Am auzit de… (5) – Prima parte

Articol publicat in:Proza | 16 ianuarie 2013
Autor:

Am auzit de tipa asta care se temea mai mult de gonoree decât de o lamă paralel poziționată cu jugulara. La fel cum șansa de a muri de atac de cord este considerabil mai mare decât cea de a sfârși într-un accident feroviar, posibilitatea de a sângera între picioare mai des de șase zile pe lună o îngrozea mai tare decât litaniile unui sociopat în ureche.

Cu sociopații poți negocia.

Cu febra nu.

Iar febra însemna clienți mai puțini, cu excepția celor care erau atrași de chestii de genul acela.

Încercase lucruri și mai bizare la viața ei.

Următoarele care o speriau erau în ordine: scabia, tricomonaza urogenitală și refuzul. Cu ultimul se întâlnise de trei ori în ultimele șase luni, cu toate că încercase la mai toate editurile consacrate. E greu să publici o carte pentru copii când prenumele ți-e mai cunoscut printre familiști cu chelie și burlaci alcoolici decât în cercurile literare. Doar o dată în viață ar fi vrut să ridice telefonul iar la capătul liniei să fie un analist literar și nu vocea euforică a tipului corpolent de vinerea trecută.

Cerându-i timp pentru el în schimbul a patru bancnote.

Și culmea e că tipa asta de care am auzit ajunsese aici ca să devină educatoare. Sau jurnalistă – oricare din cele două s-ar fi prezentat ca oportunitate prima. Ieși din anul patru de facultate iar zece ani mai târziu refuzi să te reîntâlnești cu colegii de teamă ca nu cumva unul dintre ei să-ți recunoască numărul de telefon. Îți arunci pălăria ca aparatul de fotografiat s-o surprindă în aer, iar un deceniu mai târziu îți cauți chiloții prin praful unei guri de canal.

Știa că existau oameni care ajunseseră și mai rău.

I se mai spune ”blenoragie”, iar uneori simptomele apar de-abia după 30 de zile. Dureri pelvine, prurit genital, rar – conjunctivită. În niciun raport medical nu vei fi găsit neliniștea și foamea ca efecte secundare. Nu e ca și cum sistemului medical i-ar păsa că tu nu ai cu ce plăti chiria dacă doi sudori aleg să nu-și sărbătorească plecarea acasă cu tine. Chestia e că nimeni nu vrea să ducă soției cadouri venerice.

E cu atât mai greu să publici o carte pentru copii, cu cât masculi mirosind a tutun ieftin refuză să vină în maghernița ta și insistă spre camere de hotel murdare ori depozite abandonate. Doar taxi-ul te costă aproape jumătate din cât câștigi aplecându-te peste un banc de lucru, picioarele desfăcute, unul din sâni scoși afară ostentativ. Uneori nici nu apuci să sortezi cheile franceze după mărime, ochiometric, până ce trebuie să te întorci și să aștepți ca jetul cald să-ți năclăiască părul.

Bărbaților le place chestia asta.

E cu atât mai greu să publici o carte pentru copii, cu cât diminețile ți le petreci zdrobind pachețele din staniol cu tocul singurei perechi de pantofi care nu strigă ”sex” când o porți. Dimineața lucrurile merg mai încet – lumea e la servici, lumina dezavantajează clienții.

Începi timid, începi un experiment – îți zici – ceva ce să te scoată din rutină, ceva care să calmeze nervii și să te facă să pari mai degajată. Începi întâi cu un fum tras împreună cu altcineva: inspiri adânc, te îneci, încerci să ascunzi asta cu un alt fum, iar un sfert de oră mai târziu atârni într-un colț cu ochii dați peste cap și expresia de beatitudine pe chip – ca cele pe care le observaseși în alte ocazii pe fața celor din jurul tău. S-ar putea să începi în camera unei alte colege din branșă, ori poate în punctul de distribuție al tipului ăluia despre care se știe că vinde vise. În orice caz, începi și apoi continui. Ești hotărâtă să o duci la capăt de fiecare dată, până ce într-o zi totul decurge de la sine, cu hotărârea înlocuită de nevoie.

Am auzit de tipa asta – când într-o seară de joi i-a bătut la ușă un bărbat necunoscut, nu l-a refuzat. Nu l-a refuzat nici când a simțit mirosul de rachiu pe care-l emana din toți porii, nu l-a refuzat nici când i-a observat unghiile negre cu care se scărpina sub nas la răstimpuri. Așezată lângă el pe cuvertura împletită a canapelei, a încălzit cu bricheta capătul negru al tubului din sticlă și a inspirat adânc: acru și gros și alcool amestecat cu dioxid de carbon. Apoi l-a lăsat să o mângâie pe picior și să-i maseze sânul stâng, în timp ce vorbele lui se amestecau în vuietul de afară.

Ca de obicei, tipa asta de care am auzit a încălzit termometrul euforiei la flacăra slabă a lumânării și a înghițit aburul gros, menținându-l în piept atât cât era nevoie. Peste caracterele năclăite ale unui titlu care anunța victorii politice, staniolul înflorea ca un trandafir argintiu, static, cu mici droburi crem în loc de polen. Fragil. Vulnerabil la briza stârnită de părul ei.

Inspiră încă o dată, iar trei minute mai târziu barba lui nerasă îi întindea pe pielea obrazului o pastă subțire de transpirație, ritmic, în sus, în jos, iar în sus, iar în jos. Presărându-i urechea cu răsuflare și alcool și nume de femei celebre la care clientul n-ar fi avut altfel acces. Scopul era să prinzi apogeul euforic la începutul actului sexual, astfel încât orgasmul să fie de neglijat – o mică pată de cerneală într-o baltă neagră, calmă. Când centrii plăcerii îți sunt masturbați constant, sexul în sine ți se pare o glumă nereușită.

Văzu râuri de ciocolată vâscoasă curgând la baza palmierilor din zahăr verde. Formând o serpentină de cafeniu ale cărei unduiri aruncau umbre de alb acolo unde soarele de deasupra se reflecta pe suprafața în continuă mișcare. Mușchi gros din vată de zahăr se cățăra pe trunchiurile copacilor, căutând nordul, ascunzând insecte cu gust de marțipan. Prin mirosul de caramel al plantelor, stropi mici de rouă se căutau reciproc ca să formeze bule transparente și lipicioase pe carnea lucioasă a frunzelor.

Într-o liriște presărată cu dropsuri mentolate, întinsă pe spate și cu brațele sprijinite sub cap, o maimuță din pluș zâmbea spre cer. Cusătura antebrațelor era vizibilă de la depărtare, albul contrastând cu blana maro-închis care se ridica și se lăsa ritmic în zona pieptului. Ca o piatră aruncată cu putere, o pasăre străbătu cerul în diagonal, iar maimuța se ridică într-un cot și privi drept spre ea, în modul în care te-ai aștepta de la un actor să privească în față camera de filmat când urmează să spună ceva definitoriu pentru scenă.

Cu iarba agățându-i-se de tălpi, tipa asta de care am auzit clipea rar în direcția liniștii și nici nu auzi când jucăria îi șopti ceva de la depărtare – ceva slab, ceva zâmbit, ceva liniștitor. Apoi o trezi senzația de usturime dintre picioare. Pipa din sticlă făcea ca anumite porțiuni alte textului să pară distorsionate, lărgite – o lupă avortată evidențiind adresa poștei redacției. Lumânarea era doar un ciot scund, un vulcan gălbui din care un singur fir negru și erect se curba spre tavan.

Nenorocitul plecase fără să-i plătească.

Se ridică și încuie ușa de la intrare apoi intră sub dușul rece încă îmbrăcată. Sprijinind faianța cu fruntea, indiferentă la balta care se lățea dincolo de granițele spațiului destinat igienei.

Micul dejun pe două zile sau o gâlmă argintie cu interior zgronțuros. Indiferent de opțiune, le pierduse pe amândouă în ultimele ore și nu era fericită deloc.

Nu era prima dată când cineva pleca fără să-și plătească extazul, dar cu fiecare ocazie îndrăznea să spere că era ultima. Își dădu jos hainele pe care încă le mai purta și apăsă cu palmele marginile chiuvetei presărată de fulgere întunecate în locurile în care albul era crăpat și vechi. Din oglindă, partea superioară a dinților afișa tartru galben. Bău din belșug folosind căușul palmei iar apa de la robinet nu avea nici pe departe gustul dulce al rouăi din vis. Era stătută, mirosea a var.

Două zile mai târziu și criticii literari încă îi evitau receptorul. Afară ploua așa că trebuise să rămână în casă jucându-se cu telecomanda, navigând printre canalele TV fără un scop anume, aruncând din când în când un ochi spre rotița numerotată a telefonului. Ieși doar ca să bată discret la ușa etajului trei, de unde cineva – mereu altcineva – îi strecura pe lângă bancnote plicuri cu rășină pisată. Bucățile translucente se aprindeau și începeau să sfârâie în căușul lor din aluminiu așa cum tămâia începe să se transforme în biserică înainte de mirosul înțepător, divin. Duci cu religiozitate plicul pe lângă pereții scorojiți ai coridoarelor, întrebându-te dacă te-ai putea așeza în patru labe în caz că praful ar aluneca printr-o ruptură a hârtiei și ar ateriza pe carpeta mizeră. Încercând să distingi jegul de ceea ce trebuia cules, măturând cu latura palmei, apucând bobițele cu buricele degetelor și suflând peste ele cu atenție.

Undeva, de partea cealaltă a planetei, un bijutier neîndemânatic făcea fix aceeași chestie cu o jumătate de lingură de diamante neșlefuite.

Apoi telefonul sună și nu erau cei de la editură, iar spre seară un alt bărbat îi bătu la ușă. Era îmbrăcat într-un costum vechi, ros pe la colțuri. Probabil un comis-voiajor aflat în trecere prin orașul ei, cu telefonul mobil închis în buzunarul de la piept și un geamantan din imitație de piele strâns ținut în mâna stângă. La început încercă să fie galant cu ea – un soi de politețe exagerată care ținea loc de curtare și care dispăru imediat ce tipa asta de care am auzit își dezveli umărul cu mâna în care încă ținea țigara.

Îl lăsă să se dezbrace și să se ascundă sub pătură, încercând să-i evite privirea, apoi vărsă conținutul plicului în cuva din staniol, atentă să-i bată marginile cu degetele în așa fel încât praful care ar mai fi rămas prin colțuri să se alăture bucăților mai mari de chihlimbar. Când bărbatul o întrebă cât timp are la dispoziție, scăpără bricheta și ghidă aburul prin tubul de sticlă, plimbându-l cu limba printre incisivi și grăbindu-l în cele din urmă spre plămâni.

Bărbatul mirosea plăcut, atât cât ”plăcut” e apă de colonie ieftină. Îi dădu jos maieul cu greutate și băgă o mână pe sub cuvertură, fumul încă levitând înțepător printre cutele plămânilor. Când simți primele semne ale moleșelii intră sub protecția caldă a păturii și zăbovi o clipă înainte să-l cuprindă cu buzele.

Cu ceafa lipită de tăblia patului, capul clientului nu contenea să vorbească.

Îi povestea despre câte uși i se închiseseră în față, despre cât cântăreau douăzeci de enciclopedii cu copertă cartonată; despre cum obrajii încep să te doară după ce zâmbești cale de o dimineață întreagă, despre cum untul de arahide se solidifică atunci când ajunge la bazele vulcanului alcătuind cruste ascuțite și dulci. Despre cum șerpi cu corp de acadea așteaptă pașnici pe tulpinile copacilor ca să-i guști cu limba. Despre cum soarele încălzește suprafața caramelizată a stâncilor atât cât să-ți poți adânci degetele în ele.

Dincolo de palmierii inerți cu ai lor nuci de cocos din ciocolată amară, în mijlocul liriștii, maimuța din pluș îi făcea semn cu mâna. Să se apropie, să se apropie, curaj. O prinse de palmă cu degetele ei moi și o ghidă spre o cărare al cărei nămol era întretăiat de firișoare de sirop rozaliu.

În camera de hotel, comis-voiajorul o prinse de șolduri și-o întoarse cu fața spre perete. Vreme de câteva secunde studie imperfecțiunile din varul zidului și așteptă până ce acestea începură să se apropie și depărteze ritmic la fiecare secundă. Varul era alb, era pur, era vată de sticlă întinsă pe jos precum zăpada. Când călca pe ea, în loc de senzația de frig rămânea doar moliciunea solului. Urmele tălpilor ei cu cele cinci gropițe alăturate, adâncite. Din când în când, maimuța se uita la ea cu ochii din plastic doar două jumătăți de mărgea neagră. Mici și inexpresivi, căpătând viață doar când privirea femeii cădea asupra gurii vesele de dedesubt.

Rămurele din zahăr ars trosneau atunci când trecea pe lângă ele, se rupeau în bucăți de sticlă brună când le atingea din greșeală cu podul palmei. La o curbură a cărării apucă o frunză solidificată și-o băgă în gură, lăsând-o să se topească sub limbă și să se amestece cu saliva, într-o pastă dulce, cremoasă. Cu mersul ei caraghios și apăsat, jucăria din pluș o conducea spre un câmp deschis și larg ce se întrevedea deja printre crengi a căror rășină era sirop gros.

Undeva în depărtare se auzi un zgomot metalic care răsună până la ei. Un zgomot pe care o imensă roată zimțată l-ar face atunci când ar fi scăpată pe beton. Fontă lovind piatră. Maimuța se opri ca și cum s-ar fi răzgândit iar tipei ăsteia de care am auzit îi fu teamă că vor trebui să se întoarcă din drum.

Încă cinci pași și începu să distingă o formă dincolo de iarba înaltă și buruieni. Ceva alb, ceva care se mișca, ceva ce făcu maimuța să zâmbească din cusăturile ei.

Era dimineață când simți că trebuie să dea la o parte pătura groasă care o sufoca. Alungit lângă ea, ultimul client dormea pe spate cu gura întredeschisă, lăsând aerul să iasă cu un zgomot enervant și sistematic. Încă în pielea goală, se împletici până în colțul care servea drept bucătărie și puse un ibric la încălzit. Mirosul de cafea îi dădea mereu speranțe, uneori mai înviorătoare decât gustul amărui care-l preceda. Prin jaluzele, orașul de-abia se trezea la viață, o salvare îndepărtată dând tonul zilei cu viuietul ei distinct.

Ceva mai târziu, bărbatul refuză politicos ceașca aburindă și se aranjă în baie în fața oglinzii. Prin perete îi povestea că va trebui să rămână în oraș până la ora paisprezece când îi pleca trenul. Apoi, și mai târziu, imediat după ce și-a aranjat cravata cu un gest tipic, i-a numărat rapid bancnotele și i le-a înmânat ceremonios din pragul ușii.

E de două ori mai greu să scrii un text atunci când ai la dispoziție doar un creion și un teanc subțire de hârtii. Nici cu mașina de scris nu i-ar fi fost mai ușor, dar un calculator i-ar fi fost de mare ajutor atunci când decidea că o frază trebuia rescrisă. Cu semiluna lăsată de baza cănii cu cafea pe prima pagină, tipa asta de care am auzit a început să scrie și a hașurat trei pagini până a ajuns la roata zimțată din fontă.

Rândurile erau ușor aplecate spre dreapta și se distanțau vizibil dacă priveai hârtia de departe – un evantai de fraze deasupra cărora spațiul de titlu rămânea vacant.

Luă micul dejun la un fast-food din apropiere și plăti cu banii comis-voiajorului. Ca de obicei, restul clienților încercau prea mult să o ignore, evitându-i irișii, privind peste umărul ei atunci când încercau să-i surprindă cu colțul ochiului obrajii. Partea proastă cu metamfetamina era că puteai să-ți ascunzi mirosul gurii respirând pe nas, dar petele maronii de pe piele rămâneau acolo ca un stigmat cu care – în cele din urmă – trebuia să te obișnuiești. Printre celelalte efecte care-i dădeau bătăi de cap se numărau anorexia, vederea încețoșată, acneea și hipertensiunea. Ultima nu era sigură dacă se intersecta cu vreo boală primită de la tânărul de săptămâna trecută.

Cu fiecare nou simptom, tariful ei scădea considerabil. Sunt puțini cei care apreciază modul în care tremuri pe tot parcursul perioadei de dinainte de orgasm. Adaugă un tic nervos atunci când vorbești și mai poți reduce un pic din suma pe care trebuie să o primești la sfârșit.

Paloare – un procent în minus.

Stare de agitație – un procent în minus.

Constipație – un procent în minus.

Toamna trecută își amanetase pe rând clienții, vânzându-le datele unor fete proaspăt-mutate în cartier.

Dacă tot urma să-i piardă, măcar să profite o ultimă dată de pe urma lor.

Ceea ce se întâmplă când fluxul de pachețele sintetice rămâne constant este că trebuie să cobori câte o treaptă mai jos în fiecare anotimp. Să faci slalom printre gradele sociale și să bifezi fiecare eșec ca pe un semn că trebuie să o apuci mai departe. În doi ani ajungi de la adolescenți virgini aduși de unchii lor pentru inițiere, la studenți fără bursă, la pătura mijlocie a suburbiilor, la muncitori sezonieri care nu înțeleg o iotă din limba ta maternă. Pe listă mai rămăseseră doar ciudații și oamenii străzii, dar spera că erau încă departe.

Ceea ce se întâmplă atunci când ai epuizat toate resursele și nimeni nu te mai vrea, este că ajungi să joci prin filme de categoria B. Pentru cât i-ar fi fost necesar să supraviețuiască o săptămână, urma să facă sex anal cu un ciobănesc german sau să se lase penetrată cu obiecte ascuțite. Existau destule nișe în underground-ul cinematografic pe care le puteai explora și dacă erai ciung, atât timp cât erai dispusă să faci lucrurile care de-abia mențineau vii aceste nișe.

Gură uscată – un procent în minus.

Tahicardie – un procent în minus.

Dupămasa dădu o raită prin zona hotelurilor. Erau genul de hoteluri sub numele cărora nu vei găsi niciodată stele, dughene infecte în pragul cărora frânturi de ziar și doze goale de bere anunțau camere lipsite de room-service. Se plimbă cu brațele încrucișate pe piept ignorând vântul care-i intra pe sub fusta scurtă, încercă să inițieze conversații lascive cu câțiva trecători care nu păreau grăbiți, dar fără folos. Încă dinainte să se lase întunericul, era din nou în garsonieră, reîncălzind droburile de sare ca acestea să provoace abur gros, îmbătător. Făcându-le să se topească cu atenția cu care o mamă ar încălzi mâncarea copilului ei. Ziarul pe care pipa aștepta inertă anunța concerte care avuseseră loc în urmă cu trei luni; reclame care te momeau cu personajele lor fericite; anunțuri ale unor oameni care probabil că reușiseră deja să-și vândă mașina, canapeaua, rochiile de mireasă.

Lași ceața chimică să-ți inunde creierul, lași pipa fierbinte să-ți alunece printre degete, te lași să cazi pe spate în așternutul rânced și pătat de lichid seminal. Iar ceea ce se întâmplă nu diferă de alte sute de asemenea incidente: neurotransmițătorii își ejectează conținutul cu furie ca urmare a aburilor rezultați prin arderea cristalelor. Apoi multiplici cale de câteva minute orgasmul oferit de dragostea vieții tale și te trezești pe întuneric cu salivă uscată în colțul gurii. Te trezești în focuri de armă sau poate doar strigăte. Te trezești în curcubeul roș-albastru al poliției care aruncă dungi colorate, paralele, pe peretele opus jaluzelelor.

Ușa de la etajul trei se deschide și în miez de noapte dacă insiști îndeajuns. Înveți să ceri mereu puțin mai mult, ca să compensezi ultima explozie. Tipa asta de care am auzit a trebuit să insiste de data aceasta până ce mâna s-a strecurat prin fanta ușii ca să frece plicul maroniu de banii ei. Înapoi în cameră, foaia cu ștampila semilunii subțiri era luminată de felinarul de afară iar femeia își spuse că precis copiilor o să le placă. După ce va termina, poate va încerca să și deseneze maimuța ca să nu dea de lucru ilustratorului editurii.

Maltrată trei foi până ce trebui să se declare înfrântă de continuarea poveștii care se oprea brusc și iremediabil în fața formei albe și difuze din pajiștea de un verde crud. Își amintea mirosul de caramel, sunetul făcut de iarba dulce, simțea încă sub tălpile goale moliciunea zăpezii din vată de zahăr. Simțea chiar și senzația lăsată pe palma ei de materialul textil al degetelor jucăriei, dar dincolo de asta se aflau doar alte pagini A4 cu colțurile îndoite – goale, imaculate, de nepătruns.

Când o vor căuta, cei de la editură vor fi dezamăgiți.

Apoi un pensionar ridat s-a cazat vreme de două ore în camera ei de decompresie morală și a trebuit să-i mângâie corpul și să-i asculte gemetele. În timp ce-i stimula testiculele, tipa asta de care am auzit încerca diferite cărări ale imaginației, zugrăvea în mereu alte tonuri peisajul din memorie, încerca tot ceea ce mintea detașată i-ar fi putut insufla ca să o ajute să treacă dincolo de ultimele tufișuri de la capătul pădurii. Nu ieși din reverie nici când bătrânul își înfipse dureros degetele în părul ei și-i smuci capul de câteva ori.

Astea sunt chestii pe care nu le poți trece pe niciun CV.

Patul emana iz de mucegai iar mirosul a zeci de corpuri se împletea într-un șnur gros al realității, îndeajuns cât să o trezească la final precum o capsulă pocnită în dreptul nărilor. Bătrânul lipi bancnotele de noptieră împrăștiind scrumul căzut pe lângă scrumieră, își culese hainele și închise ușa în urma lui, secționând liniștea coridorului de cea din cameră.

A doua zi – mic dejun sub forma a două chifle cu pastilă de carne și sos de roșii, varză murată cu bucățele de cașcaval topit și doar o frântură de ceapă tocată. Mesteci în așa fel încât dinții sănătoși să păstreze bucățile de carne la distanță de cavitățile cariate din spate, meseci și înghiți și poate – când termini – un bărbat în salopetă albastră te va întreba în șoaptă unde locuiești.

Cu baza brichetei zdrobești cristalele mai voluminoase. Undeva în spate, de partea cealaltă a patului, bărbatul s-a dezbrăcat de salopetă și respiră zgomotos. Știi că anticipează momentul și e tăcut doar atunci când te vede că duci tubul de sticlă la gură. Fumul e plăcut, e rafie arsă, îți lasă cerul gurii uscat precum deșertul de la marginea mării. Începi să-i bângui ceva, orice i-ar plăcea să audă. Despre cât de viril e, cât de bine-clădit, îți afunzi oja printre cârlionții de pe piept iar următoarea chestie care se întâmplă e că vorbele ți se transformă în gângureli ininteligibile, o limbă a îngerilor înțeleasă doar de tine. Apoi tipul îți desface picioarele iar maimuța își croiește drum printre două liane cu același gest.

Gustul din gură e gustul frunzei caramelizate.

Cu ochii ei mici și negri, jucăria din pluș întinde mâna cealaltă și-ți arată: la marginea pajiștii e o văcuță albă cu pete mov, circulare. Se mișcă încet și adulmecă pe îndelete iarba din zahăr verde înainte să apuce să tragă de ea cu buzele. Are picioarele scurte, corpul plat precum o ciupercă din material textil, coada cusută cu măiestrie pe partea dorsală. Ochii sunt două semisfere întunecate lipite una aproape de cealaltă – mici și lipsiți de pupilă, calmi, blajini. Văcuța are mersul lin, vine spre tine și-și lipește botul moale de piele, te adulmecă și-și bagă în tine capul asemeni unui câine bătrân care se vrea mângâiat.

Nu-i vezi gura mișcându-i-se, dar jucăria din pluș îți spune că aventura de-abia începe. Că aveți un drum de făcut și pericole de înfruntat. Prin desișul pădurii din spate, o roată zimțată cade cu zgomot și face păsările să țâșnească din coroana copacilor într-o explozie de triluri – artificii colorate pe suprafața cerului lipsit de nori.

Gândacul de bucătărie se transformă într-o picătură imensă de mațe și chitină sub talpa bărbatului.

Scârbit, omul își șterge pantoful de un ziar prăfuit, lăsat pe jos, trasând o dungă gălbuie și difuză peste fața unui politician. Pe tipa asta de care am auzit o plătește în bancnote mici, ca cele pe care le primești ca rest atunci când cumperi o doză de suc. Genul de doze din aluminiu pe care le vezi plimbate în cărucioare de oamenii străzii.

Abia după ce clientul plecă, împături prezervativul în același ziar și aruncă ghemotocul într-un colț al camerei, lăsându-l să se amestece printre ambalaje vechi, pachete goale de țigări și ciorapi murdari.

Își aprinse un chiștoc încă în floarea vârstei și se așeză la masă unde, încă în pielea goală, începu să reproducă din adjective modul în care soarele cădea pe blana fină a văcuței. Felul în care nu lăsa urme în pământul pe care călca, perfecțiunea circulară a semnelor mov de pe spatele ei.

Era ea, maimuța și vaca din pluș și zgomotul ce deranja valea. Un scop înalt, tovarăși de drum inofensivi.

Copiii adoră chestiile de genul acesta.

Seara și-o petrecu în fața unui magazin de băuturi alcoolice, scrutând trecătorii și zâmbindu-le celor
care nu păreau încruntați. Poate unul dintre ei era chiar patron de editură, gata să-i ofere un contract în schimbul unui abonament săptămânal pe care cineva ca ea putea să-l onoreze fără obligații materiale. Inițiind conversații de câteva secunde cu tipi nebărbieriți ca să-și dea seama dacă diferă de stereotipul de care cei din branșa ei trebuiau să se ferească.

Genul de oameni care pirogravează cu vârful țigării ochii din instantaneele unor blonde trase la indigo.

Genul de oameni în haina cărora puteai găsi buzunare secrete, pline de foarfeci ascuțite.

Când geamul se derulă în jos, tipa asta de care am auzit se aplecă prin metalul rece al portierei, atentă să-și împingă sânii în afară și să se miște lasciv, încet. Era un roșcovan cu barbă deasă care stătea țeapăn la volanul camionetei. Nu părea genul care are chef de discuții voalate așa că-i spuse direct tariful și intră în mașină când șoferul îi făcu un semn cu mâna. Ceva din ea tânjea după bani, dar o mică parte era doar curioasă cum se va dezvolta povestea. Unde voia să o ducă maimuța și companionul ei, ce cărare va fi apucat departe de străzile umede ale orașului.

În camera ei era întuneric – trebuie să fi fost trecut deja de miezul nopții. Bărbatul se așeză pe marginea patului fără un cuvânt. De data aceasta, tipa asta de care am auzit se duse direct la măsuța de lângă geam unde, pe ziarul încrețit de lichide vărsate, tubul scurt din sticlă aștepta într-o fantă a hârtiei. Dibui din poșetă sfera din staniol și începu s-o desfășoare cu grijă. Apoi îl auzi pe client întrebând-o ce trebuie să facă. Avea vocea caldă, cumpătată.

Tipa asta îi spuse că orice, atâta vreme cât își permitea să plătească în caz că depășea termenul-stadard.

Celălalt începu să se dezbrace în beznă, îl văzu cu coada ochiului vreme de o fracțiune de secundă atunci când bricheta scăpără de câteva ori. Apoi ochii necesitară momente lungi ca să se obișnuiască cu lumina puternică a flăcării. Aprinsese o lumânare și acum pârjolea fundul cuvei din staniol deasupra ei, atentă la semnele care eliberează gazele sintetice.

Roșcovanul era în spatele ei și-o mângâia pe umeri în modul în care un brutar ar manevra ultimul aluat al zilei. Și chiar în momentul în care ducea capătul transparent al pipei la gură, îi simți mâna hotărâtă pe încheietura ei.

Urma să fie unul din acele cazuri.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Felix Tzele said:

    Foarte tare! Stil, cojones, structura narativa din otel, personaj bine construit. I want moar!
    Felicitari, Razvan T Coloja!

  • Andreea Sterea said:

    Punem si partea a doua curand, promit!

  • Razvan T. Coloja (author) said:

    @Felix: thanks de aprecieri. Un text integral din aceeaşi serie a fost publicat tot pe suspans.ro acum ceva vreme: click.

  • Andreea Sterea said:

    Aici este link-ul pentru toti cei care au prins gustul prozei lui Razvan

    http://suspans.ro/literatura/proza/am-auzit-de-2

  • Mircea Pricăjan said:

    Palahniukian as always, Răzvan. E fain ciclul ăsta, ţi-am mai spus. Trebuie doar periat pe ici, pe colo, pe unde transpare prea puternic sintaxa englezească, şi fandacsia-i gata.

    Înţeleg, deci, că pt „Familia” rămâne valabil fragmentul de roman. 😉

  • Razvan T. Coloja (author) said:

    @Mircea: yep-yep, rămâne valabil fragmentul. Nici nu mai ştiam din care manuscris îţi trimisesem o bucată… Dacă-i din Pangeea, e de actualitate, că respectivul iese în martie la HB.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.