lung şi verde spre un salon cu paturi moi şi aşternuturi de-abia spălate.

Mergi la un concert Rammstein, iar peste două ore o femeie cu cruce roşie în dreptul frunţii îţi şterge voma din nas cu colţul unui prosop.

Ca să poţi respira. Ca să nu mori sufocat cu bucăţi de morcov şi mucus întărit.

Studenta roşcată, pensionarul de lângă uşă, bărbatul cu barbă care ascultă muzică la căşti toată ziua, fiecare e de acord că în natură nu găseşti chestii atât de periculoase. Că exceptând poate ruperile de nori, dispozitivele electrice se fac vinovate de plictiseala pe care trebuie să o îndure zi de zi. Vinovate de pastilele amărui pe care le înghit cu religiozitate. De migrenele şi extenuarea care apar imediat după.

Când locuieşti aici, termeni precum Tranxene, clonazepam, phenobarbital sau lacosamidă devin la fel de uzuali precum erau acasă telefon, unchi, salariu.

Băiatul cu ochelari, femeia grasă din patul de lângă el, tipul slab care îşi drege vocea înainte de fiecare frază, alături de ceilaţi: studenta, pensionarul, bărbosul – ei sunt excepţiile. Poţi să aluneci de pe scaun în convusii care-ţi lipesc moalele capului de coloana vertebrală, poţi să gâlgâi salivă până ce o sută de bulbuci ajung să se spargă în colţul buzelor, poţi să-ţi laşi albul ochilor să-i privească pe cei din jur printre pleoapele larg deschise. Poţi să faci chestia asta de două, de trei ori pe an, şi de Crăciun tot acasă vei fi, cu soţia servindu-ţi curcan în sos de ciuperci, cu serialul preferat derulându-şi genericul la final de sezon, cu ţigara atârnând de buza de jos şi jumătate de sticlă de bere în stomac. Pentru cei din această cameră, ziua de naştere se reduce la o prăjitură servită pe un şerveţel ce miroase a dezinfectant. Masa de seară începe cu valproat de sodiu şi se termină cu lumina becului reducându-se treptat ca un soare din wolfram ce apune cu regularitate. La fiecare două săptămâni se inspectează neoanele de pe hol. Semne pe coridor anunţă – „fotografiatul interzis”. În loc de televizor primeşti un radio cu ştiri anoste şi posturi ce regurgitează muzică simfonică.

Tipul ăsta de care am auzit se ridică în cea de-a treia zi. Ca Lazăr proaspăt ieşit din peşteră, se întinde şi priveşte buimac în jur. La cartea tipului cu ochelari, la paharul de pe masa studentei, la pereţii albi şi cojiţi pe alocuri. Zâmbeşte şi se întinde din nou, scărpinându-se în ceafă.

După o oră se bărbiereşte cu picioarele adâncite în papuci de unică folosinţă. Cu grijă, trăgând cu degetele de pielea obrazului în aşa fel încât să stea întinsă, lasă lama să alunece peste fire de păr milimetrice, descriind poteci de un roz palid în spumă.

Într-un asemenea spital, lama de ras, spuma, pămătuful, chiar şi aftershave-ul – toate sunt plătite din banii contribuabililor.

Bătrânul, studenta şi bărbosul îi aruncă priviri pe furiş, discutând între ei cu voce joasă chestii banale precum vremea. Sau noua freză a asistentei de miercuri. Sau crampe.

Iar tipul ăsta face din când în când contact cu ochii lor prin reflexia oglinzii de pe perete şi le zâmbeşte înţelegător.

Seara, băiatul cu ochelari face primul pas şi-l întreabă ce l-a adus aici. Care e otrava lui. Iar tipul ăsta de care am auzit spune doar „jocuri video” şi toţi dau din cap ca şi cum ar şti despre ce e vorba. Ca şi cum ar fi reuşit să adauge încă un termen în dicţionarul lor intern de motive. Bărbatul slab, omul acela care arăta ca un schelet ambulant şi care locuia în patul adiacent se prezintă cu „eu oglinda retrovizoare”, iar restul zâmbesc atotştiutori. „Noaptea”, adaugă el.

Bătrânul spune că termenul de catalog pentru cei ca ei este „epilepsie fotosenzitivă”, dar asta nu-i ceva ce pare să-i mire pe restul. Te zgâieşti la un stroboscop mai mult de zece secunde şi primeşti un pat nou-nouţ într-un loc ca acesta. Într-o clipă te uiţi la un documentar, în secunda următoare genericul reclamelor îţi provoacă spasme incontrolabile. Pasta de dinţi dansează pe ecran fluierând un cântecel din trei acorduri, menit să-ţi rămână în memorie, iar tot ceea ce poţi să faci este să-ţi crispezi degetele pe umeri, cu unghiile albite şi genunchii la gură. După câte trei convulsii de genul ăsta pe zi, doctorul îţi va spune că ceea ce ai se poate ameliora, dar nu şi trata. Că dacă te uiţi prea mult la o morişcă în spatele căreia răsare soarele ar fi bine să te pregăteşti să cazi inert pe jos.

„Epilepsie fotosenzitivă”, spune bătrânul, e atunci când un stimul vizual extern, urmând un şablon repetitiv fix, transmite corneei că e timpul să nu mai fii stăpân pe corpul tău cale de câtea minute.

„Unii intră în stare de şoc dacă le pâlpâi în ochi o lumină roşie de douăzeci de ori pe secundă, dar nu au nimic dacă reduci frecvenţa la şapte pâlpâiri.” Bătrânul spune că fiecare are frecvenţa lui la care rezonează cu spasmele. Îi spune ”felicitări, tu ţi-ai găsit-o pe a ta”.

Adunându-şi picioarele atentă sub ea, roşcata îi spune că în 1997, un episod dintr-un serial de desene animate a cauzat crize spontane la sute de copii. Simultan, la ora 17:46 în acea seară de marţi, sute de copii din Statele Unite s-au lăsat să cadă pe covor, cu picioarele întinse la maxim, cu tendoanele ieşind solide prin piele şi dinţii încleştaţi. S-au lăsat să cadă în pătuţuri, cu faţa în bolul cu orez cu lapte, cu toracele lipit de gresia rece a bucătăriei şi au început să horcăie cu ochii daţi peste cap. În felul în care vezi baptiştii cum comunică cu Dumnezeu, unii din aceşti copii au zăcut inconştienţi în propriul lor scuipat, cu buzele întredeschise şi o spumă albă formând băltoace mici între obraz şi podea.

Poţi să spui „pierderea cunoştinţei urmată de zguduiri incontrolabile ale corpului” sau poţi să spui „epilepsie”.

Femeia grasă de lângă geam zice că anul trecut erau zombi. Anul acesta sunt vampirii. Peste doi-trei ani, studiourile cinematografice vor face filme despre ei, pelicule pe bandă rulantă despre cum dansează semiparalizaţi pe linoleum, despre cum o clipă zâmbeşti larg, iar imediat după aceea cineva îţi face cinci poze succesive cu bliţul trimiţându-te în tărâmul fermecatului Oz. Şi atunci vom fi faimoşi.

Iar tipul ăsta de care am auzit doar dă din cap aprobator, frecându-se pe bărbie ca să verifice dacă nu a lăsat pe-acolo câteva fire de păr pe care lama le-a ratat.

În martie 2008, utilizatorii unui forum dedicat celor ca ei au început să primească mesaje care le promiteau medicamente compensate. Reţete gratuite. Femei goale şi bancuri pe care sigur nu le-au auzit. De fiecare dată când un ciudat asemeni lor deschidea un astfel de mesaj, în loc de text sau imagini cu lesbiene se afla un GIF animat. Treizeci de cadre de verde şi roşu pâlpâind ca un semafor care nu se poate hotărî dacă să te lase să treci pe zebră ori ba. Un dreptunghi de treizeci de cadre pe secundă clipocind regulat ca un pom de Crăciun stropit cu Extasy. Un licurici în cel mai înalt punct al dependenţei de cocaină.

Semnale morse trimise de un far umplut până la refuz cu litri peste litri de cofeină.

Şi toţi aceşti utilizatori, toţi aceşti membri ai restrânsei comunităţi online şi-au scos mâna din pantaloni, au pus blocnotesul înapoi pe masă. Ca nişte insecte atrase de haloul feeric al unui bulb electric de 220 de vaţi, s-au holbat prosteşte până au început să tremure şi să se întindă, vomând bulbuci prin orificiile nazale, smulgând din încheieturi mânerele scaunului lor preferat din faţa laptopului. Dreptunghiul ăla de ocru şi clorofilă le-a dictat să se lase să alunece în prag, să se ridice şi să se agaţe cu degetele făcute cârlig de posterele de pe pereţi, să intre în transă prevestitoare de rău chiar acolo în intimitatea camerei, biroului, bucătăriei lor.

Vârcolaci muţi care nu pot trece de prima fază a transformării.

Mimi încercând să arate cum sunt mâncaţi de vii din interior de furnici care scuipă acid.

În ziua aceea, odăi nu prea diferite de aceasta au găzduit temporar adolescenţi înfierbântaţi, gospodine încercând să adune cupoane de economii, manageri cu cravata pătată de pastă de dinţi. Şcolari cu un cucui mare pulsând dureros în mijlocul frunţii. Mecanici auto cu dinţii din faţă sparţi.

„Diferenţa dintre noi şi ei”, spune băiatul cu ochelari, „este că spectrul frecvenţei noastre e mai larg”.

„Clacăm mai uşor”, spune bătrânul ca să-l aprobe.

Aranjându-se pe marginea patului, cu degetele de la picioare vopsite şi contrastând puternic cu galbenul pijamalei, roşcata fragedă spune că nu se va mai putea duce niciodată la un concert rave, şi imediat după aceea bătrânul întreabă ce e aia „reiv”. Punct în care ea şi băiatul cu ochelari încearcă să-i facă o comparaţie cu hipioţii anilor ’70 şi transa care vine pe unde sonore.

Şi prin stroboscop.

Supradoza noastră de psihedelic.

Iar tipul ăsta de care am auzit, tipul ăsta proaspăt bărbierit care-i ascultă privindu-i scurt de fiecare dată când deschid gura, tipul ăsta spune la un moment dat: „şi ce faceţi ca să vă distraţi aici?” Punct în care toată lumea tace, cu excepţia bătrânului care dă vesel volumul radioului mai tare.

Problema cu mâncarea, cazarea, atenţia oferită de stat e că se limitează la strictul necesar. Şi da, mai dai peste câte o asistentă drăguţă care îţi strecoară ciocolată dacă o plăteşti, primeşti coşuri de fructe de la rudele care te vizitează din ce în ce mai rar, auzi din gura omului de serviciu în ce mod glorios a câştigat Germania campionatul mondial de fotbal, dar restul trebuie să vină din pieptul fiecăruia.

E ca şi cum ai fi lăsat pe o insulă, cu găleţi întregi de momeală, cu aţă de pescuit şi cutii de caviar, dar în loc de o nenorocită de brichetă tot cu două beţe trebuie să porneşti focul.

Când ziua de ieri seamănă cu cea de azi, începi să-ţi faci o imagine destul de limpede legată de cum va arăta cea de mâine.

Weekendul îl măsori în funcţie de zgomotele de dincolo de uşă, în funcţie de sora medicală care vine să se asigure că ţi-ai luat medicamentele.

Şi da, totul e gratuit, dar infinit de anost.

Cine a spus pentru prima oară „mai bine stăpân în Iad, decât sclav în Rai” n-a avut niciodată epilepsie.

După două săptămâni, tipul ăsta de care am auzit era deja de-al casei. Pe femeia grasă a învăţat-o să joace Sudoku, pe tânărul cu ochelari să prindă muşte şi să le lege un fir subţire din mătase de gât, pe studentă să flash-citească câte o pagină de carte în 80 de secunde sau mai puţin. Bătrânul voia să ştie cum să poată prinde mai multe posturi pe banda FM cu radio-ul lui vechi, iar tipul ăsta a plătit o asistentă să-i cumpere două rezistenţe şi nişte cositor de la magazinul de electronice din centrul oraşului.

Iar acum, după încă două săptămâni, cu fire roşii de mătase atârnând din tavan şi o melodie rusească planând lin peste integrame răs-rezolvate, iarna şi-a intrat în mână de-a binelea. Ori de câte ori vântul începea să bată doar puţin mai tare şi troiene de zăpadă defilau haotic prin faţa ferestrelor, toţi locatarii ăştia care nu plăteau chirie îşi întorceau atenţi feţele la perete.

Ca să nu fie tentaţi să descopere fluturi bolnavi printre fulgii efemeri.

Încă două săptămâni şi nimeni nu mai voia să joace canastă. Nimeni nu mai voia să joace şah. Cruce. Poker cu mize de levetiracetam şi clobazam.

După ce se plângeau de gustul infect al mesei de dimineaţă, bărbaţii şi femeile astea îşi consumau rapid energia până la amiază stând întinşi în paturile lor ca nişte leneşi ce se prefac invalizi.

Până acum, ceea ce s-a apropiat cel mai mult de definiţia incitantului a fost momentul în care tipul ăsta de care am auzit şi-a deschis pentru prima oară valiza din imitaţie de piele şi paisprezece ochi au privit curioşi amestecul de ziare, haine mototolite, pantofi şi borcane care se urcau unele peste altele formând grămezi mixte între graniţele din vinilin. Feţe de pernă umplute cu ciorapi rupţi şi chiloţi murdari, portofelul ros la colţuri din care scoteau capul bilete de tramvai şi frânturi de articole, baterii, lumânări şi conserve fără etichetă.

„Cu ce te ocupi”, l-au întrebat atunci, iar el le-a zâmbit ca în prima zi.

De Crăciun, după vizita obligatorie a rudelor, după ce cadouri cumpărate de la supermarketul de la colţ au trecut dintr-o pereche de mâini în cealaltă, bătrânul şi studenta şi tipul înalt şi slab au aşteptat curioşi. Au aşteptat pândind fiecare voce de pe coridor, fiecare umbră de dincolo de geamul mat al uşii de la intrare. Ca pe ea să intre o logodnică, o soţie, doi copii cu ochi mari şi iscoditori, părinţi veniţi de la ţară, colegi de lucru ascunzând ploşti cu ţuică pe sub costum.

Dar n-a venit nimeni la tipul ăsta, iar ei n-au avut curajul să îl întrebe de ce.

Dimineaţa, medicamente.

Seara, medicamente.

Marţi şi joi, teste.

Veşnic aceleaşi întrebări: Vă deranjează lumina? Vedeţi o umbră în jurul degetelor mele? Ameţeli?

Toate astea cu ocazionalul ochi aruncat spre geamantanul galben-murdar de sub patul lui de campanie.

Ceea ce fac cu tine când ai epilepsie fotoreactivă este să te umple cu anticonvulsanţi. Niciodată aceiaşi, pe termen lung. Întotdeauna câte două-trei pastile pe zi. Doctorii ăia jucau ruletă rusească ori de câte ori unul dintre ei dădea peste cap câte o nouă pilulă magică, sperând că asta va fi cea care-i va face mai bine.

Chestia cu pilulele e că fiecare reacţionează altfel la tratament. Efectele secundare pot să numere  migrene, stare de vomă, dureri abdominale, dezorientare, stare de somn.

Anemie aplastică.

Dacă vrei ca în viitor să te poţi uita la o explozie în repetiţie din ultimul film al lui Steven Seagal, tot ceea ce trebuie să faci este să împingi înapoi valul de vomă care ţi se caţără pe gât în sus.

Dacă vrei să nu-ţi mai juleşti coatele în convulsii pe asfalt ori de câte ori artificiile înfloresc cerul de noapte ca nişte fântâni arteziene de lumină, ia o doză de tiagabin şi taci din gură.

Îi spui medicului că totul e în ordine şi alungi durerea din ţeastă cu gândul la pui de pisică, la câmpuri de margarete. Cu gândul la dealuri pufoase de frişcă.

Când ai epilepsie, nu e atât de rău ca şi când ai avea – de exemplu – cancer osos. Dar nu e nici atât de bine ca şi când te zgârii doar în treacăt pe lângă un colţ de clădire. Ziua aştepţi să se întâmple ceva, iar noaptea trece doar ca să vină ziua.

Viaţa devine simplă.

Lipsită de suculenţă.

E ca şi când ştii că nu vei primi niciodată promovarea aia la care visezi de când te-ai angajat.

La fel cum ai reuşi să sperii un alergic cu un crin, oamenilor ăstora trebuie să le arăţi orgile lui Stalin în funcţiune ca să-şi înconjoare capul cu braţele.

Spune-le „stroboscop” şi ai să-i vezi strângând din pleoape.

Spune-le „revelion” şi ai să-ţi dai seama că n-ai putea diferenţia Anul Nou de oricare altă zi din Octombrie. Da, atât de plictisiţi sunt.

În seara cu pricina, tipul ăsta de care am auzit le-a spus că are un joc pentru ei.

Imediat după ce dincolo de pereţi s-a auzit sunetul ca de amortizor al paharelor de şampanie ciocnindu-se, tipul ăsta le-a spus în câteva cuvinte că pentru a simţi că trăieşti cu adevărat trebuie să-ţi asumi anumite riscuri în viaţă.

Că iată-i aici pe toţi, feriţi de fulgere şi paparazzi şi lămpi stradale defecte, nouăzeci de minute după ora douăsprezece, cu nimic de făcut decât suprapunând anul vechi peste cel nou.

Şi frecând valiza de praful de sub pat, cotrobăind prin geamantanul lui imens, tipul ăsta scoase prin semiîntuneric ceva ce putea fi la fel de bine o svastică. Inamicul static al unui Don Quixote în miniatură.

Cu floarea asta din plastic în mână, cu floarea asta din fundul căreia ieşea un cablu alb cu ştecher bălăngănindu-se la capăt, tipul ăsta de care am auzit s-a dus bâjbâind prin semiîntuneric până la masa scundă de lângă perete şi a trântit-o în mijlocul planşei de lemn lustruit. Apoi brusc, se făcu lumină şi fascicolul lanternei cu bec halogen zbură de pe tavan şi apăru imediat undeva sub patul de alături.

În aşternuturi sau pe marginea din fier a culcuşurilor, ceilalţi stăteau aplecaţi în poziţii caraghioase, fiecare devenit statuie în ipostaza din care credea că vede cât mai mult. Scânteia scurtă a unei prize prăfuite pocni la capătul razei de lumină, iar tipul se ridică în picioare. Prin haloul marginilor lanternei puteai să vezi că zâmbeşte.

Ca în prima zi.

Cu lanterna încă în mână şi privind atent la pătratul de lumină al geamului mat de la intrare, îi întrebă cine vrea să încerce primul. Sau prima.

Doamnele întâi, pentru că suntem galanţi.

Iar roşcata îl întrebă care e scopul jocului, frecându-şi braţul de la cot în jos ca să alunge din frigul încăperii.

Mirosea în felul în care miros begoniile dacă torni petrol pe ele. Cu albine mecanice zumzăind prin jur, adunând în mici coşuri lichidul negru, gata să-l transforme în benzină în stupul lor cu laboratoare hexagonale.

Cam aşa mirosea ventilatorul când îl porni pentru întâia oară. Îl porni cu discul de plastic întors mult spre dreapta, în aşa fel încât acul acestuia să indice numărul opt. Îl porni şi-l lăsă să fluture aerul în modul în care laşi să se încălzească motorul cu elice al unui bombardier din cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar fără sunetul asurzitor.

Fără cuiburi de pasăre tocate mărunt.

Când aşeză lanterna pe masă, pe peretele opus, deasupra crăpăturilor şi semnelor de igrasie apăru un semicerc alb care tremură de la stânga la dreapta până ce tubul rotunjit care proteja bateriile se linişti pe suprafaţa lustruită.

Moşul tuşi, cu restul familiei de spital privind atenţi peretele. La fel cum copiii aşteaptă să înceapă prima secvenţă de diapozitive, cu cocoşii vorbitori şi caprele vesele alergând după ouă colorate în albastru şi verde şi galben ţipător. Aşteaptă cum ai aştepta să înceapă un film alb-negru aruncat din lentila unui proiector vechi şi zgâriat.

Cu toţii aşteptând să se întâmple ceva.

Chestia care avea să-i scoată din apatie.

Şi când nu se întâmplă nimic, bărbatul slab căruia Mărul lui Adam îi ieşea prin gât ca o bomboană supradimensionată îşi drese vocea şi zise „Nu înţeleg”.

Miroase a iod şi e frig, iar ceea ce fiecare gândeşte e că idiotul ăsta cu ventilatorul lui împrăştie şi mai mult moleculele reci de dezinfectant prin aer.

Undeva, în camera de gardă a asistentelor, un dop de şampanie face poc, iar voci îndepărtate strigă împreună şi mor gângurind în sunet de pahare ciocnite.

Iar tipul ăsta de care am auzit le face semn pe rând să se adune în jurul lui. Îi încurajează pe fiecare printr-un gest al capului, îi ia de mână şi-i trage mai aproape până ce cămaşa de noapte a femeii grase e doar un cerc mare şi alb. Un cerc mare şi alb care zbârnâie în umbre din clipa în care ventilatorul se mută cu câţiva centimetri mai încolo.

Iar acum toţi stau, cu gâturile curbate în direcţia burţii ei, cu gâturile exersate în acea poziţie de cataleptic care le permite să vadă mai bine adâncitura buricului prin materialul textil subţire.

Dacă s-au săturat de viaţa asta de animale de zoo, de cuşca din argint în care au fost puşi, dacă vor să schimbe ceva de acum înainte – le spune tipul – acum e momentul. Şi aici arată spre paletele care taie aerul în felii de dimensiune egală.

Prin faţa fascicolului de lumină trece un fir subţire şi roşu, o aţă din mătase purtată de un punct negru care zumzăie şi e suflat imediat dincolo de umărul bătrânului, spre partea întunecată a odăii. Din cauza frigului împins spre ei, sfârcurile studentei împing cămaşa de noapte care flutură timid peste mâna flască a băiatului cu ochelari.

Părul cârlionţat şi trecut prin sute de permanente al grăsanei se zbate frenetic pe fruntea ei.

Cu fiecare încercând să urmărească centrul hipnotic care uneşte lopeţile din plastic, tipul ăsta de care am auzit scoate din buzunar o bancnotă şi o aşează pe masă, aproape de partea din spate a motorului care învârte constant un dinam între două bucăţi concave şi magnetice. Un dinam acoperit cu fire subţiri din cupru, lăcuite în aşa fel încât să nu se oxideze în timp. Lipeşte bancnota de masă şi se dă la o parte, toţi privind la unison hârtia care se deplasează milimetric într-o parte din cauza aerului suflat în spate de ventilator.

Încercând să-şi obişnuiască din nou ochii cu întunericul de dincolo de lanternă.

Chestia – le explică tipul în şoaptă – e să se aşeze câte doi, umăr la umăr, aplecaţi ca şi atunci când încerci să priveşti în depărtare printr-un tub lung. Să aştepte liniştiţi un minut, apoi altul, apoi altul, cu ochii pironiţi dincolo de elice, pe lumina albă şi primitoare a halogenului. Iar dacă nu se va întâmpla nimic, cineva urma să întindă mâna şi să comute de pe viteza opt pe viteza şapte.

Ca în zilele în care deja nu mai e atât de cald.

Şoptind ca şi cum cineva de dincolo de uşă l-ar putea auzi, bărbatul ăsta neras, în pijamaua lui în dungi, le spune că cine rezistă până la unu câştigă banii de pe masă.

Iar cu voce naivă, scheletul ambulant întreabă „iar cel ce pierde?”.

Fără să-i răspundă, tipul ăsta de care am auzit continuă cu aceeaşi voce joasă. Invitându-i să contribuie.

Nu mult.

Ceva simbolic.

Cât să-ţi poţi cumpăra o bere când ieşi din locul ăsta blestemat.

Preţul unui pachet de gumă de mestecat.

Împreună vor face un pot mare, demn de o astfel de încercare.

Le spune că mai bine de jumătate de an au stat închişi aici, putrezind pe dinăuntru, temându-se pe dinăuntru. Clipind des la orice rază de soare le bătea pe obraz.

Cu elementele zbătându-se dincolo de fereastră, le spune că organismul fiecăruia va fi pentru ventilator ceea ce glonţul e pentru ruleta rusească.

Chestia e să te apleci şi să caşti ochii, le spune. Să fii atent. Să asculţi în minte bătăile inimii în aşteptarea acelui moment în care fiecare va fi definit ca persoană umană.

Pentru eternitate.

Urmează un minut de tăcere, minut în care tipul ăsta se aşează pe marginea unui pat şi aşteaptă.

Aşteaptă să vadă dacă toate acele luni de medicaţie şi teste şi întrebări inutile sunt pe cale să-şi spună cuvântul.

Şi chiar acolo, cu vântul artificial întărindu-le sfârcurile, cu sunetul de elicopter în miniatură pierzându-se în spatele zonei neluminate a camerei, băiatul ăla care îşi petrecea zilele citind şi aranjându-şi ochelarii pe nas, băiatul ăla cu păr scurt şi capul puţin mai rotund decât ar fi normal, face un pas în faţă. Slăbănogul, fără să scoată o vorbă, se rupe de grup, iar bătrânul se uită la studentă de parcă ar vrea să o întrebe ceva. În liniştea de gheaţă a camerei, întreg grupul se restrânge în jurul acelui obiect rotitor, cu pijamalele fluturând, cu cordonul halatelor de baie bălăngănindu-se continuu ca un şarpe intoxicat, cu şuviţele de păr aplecându-se de-o parte şi de alta a capului.

Tiptil, aceşti oameni se apropie de ventilator în modul în care un genist s-ar apropia de un CBU-59B Rockeye II cu fitil scurt.

Cu buzele ţuguiate şi ochii mijiţi, băiatul cu ochelari se sprijină de genunchi, cu spatele cocârjit, picioarele înclinate în faţă, bărbia puţin ridicată în aer. Val după val acceptă în plină faţă o pală aproape continuă de vânt, iar din spate, slăbănogul îşi face loc printre ei cu mâna întinsă. Cu mâna strângând de colţ o bancnotă identică cu cea de pe masă.

Sărind peste cinci minute, o cameră de filmat, dacă ar privi dintr-unul din colţurile ascunse ale camerei cu tavan înalt, o asemenea cameră ar surprinde două corpuri luminate în poziţia schiorului, două trupuri aplecate mult în faţă, apărate de răceala podelei de câte o pereche de papuci de casă. Una în dungi, o alta cu talpă groasă. Pe masă, ţintuite de un pahar gol din sticlă din cele folosite să înghiţi mai uşor pastilele cu apă minerală, bancnotele flutură la colţuri, fiecare zdrobind-o pe cea de dedesubt.

Unul lângă celălalt, tipul cu barbă şi băiatul cu ochelari privesc fix în faţă la tubul scurt din metal ce aruncă o singură rază lungă şi groasă, un tunel de alb lung şi orbitor strălucind în 10000 de lumeni de halogen.

Tipul ăsta de care am auzit, el stă în spatele mesei, flancat din ambele părţi de femeia cea grasă, pensionar, roşcata suplă şi slăbănog, unii cu bărbia între degete, alţii cu mâinile în buzunar, toţi tăcuţi şi nemişcaţi şi respirând mesajul „la naiba cu Legea lui Moore”.

Din lateral, comutatorul face clack, iar discul translucid ce aruncă vânt se transformă în şaisprezece palete, toate prezente simultan pe suprafaţa lui, toate zăbovind o fracţiune dintr-o secundă în acelaşi loc şi revenind la fel de rapid în poziţia iniţială. Lângă băiatul cu ochelari, bărbosul ăla care toată ziua asculta muzică tolănit în aşternuturile lui lipsite de pericol lasă aerul să-i iasă din plămâni şi înghite cu nesaţ o pală de oxigen trimisă cu forţă spre el. Cu ochii încă lipiţi de licuriciul ăla rotund.

Pe peretele din spatele lor, două umbre formează un „m” lung, ca picioarele lipite ale unei femei în timp ce e fotografiată nud. Fotografiată în alb negru de patru bliţ-uri succesive.

În camera asistentelor e linişte.

În camera asistentelor e târziu.

În ora aceasta din an, până şi rondul de noapte doarme cu un pahar de plastic mirosind a alcool lângă umăr.

Băiatul clipeşte des de câteva ori, iar grăsana îi dă un ghiont tipului care imediat mută fisa comutatorului cu săgeata spre şase. Le şopteşte despre berea pe care şi-o vor cumpăra când vor pleca de aici, despre berea pe care o vor bea ca oameni liberi.

Bere fără gust de oxcarbazepin.

Cu sticlă de culoarea cutiei de Neurontin.

La cinci, băiatul lasă pleoapele moi, cu mâinile apăsându-se molatec pe genunchi, cu marginile pijamalei atârnând în jos. De departe arată de parcă ar avea o burtă imensă care tremură într-o briză pe malul mării.

La patru, după douăzeci de secunde în care în încăpere s-a auzit doar zumzetul de insectă al ventilatorului, bărbosul s-a lăsat în genunchi şi a căzut de-o parte. Tremurând în poziţie fetală. Cu bărbia frecându-i-se de picioare, dinţii clănţănind a frig. Tot corpul cu muşchii întinşi la maxim, cu pijamaua pantalonilor mulându-se perfect pe tendoanele din marmură ale gambelor.

Bărbosul ăsta, zvâcnind acolo pe linoleum cu bulbuci formându-se între buze şi dispărând atunci când lăsa aerul să iasă rapid din plămâni, tipul arăta atât de diferit de imaginea celui cu căşti în urechi, bătând ritmul în două măsuri cu creionul pe marginea patului.

De departe, arăta curentat de un flux continuu de electricitate, nu destul de potent încât să-l ucidă, dar nici atât de slab încât să-i dea drumul. Exact cât să poată zvâcni regulat sub raza de lumină prin care firişoare de praf urcau liniştite spre tavan.

Asta păţeşti dacă izolezi cabluri electrice cu staniol.

Dacă pui limba pe cuprul care iese din cordonul izolat al combinei muzicale.

Cu pupilele încercând disperate să vadă dincolo de baza pleoapelor, bărbosul pare să încerce să citească litere inscripţionate pe partea dorsală a acestora: ochii mutaţi într-un colţ al glandelor lacrimare, genele tremurând vag. Umărul drept împins mult înafară ca să permită mâinilor să se zgâlţâie între picioare.

Perioada post-ictală îi spune. Zona aceea confuză dintre sfârşitul unei crize şi trezirea la realitate. Când conştiinţa începe să apară în căuşul tot mai multor locuri libere dintre neuroni, când impulsurile electrice se liniştesc din simfonia lor microscopică. Din mezzo forte-ul neuronal.

Zona aceea de linişte când renaşti pentru a nu-ştiu-câta oară, cu ochii privind curioşi în jur, cu mintea goală ca o baterie descărcată, cu amintirile începând să te pocnească precum pernele moi în moalele capului. Rând pe rând îţi aduci aminte cum te cheamă. Apoi cine eşti. Apoi unde eşti. Ce cauţi aici. Cale de minute lungi înveţi să umbli din nou. Să respiri fără horcăituri, să-ţi tragi nasul în acel mod politicos care nu-i deranjează pe ceilalţi. Înveţi să înghiţi în sec şi să-ţi cureţi gâtlejul de starea de uscăciune care predomină pe pereţii laringelui. Cu mâneca îţi ştergi rămăşiţele de salivă din colţul gurii şi te laşi ajutat, te laşi ridicat de două perechi de braţe mai puternice decât ale tale; te laşi dus de soartă şi, încet-încet, începi să recunoşti forma meselor, albul pereţilor, tricoul verde al persoanei din faţa ta. Pe tricoul ăla scrie „Honey Rabbit” şi un animal cu urechi lungi roade un morcov.

Apoi cineva îţi şopteşte în urechi că ai pierdut.

Primul se culcă slăbănogul. Când totul s-a liniştit şi ceasul unuia dintre noi a ţiuit a trei dimineaţa, bărbatul prin pijamaua căruia coastele ieşeau ca şi corzile unei viori acoperite cu satin se îndreptă de spate şi le spuse celorlalţi că sunt cretini. Apoi, fără să-şi ia banii de pe masă se trânti în pat şi se acoperi cu plapuma.

Dimineaţa, nimeni nu mai era la fel.

Asistente cu cearcăne adânci sub ochi s-au târât printre paturi verificând fişe, verificând pulsul cu degetul mare apăsat pe vena încheieturii. Urându-le sărbători fericite cu jumătate de gură, căscând pe ascuns cu cealaltă jumătate.

În geamantanul galben al tipului ăsta de care am auzit, ventilatorul se asigura că nimeni nu poate lua bancnotele de sub el fără să treacă întâi de lamele tăioase din plastic ale paletelor.

Micul dejun l-au mâncat în relativă linişte, cu bătrânul plescăind la răstimpuri din buze şi slăbănogul dregându-şi vocea la început de frază nerostită.

După-masa, ochelaristul nu a ridicat cartea de pe noptiera din metal scorojit. Cu faţa întoarsă spre fereastră privea absent ţurţurii de gheaţă cum scapă câte o picătură pe pervazul glaciar. Iar femeia aceea supraponderală, cu părul ei cârlionţat artificial şi obrajii durdulii, femeia aceea respira regulat, fixând un punct invizibil pe peretele din dreptul ei. Până seara au ascultat Chopin, au ascultat ştiri în limba rusă. Dacă ar fi cunoscut cât de cât o limbă de origine slavonă, ar fi aflat că în Vladivostok zăpada era de aproape doi metri. Că o balerină faimoasă pentru cutare performanţă şi-a rupt piciorul alunecând pe gheaţă. Şi nu va mai putea dansa niciodată.

Apoi Mozart.

Brahms.

Simfonia în C major a lui Balakirev.

Şi – din nou – ştiri.

Prima care a dat semne de nervozitate a fost studenta. Tipa aia roşcată cu sâni perfecţi, cu papuci roz şi inimioare tatuate la baza piciorului. Urmată îndeaproape de tipul cu barbă şi grăsana de lângă zid.

Iar seara, când s-au culcat, fiecare ciulea urechile ca să audă dacă ceilalţi au adormit sau îl ascultă pe el.

Încercând să respire pe ascuns.

Cu corneea pitită printre gene.

Cu palma presată în dreptul inimii, ca să stăvilească din valul de sânge zgomotos.

Apoi studenta spune „pot să văd ventilatorul?”

Un sfert de oră mai târziu, aceeaşi roşcată priveşte cum capătul lumânării electrice pictează un trapez alb pe lemnul mesei. Cum cineva aşează în mijlocul acestui trapez baza grea din metal care conţine motorul şi circuitele şi capătul cordonului întortocheat. Lângă ea, slăbănogul îşi aranjează partea de sus a pijamalei, întoarce cu degetele gulerul ca pielea jugularei să poată respira şi spune „dă-i drumul”.

Aplecaţi aşa, cu ochii uniţi de becul incandescent, de lumina aia orbitoare, tipul slab e cu un cap mai mare decât studenta. Gâtul mai lung împinge capul mai aproape de palete până ce de la cifra şapte se ajunge la şase printr-o mişcare a discului din plastic. Click-ul acela care transformă halogenul în semnale morse care repetă încontinuu „ssssss” prin puncte de lumină. Apoi „s”-urile devin mai rare şi aproape că poţi vedea fiecare din cele patru palete ale elicei oprindu-se într-un singur loc, zăbovind acolo indefinit, cu raza de lumină clipind neobosit printre ele.

Când te uiţi în ochiul lanternei, vezi acelaşi lucru pe care un sudor îl admiră în timp ce uneşte două şine din oţel. Acel clipocit orbitor, acea uşă spre Nirvana care se închide şi se deschide ritmic în bătaia unui vânt bezmetic de toamnă.

E 2 ianuarie, cu data de întâi doar o oră în spate, e frig, iar camera miroase a ghips şi spirt. Toate mirosurile alea care-ţi dezinfectează plămânii, dacă vei rămâne mai mult în spital îţi vor curăţa pieptul de nicotină.

Apoi comutatorul arată cifra cinci.

Toate celebrităţile alea de care ai auzit şi care nu mai trăiesc, toate numele acelea sonore pe care a trebuit să le înveţi la ora de istorie, la literatură, la fizică: Lewis Carroll, Julius Cezar, Isaac Newton – toţi ar fi putut câştiga un ban cinstit dacă ar fi fost acum în acest salon. Aristotel, cot la cot cu Edgar Allan Poe, aplecaţi spre acest praxinoscop modern şi improvizat, aşteptând clipa când semnalele acelui far îndepărtat le-ar fi dictat să se crispeze. Să lase pe nas horcăituri la fiecare expirare, cu buzele încercând să formeze cuvinte peste dinţii încleştaţi.

Alexandru cel Mare, îmbrăcat într-un halat de mătase, cu braţele întinse în faţă într-un „X” imperfect, degetele încovoiate mult în palmă şi arătătorul palmei drepte atârnând curbat în jos, Alexandru cel Mare tremurând pe linoleum la fel cum tremuri după o supradoză de metamfetamină.

Iar apoi – perioada post-ictală.

Van Gogh tăindu-şi lobul urechii, nesigur la ce-i foloseşte. Privind în jur ca un bebeluş aruncat într-o fabrică de cherestea. Cu ochii ca după un somn lung şi odihnitor, umerii lăsaţi şi picioarele cu genunchii deschişi de o parte şi de alta a corpului zvâcnind din ce în ce mai rar: o dată la trei secunde, o dată la cinci secunde, şi încă o dată.

Apoi comutatorul arată cifra patru.

Câteva momente şi slăbănogul atinse frecvenţa lui, acea linie din banda lui FM care-i face respiraţia neregulată, care-i transformă ochii în două pete rotindu-se pierdute prin craniu, care-i face cerul gurii să gâlgâie de scuipat şi muci şi cuvinte inventate. Prea multă activitate electrică în creier şi neuronii îţi iau foc, toţi încercând să-ţi comunice în acelaşi timp că ar fi mai bine să te laşi molatec la pământ, să te izbeşti cu ceafa de un obiect contondent şi să aştepţi măcar jumătate de minut ca lumea să revină la real.

Ca materia cenuşie să se reseteze în alb perfect, o pânză goală în faţa căreia memoria bate nervoasă cu pensula pe bărbie.

Totul pentru câteva pachete de gumă de mestecat.

O ladă de bere.

Un cartuş de ţigări fără timbru.

Urmându-l îndeaproape, cu obrazul lipit de coapsa lui, studenta înalţă gura deschisă larg spre tavan lăsând să i se vadă plomba aurită din fundul şirului de dinţi, degetele încleştate pe o telecomandă absentă. Degetele arcuite, cu unghiile pictate în roşu sanguin.

Şi în clipa aceea, toţi ştiau că tot Lamotriginul ăla, toate cutiile alea de Felbamat şi benzodiazepine nu erau bune de nimic.

Gabitril cu valoare calorică zero.

Zonegran cu efectul a trei doze de vitamina C.

Pastile de Dilantin bune de folosit pe post de muniţie în praştii.

Pregabalin.

Dar mai important era că roşcata câştigase, iar restul au petrecut următorul sfert de oră învăţând-o să-şi ţină capul drept, buzele închise, învăţând-o că e o învingătoare.

La ora două dimineaţa au urmat pensionarul şi femeia grasă.

Tipul ăsta de care am auzit şi băiatul cu ochelari.

Holbându-se constant cu gândul la semifinală. La marele duel de la sfârşit.

Când întunericul de afară se transformă într-un cenuşiu acceptabil, cu ghearele crengilor din depărtare zgâriind cerul încă monocrom, rămăseseră doar ei: proprietarul mixerului aducător de brize şi moşul care se scărpina subsoară.

Ambii, campioni neînvinşi. Ambii fără urme de spută uscată pe bărbie, cu muşchii relaxaţi şi niciun cucui în creştet. Dincolo de magnetul difuzorului, o voce feminină şopteşte slab fraze în rusă, atât cât monologul să nu poată fi auzit de cineva trecând din întâmplare prin faţa uşii de la intrare.

Ambii campioni cu degetele pe genunchi, baza de sus a pijamalelor unduindu-se în gol.

Iar apoi şapte.

Şase.

Cinci.

Patru.

La trei, moşul se ţinea încă bine. Cu ridurile mângâiate de vânt, căzu ca un plop de-abia după click-ul de la doi, când becul lanternei începuse să tuşească precum o baliză de semnalizare în largul mării.

În spitalul ăsta în care nu trebuie să plăteşti ca să stai, asistenta medicală a intrat ca de obicei la opt dimineaţa. Ca să le dea bună ziua şi să-i întrebe cum se simt. Ca să le lipească mâna pe frunte la fiecare şi să le pună în palmă câte un bob de mazăre alb şi plat. Din toţi, doar tipul ăsta de care am auzit era treaz. O privea fix şi-şi trecea degetul la răstimpuri peste marginea unor bancnote folosite şi murdare.

În cea de-a doua săptămână a lui ianuarie câştigă de trei ori, cu roşcata pe locul doi în primele două dăţi şi femeia grasă medalia de argint a treia oară. În data de 18 fu la limită să piardă în faţa bărbosului, iar în februarie ridică miza.

Toţi aceşti bărbaţi şi aceste femei, când intra domnişoara aceea îmbrăcată în pânză albă scârţâind pe podea din saboţi, toate aceste suflete nu mai voiau ciocolată. Nu mai doreau să bea vin din sticle de iod, nici fire de tutun pe care să le îndese în piept cu viscolul de afară intrând prin geamul crăpat.

Uitându-se în jur, asigurându-se că nimeni de afară nu-i vedea, o prindeau gingaş de braţ şi-i şopteau la ureche: „baterii”.

Acumulatori de grosimea unei banane, nu mai lungi decât degetul mic.

Îi strecurau în palmă bani şi o trimiteau la cel mai apropiat magazin de electronice ca să le cumpere combustibil pentru lanterna aia. La fel cum în preistorie strămoşii noştri îşi trimiteau băieţii după surcele în miez de noapte ca să fie feriţi de colţi ascuţiţi ca lamele de bărbierit.

Iar noaptea se îngrămădeau în jurul tubului de aluminiu, apăsau butonul care deschidea un portal de argint pe perete şi începeau să se răcorească pe rând cu nările biciuite de vijelia artificială.

A fost ideea slăbănogului să pluseze. Să arunce nu două, ci trei bancnote pe masă, să fie mai incitant. Cu ochii la grămada de bani, fiecare ştia că nu şi-ar mai fi luat gumă de mestecat, ci un player portabil. Şi-ar fi plătit factura electrică a părinţilor cale de şase luni. Ori ar fi cumpărat poşeta aia la care visa din vară.

Unul după celălalt deveneau livizi pe jos, cu venele gâtului transformându-se în albastru, cu gura neprimind aer cale de câteva secunde, picioarele întinse ori ghemuite strâns ca atunci când sari în apă şi vrei să te duci la fund cu un splash gigantic.

Acolo pe linoleum, corpurile descriau litere defazate: I-uri cu braţele pe lângă corp, C-uri cu spatele arcuit, Z-uri asemeni celor pe care le observai prin filme pe gulerul ofiţerilor SS.

T-uri înotând în bălţi de salivă şi acid gastric.

Spuma generată de buzele bătrânului era mai albă decât a celorlalţi datorită regimului la care era supus, iar când se trezea după patruzeci şi două de secunde lungi, se lăsa purtat de braţe până în pat unde gângurea cu zâmbetul pe buze, şters la faţă, cu sinapsele neconducând curent.

Femeia grasă sforăia agitându-şi mâinile, coatele împingându-se adânc în lipidele de pe şolduri, gura deschisă într-un strigăt mut spre ceruri.

După-masa îşi pipăiau cucuiele din seara precedentă, priveau la neonul din tavan în speranţa că va începe să se închidă şi să se deschidă aritmic, clipeau des transformând soarele de pe cer într-un stroboscop menit să-i întărească.

În acelaşi mod în care un sportiv de performanţă ar ridica greutăţi ca să-şi desăvârşească tricepsul.

Noaptea, fiecare click gradat al rotiţei din plastic făcea numărătoare inversă spre momentul în care unul din ei avea să se zbată în convulsii.

Şapte, la un minut distanţă de şase.

Cinci, de patru.

Cu pupilele doar două puncte restrânse în ochii mijiţi, fixau vidul halogenului cum doar farurile unui tir pot fascina o căprioară surprinsă în mijlocul şoselei.

Când ai epilepsie, fiecare criză durează sub două minute. Încă o jumătate de oră să te linişteşti şi să te obişnuieşti cu lumea. Să laşi să ţi se povestească ultimele minute din viaţă, fulgere de amintiri devenind tot mai dese, re-formând în cele din urmă o pădure compactă din ceea ce ai putea numi „tu”.

Asta înseamnă trei partide pe noapte.

După miezul nopţii înveţi să te ridici singur din nou, înveţi să deschizi gura nu ca să formezi un rictus, ci ca să alcătuieşti cuvinte. Îţi masezi braţele, redescoperi cum e să faci paşi drepţi. Parcurgi primi trei ani din viaţă cu viteza luminii, de la sugar cu mintea limpede la copil în doar câteva momente.

Tipul ăsta de care am auzit refuza să se lase doborât. Respira regulat, strângea pulpele şi privea insistent până cel de lângă el începea să gâlgâie scuipat.

Până la începutul lui martie a pierdut o singură dată, căzând la pământ cu zgomot, urechea lipită de linoleum, gura un simplu şir de dinţi suprapuşi unii peste ceilalţi. În marea finală dintre el şi ochelarist.

Apoi a învins din nou.

Şi din nou.

Singurul rămas în picioare, campionul categoric al salonului 17. Biruitorul propriei frecvenţe.

Ziua luau vitamine de fortifiere a corpului, lăsau să alunece pe gât capsule vişinii care semănau cu gândacii de bucătărie, discutau cu medicii ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa lor. Dar când venea seara, cel mai minunat lucru care se putea petrece era să vadă becul din hol diminuându-se pe sub uşă şi ultimele umbre dispărând prin dreptunghiul îngust al geamului. Sunetul acela de uşi închise în depărtare era cel care îţi şoptea că e timpul să dai plapuma la o parte, să-ţi încalţi papucii şi să îţi dai întâlnire cu ceilalţi în centrul camerei.

Laşi aerul rece să-ţi pieptene părul şi poţi să speri că la viteza a treia eşti încă în picioare.

Cedezi, şi următorul lucru pe care-l vezi sunt feţe aplecate privindu-te din tavan.

În doisprezece martie, soarele aproape că topise zăpada, iar copacii mai curajoşi din depărtare împingeau verdele spre vârful crengilor.

În treisprezece martie, primul lucru pe care bătrânul îl observă fu că valiza galbenă nu mai era în locul obişnuit. Deasupra parcării ei, patul aranjat, cu un colţ al plăpumii frumos îndoit până în centru. Cu toate cutele netezite şi perna lipsită de adâncitura specifică capului.

Pe rând, bărbosul, apoi tipul cu barbă, apoi roşcata, s-au adunat la marginea acestui pat cu vopseaua lui pictând pe alocuri vânătăi negre în albul tăbliei din fier.

Apoi băiatul cu ochelari şi femeia grasă.

Apoi pensionarul.

Apoi bărbatul slab îşi făcu loc printre ei şi ridică foaia de hârtie împăturită atent, ţinând-o de bază cu degetele lui subţiri şi osoase. Îşi drese vocea gutural şi:

„Dragii mei”.

Zice „a venit vremea să îmi iau rămas bun”. Slăbănogul îşi drese vocea şi „mâncarea a fost grozavă”.

„Aveam nevoie de un loc în care să stau cât timp iarna face apa să îngheţe la zero grade Celsius”, zice. „Când eşti un om al străzii şi toamna e pe sfârşite, poţi să te chirceşti lângă conductele de apă caldă sau să speri într-un miracol. Genul de miracol care-ţi aduce trei mese pe zi, un aşternut cald şi toată atenţia de care te-ai putea bucura.”

Tipul ăsta de care am auzit lăsase scris „după ce observi destul de multă lume, a te zvârcoli pe asfalt cu un gât de şampon în spatele gingiilor nu mai e chiar atât de greu. Fă chestia asta de câteva ori pe zi şi cineva va chema în cele din urmă Salvarea.”

Dregându-şi vocea, slăbănogul zice „în caz că v-aţi întrebat de ce tot am câştigat.”

Zice: „banii îmi vor fi cu adevărat de folos.”

Tipul ăsta de care am auzit scrisese „fără regrete, oameni buni.”

Deschizând uşa de la intrare, asistenta trece pragul şi spune „cine vrea fenobarbital?”

– Povestirea face parte din ciclul Am auzit de…, aflat în lucru

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.