Aniversare

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

15 ianuarie 1998. Liceul Mihai Eminescu, Baia Mare. Zi de sărbătoare. Cu febrilitate, profesori şi elevi aranjau sala festivă pentru evenimentul, ce trebuia să marcheze ziua. Cei care avuseră lipsa de inspiraţie să asiste la serbarea „marelui” poet naţional, încercau să-şi mascheze plictiseala, conversând cu falsitatea de rigoare. Departe de toată vânzoleala, departe de agitaţia organizatorilor şi de iureşul agresiv al spectatorilor, în ultimul rând, Alex desena un trandafir. Gândurile lui distonau patetic cu hărmălaia şi gesturile nevrotice din jur.

„Care este unitatea de măsură a durerii? Ţipătul? În venele mele adastă o durere, care nu-şi găseşte forţa de expresie. Nu există ţipăt pentru chinul meu, atât de perfect este!”

Râse ca pentru sine, încercând să finiseze conturul trandafirului. Era un desen care îmbina brutalitatea expresionistă cu subtilitatea şi delicateţea maeştrilor impresionişti. Spinii suavi erau o transpunere artistică a Ideilor platoniciene, puteai ghici pe vârfurile lor stropi de rouă însângerată, pe când petalele rozei puteau fi confundate cu nişte bucăţi proaspete de carne de viţel. Schiţa lui Alex îmbina grotescul cu inocenţa, îndeosebi inocenţa ei înspăimânta, pentru că nu te-ai fi aştept s-o găseşti acolo. Alex ridică puţin ochii de pe schiţa sa. Pregătirile erau pe sfârşite. Mai devreme, un profesor impozant îl chemase să ajute la mutatul unei oglinzi, dar Alex era prea cufundat în gândurile sale şi profesorul se retrase iritat, în căutarea unui voluntar mai cooperant. O fetiţă cu mustaţă îl invită pe Alex să se alăture grupului de referenţi, el îi răspunse scurt: „Mai târziu…”

Serbarea începea. Pe scenă era o adunătură ridicolă: profesorul cu greutate într-un hălăţel de maistru, trei fetiţe arogante, dintre una cu mustaţă, desigur, un rocker cu chitară, pentru acompaniamentul părţilor lirice şi o domnişoară, deja bătrână, la pian. Alex se simţea înstrăinat de spiritul sărbătoresc, pentru că îi lipsea acel mecanism de adaptare, atât de necesar în orice colectivitate. Mişcările mecanice ale invitaţilor îi trezeau un sentiment usturător de inadecvare. Parcă asista la un cabaret ameţitor şi lasciv, la un întunecat bal al fantomelor. Oameni pe care îi stigmatiza goliciunea interioară se etalau cu nonşalanţa agresivă a lipsei, cu o aroganţă grotescă. Simţul ridicolului era calitatea sa esenţială, care îl făcea pe Alex să suporte distinsa adunare.

Profesorul impozant îşi începu discursul. Era  peroraţia standard, pe jumătate odă, pe jumătate mesianism naţionalist, pe care o recita odată sau de mai multe ori pe an, la prilejuri festive. Se repetau halucinant sintagmele învechite: „marele geniu”, „a cântat plaiurile mioritice”, „cel care a venit să ne salveze neamul”, „deplinul român”.

La început, Alex asculta cu stupoare, incapabil să creadă că un profesor poate fi atât de lipsit de sinceritate, atât de limitat şi de prolix. Gândi: „Poate halucinez. Chiar, dacă aş fi nebun, mi-aş da seama?” Si râse puţin prea tare, amintindu-şi de dialogul lui Brad Pitt cu Kevin Spacey din Se7en. Râsul lui pică într-un moment nepotrivit, tocmai când profesorul spunea „Să nu-l uităm pe el, pe care Dumnezeu l-a dăruit acestui neam. Azi, azi mai ales…” Câteva priviri iritate îl fixară mustrător pe Alex, care se retrase la trandafirul lui, gândind: „V-am trezit din somn?”

După oda profesorului Greuceanu, soldată cu aplauze tumultoase, urmă alta, cea a fetiţei cu mustaţă, pe care Alex o decodă imediat, ca plagiat din Călinescu. Nu lipsea nici una din întorsăturile de condei ale introducerii şi ale încheierii din Viaţa lui Eminescu şi bineînţeles că asistenţa a gustat momentul.

După alte două plagiate şi sesiuni darnice de aplauze, a urmat un moment de cumpănă, în care toată lumea aştepta încheierea cu cântec a sărbătorii poetului. Dar iată că fetiţa cu mustaţă îşi aminti că şi Alex are de prezentat un referat. Din ultima bancă, Alex se urni pe scenă cu o privire plictisită. Mulţimea, deja obişnuită cu momentele penibile, se întoarse la picoteala ei placidă. Cameramanul de la televiziunea locală lua prim-planuri cu profesorii, inspectorul, ghirlandele de garoafe şi cu fetiţele conştiincioase. Alex evită treptele şi se aruncă direct pe scenă, în mijlocul ei. Câteva secunde de tăcere. Cu o voce muzicală –era muzica disocierii–, Alex începu:

Memento mori reprezintă expresia unei ruperi. Poemul este rupt, Eminescu este rupt. Primul şi ultimul episod sunt strâns legate între ele. Geneza trimite la Apocalipsă, Apocalipsa este o versiune mai nuanţată a Genezei. Restul poemului, lunga înşiruire a decadenţei istorice, este un pretext pentru învăţătura lui Eminescu despre Sfârşit.

Mulţimea conştientiza treptat că ceea ce nu trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Inspectorul de română aproba candid din cap, cu o privire distrată, profesorul greu îşi păstra ţinuta, elevii şuşoteau în continuare, dar ceva părea în neregulă. Ceva se schimbase, toţi o simţeau.

Deodată Alex aruncă pe jos hârtiile din care citea şi se opri. Mulţimea trezită îl fixa intrigată. Parcă simţind puterea pe care o are asupra spectatorilor, Alex continuă:

― Dar voi nu înţelegeţi. Voi sunteţi morţi. Voi nu existaţi, nu contaţi.

Alex le vorbea cu un dispreţ lipsit de orice subtilitate şi timbrul vocii sale avea accente isterice:

― Simţiţi această moarte în trupuri, cum vă invadează ţesuturile, cum vă controlează gândirea, cum vă trece prin vene, cum vă explodează în centrii durerii şi în centrii plăcerii? Da, o simţiţi, dar nu ştiţi să-i daţi nume … Simţiţi acest preaplin de moarte în sufletele voastre golite, în inimile mici şi meschine, simţiţi acest Rău fără sfârşit? Da îl simţiţi, dar nu ştiţi să-l numiţi. Vă închinaţi Morţii, pentru că simţiţi că este mai mare decât voi, atotputernică şi infinită! Vă veneraţi Dumnezeul morbid! Dragi neoameni, când o să vă naşteţi?

În ochii spectatorilor şi a poeţilor de partid se citea anxietatea. Alex râse şi continuă, accentuând cu dispreţ cuvintele:

― Eu am o cruce de purtat, voi un coşciug.

În tăcerea mormântală care domnea se auzea doar vocea muzicală a lui Alex. Niciodată un artist nu a fost ascultat cu atâta asiduitate, pentru că niciodată un artist nu şi-a folosit cu atâta devoţiune sufletul drept instrument.

― Îl veneraţi pe Eminescu? şi aici Alex se întoarse spre profesorul impozant, care se gândea să cheme poliţia. Veneraţi-mă pe mine, căci şi eu vă dispreţuiesc.

Alex sări de pe scenă şi ieşi din sală, părăsind mulţimea într-o stare vecină cu panica. Cineva avu chiar proasta inspiraţie să aplaude, cumva fără voia sa, dar se opri, la privirile severe ale profesorilor. Adolescentul ajunse rapid în stradă, întrebându-se îngândurat ce efect a avut speech-ul său. Îşi închipui că termenul „nebun” era folosit în sală cu o frecvenţă maximă şi avea desigur dreptate. Asta îl amuza: „Pentru o clipă faţă în faţă cu adevărul. Şi degeaba, bineînţeles…”

Seara Alex se uita la televizor împreună cu bunica sa. Aveau o conversaţie aprinsă despre importanţa socială a muzicii rock. Alex avu proasta inspiraţie să schimbe pe Cinemar, canalul local:

„La Liceul Eminescu s-a sărbătorit ziua marelui poet naţional. Profesori şi elevi s-au adunat pentru a-l omagia pe marele nostru geniu…”

― Uite, Mami, asta a fost la noi la liceu … Şi eu am fost prezent …

― Da? Ce interesant, răspunse bunica. Si după un moment de ezitare, bunica ţipă:

― Andra, hai că-i Alexandru la televizor…

― Hai, mamă, că poate mă dă şi pe mine pe post, se asocie Alex invitaţiei.

Ca o vijelie, mama lui Alex apăru din sufragerie, unde preda neobosită lecţii în particular.

― Unde? Unde eşti?

― Stai, să vedem dacă mă arată …

„Sărbătoare aceasta este de mare însemnătate pentru orice român. Elevii Liceului Mihai Eminescu…”

― Uite-s jacheta şi şapca, puiu’ mamii!

― Da, e Alex, spuse bunica, încântată.

Înainte de a trece la ştirea următoare, camera făcu un stop-cadru pe silueta lui Alex, văzută din spate. Este inutil să spunem că cei trei râdeau în hohote, toţi din motive diferite, probabil.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Suspans, nr 27 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Aniversare de Ştefan Bolea. […]

  • Paul said:

    Sunt cateva pasaje care iti raman involuntar intiparite pe retina… Stranie si foarte interesanta povestirea! Felicitari!

  • Stefan (author) said:

    Iti multumesc!

  • Un august plin de… « SCIFIENTLAND said:

    […] rămas cu impresia că tableta „Aniversare”, de Ștefan Bolea, conține un mesaj subtextual. Al cărui sens pare însă că se diluează în […]

  • Scriptorium Septembrie | Gazeta SF said:

    […] “Aniversare”, textul semnat de Ştefan Bolea, ne prezintă confruntarea şi izbirea dezastruasă a două lumi: cea a falsităţii şi ipocriziei de o alta a sensibilităţii şi a profunzimii sentimentelor trăite. Textul este bine scris, simţămintele descrise fiind profunde şi veridice, iar critica la adresa societăţii şi a sindrofiilor intelectuale motivată, însă finalul m-a cam lăsat cu ochii în soare. Mărturisesc că nu am priceput de ce râdeau cele trei personaje. Poate, după ce o veţi fi lecturat, îmi veţi putea spune voi. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.