Am auzit de… (5) – Partea a doua

Articol publicat in:Proza | 24 ianuarie 2013
Autor:

Cazuri în care era nevoită să presteze fără amețeala de dinainte și să rămână conștientă la fiecare gest și icnet. Cazuri în care drumul spre orgasm era nespus de lung și devenea conștientă la crăpăturile din pereții scorojiți, la mizeria din colțurile superioare ale încăperii, la fiecare gest și vorbă a celui de lângă ea. Știa că nu are rost să protesteze, așa că îl lăsă să-i dea jos bretelele sutienului, privind cu regret la minusculele bucăți sfârâinde din fața ei. Aburul se împrăștia în aer și pentru o clipă speră ca un curent de aer iscat de nicăieri să poarte șarpele fantomatic spre nările ei.

Un sfert de oră mai târziu, roșcovanul îi șoptea în ureche numele surorii lui. Îndrumând-o să-i spună să-și strângă jucăriile, învățând-o să-l amenințe cu dezvăluirea secretului părinților. Cu fiecare frază care ieșea pe gura ei, clientul devenea tot mai înverșunat, barba lui aspră cutreierând locul acela adâncit dintre sâni, partea fină din interiorul pulpelor, baza gâtului. Se aștepta din clipă în clipă să fie lovită cu sete, mici cercuri vinete să-i înflorească printre restul petelor epidermei – dureroase și mov ca ale văcuței. Îl lăsă chiar să continuie când ceasul de pe noptieră anunță că cele șaizeci de minute trecuseră, îl lăsă chiar și când clientul începu să ridice vocea ca să o acopere pe a ei.

Cu același calm cu care venise, bărbatul se îmbrăcă și lăsă ușa deschisă. Încă îi simțea mirosul când îl auzi coborând scările, fiecare treaptă cu ceva mai estompată decât cea de dinaintea ei. Pe noptieră, acolo unde ar fi trebuit să se afle banii era doar praf.

O vreme rămase întinsă pe spate, privind zidul care forma jumătate din coridorul de afară, apoi strigă la vecinul beat care se oprise să o privească prin cadrul ușii. Zăvorî ușa energic și se plimbă de câteva ori în susul și-n josul camerei, ocolind pantofi și sticle goale, oprindu-se la capăt de drum în fața geamului.

Cunoștea oameni care ajunseseră mai rău.

Închise ochii. Prin vuietul mașinilor de afară își imagină pădurea verde – o capcană pentru diabetici și totodată un paradis în care, dacă și-ar fi izbit călcâiele unul de celălalt, ar fi putut să se teleporteze instant.

Dacă totul ar fi mers ca la carte, acum ar fi putut să fie la jumătatea drumului – condusă cine-știe-unde de cei doi tovarăși de drum, gata să umple încă o pagină cu caractere greu de descifrat chiar și pentru ea. Acum paginile albe o așteptau rânjind enervant din teancul lor. Știa că nu are rost să încerce. Poate că avea nevoie de un alt stimulent, cel de care fusese privată când roșcovanul o prinsese de umeri de la spate.

În timp ce aduna cu vârful unghiei bobițele pe jumătate topite, se gândi că într-o zi nu va mai putea să facă ceea ce face. Și dacă n-ar fi fost în cele din urmă nevoită să țină companie unui rotweiller special dresat, și dacă ar fi reușit să-și mențină stabil standardul alcătuit din muncitori necalificați. Într-o zi nimeni n-o va mai dori, iar până atunci trebuia să facă ceva în privința asta. Avea nevoie de cel puțin două manuscrise publicate, avea nevoie de un agent, de critică literară, avea nevoie de poze modificate în așa fel încât să semene cu altcineva decât cu scheletul palid și aplecat care se reflecta din oglinda geamului.

Știa din filme că tehnologia este noua religie. Că miracolele se înfăptuiau mai nou cu software de retușat imaginile.

Avea să fie bine.

Inspiră adânc, încercând să acapareze fiecare firișor al fumului, atât cât mai rămăsese din el. Îl menținu în coșul pieptului iar mirosul de mucegai din aer dispăru. Frigul dispăru. Zgomotul de afară dispăru. Geamăna ei din oglindă dispăru. O atinse degetul lui Dumnezeu și era fericită; detașată de mediul înconjurător. Se lăsă pe spate în scaun, capul într-o parte, se lăsă să plutească relaxată, anticipând coroana verde a copacilor din zahăr, curcubeul de păsări în căutare de un deal pe care să se așeze.

Avea să fie bine.

Era dimineață devreme când se trezi. Geamul din fața ei era mat pe la colțuri acolo unde frigul formase condens ce acum sclipea în lumina becurilor de afară. Dacă ajunsese în tărâmul fermecat, nu-și amintea.

Se îmbrăcă cu un halat ce odinioară fusese albastru deschis și se ghemui în fotoliul din fața televizorului. Pe tubul catodic, Robert DeNiro se prefăcea că e taximetrist. La ora asta canalele difuzau doar filme în reluare și reclame la cuțite din inox. Memoră avantajele unui pat gonflabil care putea fi transformat instant în canapea în caz că te trezeai în casă cu soția perfectă și cei doi copii ai ei, butonă în neștire până ce fluxul de mașini de afară îi dădu de înțeles că fast-food-ul din apropiere își deschisese porțile.

Înainte să iasă pe ușă ridică receptorul și verifică tonul, apoi îl așeză atentă înapoi în furcă. Într-o zi aveau să sune și atunci va scăpa din hruba asta. Urcă anevoie scările, încercând să alunge din moleșeala specifică dimineții, bătu discret la ușă de câteva ori până ce plicul maroniu se trecură prin deschizătură. Era mai ușor decât în alte dăți. Vocea groasă de dincolo de lemn îi explică scurt că tariful era același dar nevoile ei crescuseră.

Pentru că era clientă fidelă, un pachețel mai mic fu întins de aceleași două degete iar tipa asta de care am auzit îl prinse în căușul palmei.

Ultimii bani îi dădu pe mâncare și posibilitatea de a fi din nou ignorată în mijlocul tinerilor și familiilor care serveau micul dejun la mesele alăturate. Printre înghițituri își pipăi cutele feței – mici riduri încă slab formate în care fondul de ten alcătuia dungi subțiri care se ramificau din colțurile ochilor.

În următoarele două zile nu reuși să oprească nici măcar pistruiați cu barbă. Muncitorii cu caschetă treceau în grupuri pe lângă ea și se opreau la fetele tinere care se aflau sub oblăduirea cuiva, inițiau conversații cu cele care apăreau la colțul străzii îmbrăcate tot în alte haine. Din ce în ce mai scurte.

Când fiecare gură de aer pe care o respiri este pentru un pachet de metamfetamină, ceea ce se întâmplă e că te dezhidratezi constant. Trebuie să bei cantități mari de lichide doar pentru a alunga senzația de uscat din gură. Gingiile ți se retrag, măselele încep să își piardă stabilitatea, iar atunci când zâmbești, dinții ți-s mai alungiți decât ai celorlalți oameni.

Când fiecare gură de aer pe care o respiri este pentru un pachet de metamfetamină, ceea ce se întâmplă e că dozajul e invers proporțional cu efectul provocat. Iar când efectul e îndeajuns de mic și ai reușit să amanetezi tot ceea ce aveai de valoare, în loc să bați la ușa etajului al treilea primești o vizită de la un tip gras cu șapcă de camionagiu care nu așteaptă să fie invitat înăuntru.

În weekend reușești să-l atragi pe unul tânăr. E la fel de jerpelit ca tine dar cumva chestia asta poate fi un bonus. Cei jerpeliți au de obicei în buzunare un set complet format din pipă, staniol proaspăt și brichetă. Vremurile sunt grele, ai nevoie de orice ajutor poți primi. În cele din urmă nici nu mai trebuie să-ți plătească precum restul.

Și, în sfârșit, după ce aduni aburul în piept, ești în valea bătută de soare și te miri cum de florile, trunchiurile copacilor, pietrele, nu se topesc sub dogoarea aceea. Văcuța se întoarce cu spatele și începe să urmeze linia invizibilă care întretaie poiana. Încet – cu mersul ei de hipopotam. Maimuța de pluș dă drumul degetelor din palma ei și o urmează fără un cuvânt. Vântul face ca din când în când iarba de la picioare să se agite. O calci cu hotărâre, ca și cum ai ști încotro te îndrepți. Miroase a caramel, miroase așa cum ar mirosi o acadea aruncată în foc.

Când aproape ați ajuns în mijlocul pajiștii, maimuța își întoarce ochii goi spre tine ca să se asigure că îi calci pe urme, zâmbește, te încurajează din buzele ei subțiri. Când întrebi ”încotro?”, văcuța cu pete mov își întinde botul spre baza munților din depărtare și rămâne inertă cale de câteva momente.

Apoi iarba devine pietre albe din ciocolată solidă, cristale din zahăr care scot un sunet scrâșnit când calci pe ele. Formați un șir indian care pare să nu se grăbească, cu umbrele arătând ora opt dimineața, cu umbrele de mărimi diferite, cu a ta de mărimea secundarului.

Acolo, la baza muntelui, iarba crește în smocuri iar buruieni asemănătoare ciulinului se agață cu rădăcinile la vedere de pietrele mai solide, își fac frunzele să tremure. Dacă ai pune o tulpină cu spini sub limbă, s-ar topi dulce.

Tipul jerpelit se îmbracă fără să facă duș dar nu dă semne că ar vrea să plece, așa că te așezi la masă fără să îi spui o vorbă. E rece în încăpere, iar spătarul scaunului se lipește dureros de coloana vertebrală, extrăgând din epidermă ultimele urme de căldură ale cearceafului. Tipa asta de care am auzit trasează șiruri de cuvinte formând propoziții formând fraze formând un alt evantai cu spații goale distanțate. Iar din spate, clientul întreabă dacă are sau nu televizor.

Nu are. Camionagiul avusese grijă de asta, ca ea să poată rămâne pe lista celor care aveau voie să bată la ușa de la etajul trei. Când lipi creionul de masă, prin ușa deschisă de la intrare simți un val de curent străbătând coridorul și oprindu-se în moalele capului. Bărbatul era plecat și probabil că nu avea să-l mai vadă vreodată.

Tipa asta de care am auzit se gândi la gonoree, la sifilis, la micoze; la orice se putea manifesta prin mâncărimi specifice și inflamații ale canalului uterin. Se gândi la HIV și ciuperci genitale și alte chestii pe care o noapte de sex fără prezervativ le putea grava în memorie. Cea care o privi din oglinda băii avea cearcăne adânci sub ochi și o pată maronie sub bărbie. Alte pete mai mici, rozalii, marcau locurile în care se scărpinase vehement fără să-și dea seama.

Înainte să se îmbrace verifică tonul receptorului, apoi ieși pe ușă. Toate motivele recitate în gând și tonul exersat al vocii se risipiră când bătu discret la ușă și crăpătura acesteia se lărgi brusc. Cinci minute mai târziu, pipăia cu degetele plicul brun, testând cu pielea mărimea droburilor din el. Fumă mai mult de jumătate din conținut și se trezi doar când în mijlocul camerei camionagiul stătea cu mâinile în buzunarele canadienei lui, ignorând-o, analizând. Apoi adormi din nou, un somn lung, plăcut, liniștit.

În zori era la fel de frig, dar patul era acum doar o saltea cu așternuturi adunate într-un morman în mijlocul lui. În locul în care obișnuise să se afle canapeaua erau acum cele patru puncte cardinale care-i susținuseră picioarele – simetrice, lipsite de praf.

Tipa asta de care am auzit se plimbă pe străzi până ce întunericul scoase la iveală cu totul alte persoane decât cele pe care le vezi grăbind spre servici la ore fixe. Cu tocurile zgâriate și murdare făcu slalom printre bălțile a două cartiere, din când în când ezitând în fața câte unei vitrine cu manechine din bachelită, atât cât să-și recapete suflul și să uite de tremurul picioarelor. Genul de vitrine din care soțiile patronilor de editură alegeau fără discriminare.

E greu să convingi pe cineva că ai un tarif modic fără ca respectivul să se gândească automat că încerci să-i întinzi o capcană la capătul căreia îl lași fără cele de valoare. Că nu încerci să-l atragi în partea întunecată a unui tunel în care doi vlăjgani înarmați cu țevi din plumb îi vor transforma masa musculară într-o pastă vânătă, inutilă. Poate că singurul dispus să vină cu tine în apartament e un bătrânel care necesită asigurări continue că va primi cadoul vieții lui.

Bătrâneii sunt mai naivi de felul lor.

Ceea ce nu trebuie să-i spui este că ai nevoie de el ca să termini povestirea ce te va scoate din rahat; asta pentru că până și oamenii în vârstă pot face diferența dintre o persoană sănătoasă mintal și una a cărei privire se potrivește aspectului fizic. În niciun caz nu-i confirmi temerile legate de droguri.
Clientul miroase a scrum și medicamente și e extrem de nemulțumit că nu-l poți aduce spre orgasm atunci când vrea el. În loc să închizi ochii în fața ridurilor lui, pregătești folia, pregătești tubul din sticlă, pregătești ceea ce a mai rămas pe fundul cuvei din staniol și te oprești din vorbit doar ca să inspiri.

Bătrânul respiră greu și sacadat, pare că e pe cale să-și dea duhul acolo lângă tine. Printre gemete îți spune toate lucrurile acelea pe care oamenii doar le gândesc când trec pe lângă tine pe stradă. Cuvintele lui sunt cuie.

Mantre de ținut îngerii la distanță.

Imediat după ce ultimul val conștient de plăcere îi inundă fruntea, tipa asta de care am auzit se zgârie la picior în marginea ascuțită a unei ciuperci. Genul de ciupercă din zahăr topit care se rupe la bază cu o pocnitură atunci când îi deranjezi stabilitatea. Maimuța nu păru să observe, dar se opri când valea bubui în spatele ei. Gândaci cu carapace transparentă încremeniră pe petalele unei imense flori roșii, lăsând sunetul să le străbată corpurile. Văcuța întoarse capul spre ei și le spuse să se grăbească. Intrarea în peșteră creștea în dimensiune pe măsură ce se apropiau de ea. Din când în când, maimuța din pluș se lăsa depășită și privea înapoia lor fără să schițeze un zâmbet.

Tipa asta de care am auzit se aplecă și smulse o margaretă al cărei corp verde și subțire i se lipi de buricele degetelor. O lăsă să-i umple gura cu una din petale – vag iz de vanilie – apoi îi ajunse din urmă pe cei doi tovarăși de drum. Cu ochii mici și negri, văcuța privea întunericul din peșteră cu diferitele lui grade de umbră ce se pierdeau într-o beznă desăvârșită în depărtare.

Maimuța din pluș rosti ca pentru sine ”trebuie să ne grăbim”, apoi tipa asta de care am auzit era din nou în patul ei. Apucă să-l vadă pe bătrân ieșind șontâc pe ușă, apoi privi rapid spre noptieră unde o bancnotă mototolită răsărea printre ghemotoace fragile de scrum.

Își petrecu restul zilei încercând să găsească cuvintele potrivite. Hașurând cu vârful negru al creionului, rescriind, hașurând din nou. Trebuia ca totul să fie perfect, în așa fel încât corectorii să nu aibă prea mult de lucru. Se întrebă dacă ar trebui să pună mâna pe telefon și să contacteze pe cineva. Oricine. Cineva cu legături, cineva luat din cartea de telefon, cineva care i-ar fi putut spune cum merg lucrurile din momentul în care vrei să publici o carte pentru copii.

Acordă atenție descrierii peșterii așa cu o văzuse în vis, după care așeză creionul pe ultimul rând și privi cele două-trei urme de funingine lăsate de capătul pipei.

Încă puțin.

Luă micul dejun și plăti cu bancota mototolită. Mâncă încet, îngândurată, cu spatele la restul lumii, în colțul cel mai îndepărtat al fast-food-ului. Acolo unde privirii îi trebuiau secunde lungi ca să ajungă.
Sprijinit de rama ușii de la intrare, bărbatul cu șapcă de camionagiu se uita la ea flegmatic din holul blocului de locuințe. Fără să-i spună o vorbă, o lăsă să deschidă încuietoarea și o urmă în interior, plimbându-și ochii peste obiectele din jur. Tipa asta de care am auzit intră în baie și se privi în oglindă pe tot parcursul zgomotului care începu să se evidențieze din cameră: mobilă mutată, sertare trase violent. Din când în când câte o tuse, apoi sunetul unor sticle goale date la o parte. Din oglindă, femeia cu cearcăne nu spunea nimic și părea că se uită în gol.

O țigară mai târziu, încăperea arăta aproape la fel ca înainte – la fel de dezordonată, cu mobila la fel de prăfuită. O adunătură de haine lipsea dintr-un colț; dispăruseră curelele, poșetele ei, scrumiera și o vază ciobită care nu va fi fost cumpărată în veci de magazinele de amanet.

Motivul pentru care metamfetamina e atât de ieftină e faptul că o poți obține din ingredientele cabinetului din baie. Pastile contra răcelii se amestecă în eter până ce substanțele se separă, apoi praful alb rezultat se combină cu metanol până ce pseudoefedrina începe să plutească la suprafață. Cu un uscător de păr se evaporă alcoolul iar pseudoefedrina se combină cu fosfor roșu, iod și acid hidrocloric în părți egale. Amestecul se agită până ce toate ingredientele formează o singură soluție. Se adaugă hidroxat de sodiu o jumătate de oră mai târziu. Se adaugă eter. Se adaugă răbdare atunci când trebuie să separi straturile de impurități folosind pipeta. Se adaugă zece picături de acid hidrocloric. Apoi din nou răbdare.

În jumătate de zi ai cantități variabile de cristale mate uscându-se în demisol. Procesul nu e fără riscuri, dar bate de la distanță un loc de muncă stabil.

Cerșetori cu pulovere legate în jurul frunții, șoferi de cursă lungă, poate chiar cămăși albe care vor să treacă cu bine de un weekend presărat de stres – cu toții se înghesuie cu pipele lor, să cumpere, să absoarbă, să inspire. Pentru că e calea ieftină spre înălțare. Mai eficace decât dragostea. Droburile uscate se topesc, aburul urcă spre nări și gură iar câteva clipe mai târziu ești singurul om de pe Pământ.

E greu să momești bărbați în cochilia ta aproape goală atunci când ciorapii de damă îți atârnă mai mult decât se mulează; atunci când mergi șontâc din cauza rănilor de pe picior. E cu atât mai greu să accepți să faci sex fără prezervativ cu un străin pe care nu-l vei mai revedea în veci. Pentru acel surplus ce echivalează cu bacșișul pe două zile al unei chelnerițe oarecare.

Ajungi cu mintea spre termeni medicali și imaginile pustulelor purulente din toate cărțile de anatomie pe care le răsfoiseși în liceu. Ajungi cu mintea spre ”HIV” și ”agonie” și ”urticarii”. Tot ceea ce ar deranja fizic în viitorul apropiat. Tot ceea ce te-ar putea aduce cu un pas mai aproape de intrarea în peșteră și ceea ce se ascunde dincolo de ea.

Toate pentru că pur și simplu trebuie să afli.

Tipa asta de care am auzit s-a lăsat să cadă în așternuturile soioase abia după ce bărbatul a plecat. Cu moleșeala plăcută în creier, cu sângele încălzindu-i venele, cu țesuturile sugativând oxitocină. În momentul acela difuz dintre vis și realitate, momentul acela pe care dacă-l prelungești la infinit poți ajunge oricine altcineva, sunetele străzii se împleteau cu ecoul scurt al camerei. Mici reverberații care reproduceau modul în care piciorul scaunului se freca de podea, modul în care marginea sertarului zgârie peretele interior al nișei din care este tras. Sunet de staniol suflat de trecerea cuiva, apoi sirene pe trotuar, un grumaz dres, o tuse, un strigăt pe stradă.

E plăcut să nu poți distinge între toate acestea când carnea îți este relaxată.

Iar mai târziu, când te trezești, camera e atât de schimbată încât te întrebi dacă nu cumva ai adormit în locuința altcuiva. Când ieși pe ușă, nici măcar nu te mai obosești să fereci yala; nimic de furat din peisajul care ar descuraja orice curios. Pe măsură ce urci scările, lași în urmă ziduri crăpate, trepte care scârțâie, miros de dezinfectant și fum și rufe umede. Mirosul persistă când ajungi în fața portalului din lemn de la etajul trei. Bați discret în ușa despre care știi că se deschide doar la vreo zece grade – mereu cu lanțul de siguranță atașat, cu cineva în permanență rezemând-o temeinic de partea cealaltă.

Ți se spune că nu – nu primești. Nu mai primești. Ești la capătul cozii, acolo unde cel ce plânge mai tare impresionează mai puțin. Împreună cu cei fără de casă și gravide care și-ar amaneta fetușii pentru un pumn de cristale. Ești acolo pentru că ți-ai lăsat camera în dezordine și nu mai ai nimic de valoare de confiscat. Ești cu chiria în urmă, cu mult în urmă și o știi și tu.

Așa că afișezi aceeași față pe care o servești clienților, folosești același ton, aceleași gesturi. Pentru că – speri – dacă funcționează cu ei, funcționează și aici. Iar ușa se închide, separând liniștea din interior de cea de pe hol, cu tine gravitând în mijlocul ei.

Iar tipa asta de care am auzit, ceea ce face este să strige și să urle și să implore cu fruntea lipită de canatul vopsit în patru straturi succesive. Să spună, că dacă nu mâine, atunci poate poimâine. Va găsi un regizor tembel a cărui echipă e formată exclusiv din dresori de animale și atunci totul va fi bine, totul va fi ca la început. Vor vedea – le va aduce o copie drept dovadă. Și dacă s-ar putea, până atunci să deschidă pentru că e singura ei șansă de a afla ce se află în peșteră.

Apoi fruntea îi alunecă în gol câțiva centimetri, mușchii gâtului înțepenesc iar mâna păroasă se strecoară prin spațiul liber de sub lanț, două degete întinse ca un cârlig de prins rufele, plicul țintuit între ele.

Plicul nu e maro.

E alb, iar cuvintele încep pe o parte a lui și continuă pe cealaltă, acolo unde hârtia face un unghi de aproape 360 de grade și e împăturită în colțuri drepte. Un sfert de semilună din cafea tronând ca o ștampilă de autenticitate peste două verbe.

Undeva, prin oraș, zeci de astfel de plicuri fac înconjurul străzilor. Apărând fragmente de culoarea zahărului de intemperii și mâini tremurânde. Odihnindu-se în buzunarele pantalonilor printre brichete și pipe din sticlă și monezi. Plicuri trecând din mână în mână și poposind în preajma scrumierelor ciobite, plicuri atent golite cu o bătaie scurtă a degetelor.

Distribuție de acest fel nu găsești decât pe la editurile mai mari.

Iar tipa asta de care am auzit, tipa asta s-a întrebat doar cât de voluminos e conținutul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.