Apa destinului

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

„Îşi avea sălaşul în marele ocean, unde era peşte”.
— Zohar

Cu multe mii de ani în urmă, un anume Tales dintr-un anume Milet din ceea ce oamenii vechi numeau Grecia Antică, considera că apa este principiul primordial al lumii. Totul se născuse din apă, conţinea apă şi avea să se prefacă în apă. Pământul plutea pe un ocean care, atunci când era străbătut de valuri, mişca lumea cutremurând-o.

Discipolul său, tânărul Anaximandru, credea şi el că apele calde îmbrăţişate de pământ sunt părinţii celor ce populaseră lumea la începuturi: peşti sau făpturi asemănătoare peştilor. Iar în pântecul fierbinte al acestora creşteau seminţe umane, ce îşi distrugeau leagănul la pubertate. Femei şi bărbaţi născuţi cu solzi petreceau o vreme de maturizare în gura marilor peşti, până când atmosfera de pe Terra nu-i mai supăra, până când puteau respira şi supravieţui pe uscat.

Apoi, mai aproape cu câteva sute de ani de momentul când Pământul se înecase, apăruse teoria că strămoşul omului, milioane de ani în trecut, fusese maimuţa care, forţată de împrejurări, învăţase să vâneze în apropierea apelor. Iar acestea o modelaseră pentru a deveni varianta primitivă a la fel de primitivului om ce scufundase lumea.

— Dar noi ştim mai bine, nu-i aşa, Tucrespo? rosti bibanul negru din acvariu, proprietarul restaurantului, către pianist.

Giganticul său acvariu atârna suspendat deasupra pianului, prins de tavan cu corzi groase cât un braţ de om. Spunea el că vibraţiile instrumentului schimbă textura apei, o fac moale; angajaţii însă bănuiau că stă acolo ca să îi supravegheze pe îndelete. Oricum, viaţa unui peşte definitivat precum era el însemna contemplaţie şi cât mai puţine valuri. Însă până când avea să ajungă la tăcerea zeilor, îi făcea plăcere să vorbească despre istorie cu pianistul său.

— Noi ştim că atunci când calota glaciară s-a topit şi a transformat mările în oceane şi oceanele în catastrofă, era doar parte din marele plan al Zeului Peşte. N-am mai fi azi aici dacă greoaiele maimuţe bipede nu ar fi adus Marele Botez.

— Da, domnule, le datorăm existenţa, încuviinţă Tucrespo deşi, în stadiul său de evoluţie, cu greu puteai să-l deosebeşti de o „greoaie maimuţă bipedă”.

— Prostii! se burzului peştele şi apa se umplu de bule. Nu le datorăm nimic! Nişte primitivi, nişte sălbatici şi nişte barbari! A fost voinţa Zeului să-şi recapete gheţarii, să sfârşească cu supremaţia solidului!

Tucrespo oftă, iar branhiile de pe laturile gâtului fremătară uşor. Ştia tiradele istorice ale şefului său pe de rost. Urma să-i spună cum Yamuna cea-cu-trup-de-peşte şi Zeiţă a Râurilor îl avea de soţ pe Yama, Zeul Morţii. Echilibrul fragil al lumii era ţinut în mâinile celor doi: apa simboliza viaţa şi dincolo de ea nu era decât moarte. Însă până a ajunge să trăieşti într-o formă pură, până să te contopeşti cu apa, era nevoie de încarnări repetate, de purificări fără număr a cărnii de maimuţă. Auzise cândva că şi oamenii primitivi cunoşteau abluţiunile, băile rituale cu care îşi limpezeau trupul, însă într-o formă înapoiată, atât cât le permiteau zeii pământului lor. Pentru a trece la încarnarea următoare, Tucrespo ar fi trebuit să se poată scufunda ore în şir, apoi zile. Apa vie avea să îl regenereze, să-l preschimbe, să-i topească urâţenia cărnii şi să i-o înlocuiască cu solzi. Da, de la ultima reîncarnare nu mai avea sângele cald – cel puţin ruşinea asta nu-l mai apăsa, şi nu se mai înfiora când temperatura apei de pe străzi scădea cu multe grade. Avea prieteni din straturile inferioare, cu branhiile de-abia desenate, ca nişte cicatrici brăzdându-le gâtul, care nu mai puteau înota la venirea iernii. Pentru primatele-peşti apa era prea rece, iar sângele lor de maimuţă circula cu greu prin vasele contractate. Oxigenul din aer nu le mai umplea plămânii, se învineţeau şi pe unii îi găseai plutind cu faţa în jos, cu ţesutul branhiilor pleznit. Nici măcar nu mureau demn, ca orice peşte, pe spate, privind cerul din care se revărsau apele.

Degetele lui Tucrespo alunecară pe clape. Tristeţea de a fi prins în mlaştina evoluţiei se strecură în interpretarea cântecului ce rămăsese din Antichitate – „Dunărea albastră”. Vorbea despre dragostea Soarelui pentru o fecioară-stea, Dunărea, şi gelozia ce aprinsese inima Lunii, mireasa promisă lui. Şi felul în care Luna prăvălise steaua din ceruri, aruncând-o în nişte munţi acoperiţi de păduri întunecate. Cântând acel fragment, Tucrespo îşi imagina pădurile ca pe hăţişurile de ierburi acvatice, înalte şi înfricoşătoare, ce creşteau pe fundul oceanului lor acoperind ruinele lumii. Acolo nu puteau ajunge decât cei care trecuseră în ultima lor reîncarnare: în deplinătatea trupului de peşte. Dunărea-stea se preschimbase şi ea: în şuviţă de apă curgând înspre Răsărit, acolo unde îşi putea întâlni alesul. Şi atât de mult a plâns până să ajungă, încât firavul ei trup de apă a devenit un râu lat în care Soarele se putea oglindi întreg, iar ei se puteau privi mereu. Luna nu s-a căsătorit niciodată cu Soarele. Ea îl aleargă pe cer, iar el fuge, fuge…

Ultima notă răsună din pianul de coral. Între timp apa crescuse în local până la nivelul capacului negru dintr-o singură scoică gigantică. Pompele ce filtrau apa de pe străzi intraseră în funcţiune pentru a aduce un nou nivel de confort înăuntru. Era semn că cineva dintr-o reîncarnare superioară îi onorase înotând până acolo.

Tucrespo ridică privirea şi o văzu: o nereidă, una dintre cele cincizeci de fiice ale mării, făcând parte din suita zeului Nethunus. Capul încă îl mai avea de om, în cea mai palidă nuanţă de alabastru, cu unduioase bucle verde-turcoaz ce-i mângâiau branhiile perfecte, lungi, de la ureche şi până la îngemănarea gâtului cu trunchiul. Umerii albi erau sidefaţi, cu clavicule delicate aproape resorbite. Iar de la piept în jos, minune a minunilor, era peşte-mandarin cu coadă lungă. Trupul portocaliu îi era brăzdat de şerpuitoare dungi turcoaz bătând în verde, nebuneşte îmbinate, cu puncte graţioase pe marginea înotătoarelor, brodate la rândul lor cu indigo strălucitor. Era toată o simfonie de culori, de nuanţe de albastru şi galben trimiţând scântei în apa din jur. O fracţiune de secundă privirile li se întâlniră: ochii ei negri, opaci, tiviţi cu azuriu şi ai lui, ochi de maimuţă, albi cu iris albastru pipernicit. Îi văzu branhiile inferioare, braţele de om, corpul stupid şi greoi, submersat în apă până la piept. Ea plutea. Corpul de zeiţă acvatică i se unduia ca o magie, ca o chemare. Era superbă, însă rece, la fel de fără suflet ca Ondine, spiritul elementar al apei.

— Tucrespo? Ţi s-au lichefiat degetele?

Vocea bibanului îl trezi pe pianist din visare.

— Nu, domnule. Doar că…

— Da, da. E extraordinar de frumoasă!

Dacă ar fi fost pe deplin primată, Tucrespo ar fi roşit, sângele cald colorându-i faţa. Însă doar se albăstri uşor, plecând privirea. Pianul răsună, gâdilat de notele unui nou cântec.

— Şi la multe reîncarnări distanţă de tine, mai zise bibanul. Sper că eşti conştient de asta.

Tucrespo nu răspunse, însă melodia se ridică în aer furioasă, zbuciumată.

— Ştiu ce gândeşti, băiete. Voi, cei din evoluţiile inferioare, sunteţi tare uşor de citit. Cât timp îţi va lua să ajungi acolo unde e ea. Ei bine, asta doar marele Zeu Tinirau, „Înghiţitorul”, o cunoaşte. El care poate să ne apară sub oricare dintre înfăţişările sale, fie om, fie peşte, el care ia vieţile asupra sa şi le scuipă afară în noi forme.

— Uneori am impresia că oricât aş înota, nu ajung nicăieri… şopti Tucrespo amărât.

— Apa nu poate să meargă împotriva timpului, băiete. Ea curge odată cu viaţa. Însă dacă tu o iei înapoi şi apoi iarăşi înainte către locul de unde ai pornit, curând vei observa că doar baţi apa. Înţelegi ce spun?

— Cred că da, domnule.

— Pe solzii mei dacă înţelegi! Nu vei evolua niciodată dacă continui să faci aceleaşi greşeli! Înţeleptul zeu Tinirau te-a adus aici cu un motiv, vrea să înveţi ceva; altfel nu eşti mai folositor decât un mănunchi de alge uscate!

Din marele pian cu capac de scoică susură „Odă către Hina”, femeia-semizeu ce sălăşluia în Lună şi de care se îndrăgostise, fără speranţă, Tinirau.

Tucrespo mai privi o dată lung către frumoasă nereidă, iar cu cât aceasta se înfăşura în noi şi noi culori de apă unduindu-şi coada ca pe o trenă, cu atât acesta era mai pătruns de sentimentul că o mai văzuse cândva, o cunoscuse cândva.

— Aş da trei reîncarnări doar ca să fiu lângă ea! zise.

Gura bibanului se deschise ca pentru un oftat sau pentru o vorba de dojană ce se înţepeni între dinţii săi mici şi ascuţiţi.

— N-ai să înveţi niciodată, nu-i aşa, Tucrespo?

— Domnule…?

— Fie ca tine. Ia o pauză, băiete. Du-te până afară şi spune-mi cum e apa în seara asta.

Pianistul crezu pentru o clipă că marele biban îl ia peste picior; apa din local era aceeaşi cu cea de pe străzi, doar că fusese adusă cu pompe şi filtrată pentru a reduce impurităţile şi nivelul de dioxid de carbon. Toate localurile publice erau obligate prin lege să diminueze CO2-ul, după incidentele în care supraexpunerea dusese la mutaţii precum creşterea anormală a urechilor la speciile foarte evoluate.

Ridicându-se, apa îi coborî până la brâu, sentimentul de nesiguranţă scăzu şi el. Se mişcă cu greutate până la uşă, luptându-se cu respingerea apei. Prin câte reîncarnări trebuia să mai treacă pentru a se distanţa de umilitoarea natură de primată? Intră în raza senzorului uşii şi aceasta glisă cu foşnet de valuri. Zidul dublu de cristale magnetice care forma bariera între apa de pe străzi şi apa dinăuntru sclipi, lăsându-l să treacă.

Simţi fiorul obişnuit al transferului de la mediul semi-acvatic, prin câmpul magnetic şi iarăşi în apă, aşteptând ca branhiile să i se deschidă pentru a se acomoda cu noul nivel de oxigen, însă ceva nu era în regulă. Clipi repede, năucit – strada dispăruse.

Stătea pe puntea unui vas în plin avânt, spintecând valurile, cu oameni din speciile primitive – pe de-a-ntregul primate – mişunând în jurul său. Era şi nu era el.

Îşi duse mâna la gât: piele moale şi caldă, dezgustătoare, luase locul branhiilor sale. Şi totuşi nu se sufoca. Pe limbă simţi gustul sărat al apei de mare, mirosul ei era îmbătător. Închise ochii inspirând adânc – aşa trebuie să se fi simţit peştii din reîncarnările superioare.

— O avem în vizor, comandante, nu ne mai scapă acum! rosti o voce umană lângă el.

— Ha?!

— Serra, domnule. Ne-aţi dat ordin ca de îndată ce o vedem că se ia după noi să pregătim harponul.

— Aşa am zis?!

Marinarul se încruntă. Să se fi înmuiat comandantul?

— Ultima dată când ne-a spintecat carena cu creasta, da! A trebuit să acostăm, să reparăm stricăciunile. E o blestemăţie de peşte, şi de îndată ce o să îi tragem o săgeată de fier prin burtă, apele astea vor fi mult mai prietenoase pentru noi toţi!

Tucrespo îşi duse mâna la frunte – amintirile altcuiva îşi făceau loc prin capul său.

— Priviţi, şi-a întins aripile, nemernica, vrea să ne întreacă! Nu aşa repede, coniţă, nu şi de data asta!

La tribord, ridicându-se din apă, o creatură gigantică, azurie, cu o platoşă de mii de solzi ascuţiţi, când zbura, când înota, mai-mai să-i depăşească. Aripile îi erau enorme, iar când le întindea, curenţii de aer se opreau în ele încetinind vasul. Tucrespo se aplecă mult peste margine ca să o vadă mai bine, impresionat de asemenea făptură ce îndrăznea să gonească prin valuri la fel de iute ca o construcţie a omului. Din spuma valurilor ce se zdrobeau de vas, stropi reci, săraţi, îi săreau în faţă, înceţoşându-i privirea.

Auzi mateloţii strigând unii la alţii şi zgomotul aspru al harponului lovind lemnul atunci când îşi luă locul în suportul său. Marea se învolburase, mirosea a moarte.

— La posturi! răsună de pe buzele sale un glas ce îi păru străin.

Şi mâna lui, mâna comandantului, rămase în aer preţ de câteva clipe nesfârşite, urmărind plutirea Serrei, gata să dea ordinul de slobozire a săgeţii. Era pregătit să o lovească, nu şi să o recunoască atunci când îşi întoarse capul spre el. Ochii negri, opaci, tiviţi cu azuriu îl săgetară dispreţuitor. Atunci mâna lui coborî şi vârful ascuţit al harponului se înfipse adânc în trupul înaripat al monstrului marin. Ca de la mare adâncime auzi strigătul de triumf al mateloţilor şi plescăitul apelor închizându-se peste Serra scufundată. Se apucă strâns de marginea vasului, căutând un sprijin împotriva năucitorului rău de mare ce îl cuprinsese.

Limba îi era grea, plină de sare, dar cumva reuşi să râdă. Chicotitul i se transformă în hohote din ce în ce mai groase, hohotele victorioase ale marinarului-vânător. Deschise ochii, surprins de sine însuşi şi nu mai recunoscu vasul. Acesta era mult mai mare, cu punţi largi şi pânze intacte, de un alb strălucitor. Mateloţii fojgăiau în toate direcţiile, în uniforme elegante.

Apa se limpezise, mângâind carena. Cu ocheanul pe care îl ţinea, văzu la depărtare de jumătate de zi de navigat, turlele roşii sau aurii, scânteind în soare, ale unui mare oraş. Vaporul era pe curs, aveau să ajungă acolo odată cu lăsarea serii.

— Aţi văzut, amirale, cum s-a îmblânzit marea odată ce am prins dihania? Nu degeaba se spune că vrăjitoarele astea aduc furtunile şi scufundă marile vase! Să o vedem acum ce catastrofă mai provoacă, legată fedeleş şi pe jumătate uscată!

— Credeam că am ţintit-o cu harponul, zise Tucrespo confuz, dându-şi prea târziu seama că veacul era altul şi acel echipaj nu era acelaşi care vânase Serra.

— Cu harponul, amirale? se miră secundul său.

— Nu, aşa e, mă gândeam la altceva. Şi unde spui că aţi legat-o? întrebă ca şi cum ar fi ştiut despre ce era vorba.

— E la proră, cum aţi ordonat. Acum n-o să se mai scufunde de niciun fel, fie că îşi întoarce faţa de la noi, fie că nu. O să fim cea mai norocoasă ambarcaţiune din Atlantic!

— Da, chiar aşa! rosti Tucrespo cu o nouă mândrie, cea a amiralului care îşi îndrăgeşte vasul ca pe propriul copil.

Coborî de la timonă şi merse până la proră, să vadă despre ce era vorba. Legănarea blândă a vasului era pe placul său, se simţea stăpân, se simţea acasă. Uitându-se în jos, dădu cu ochii de o creatură cum nu-i mai fusese dat să vadă. Aproape scofâlcită, cu pielea maronie, uscată în creţuri sărate, o sirenă – sau ceea ce trebuie să fi fost o sirenă pe când era vie – fusese ţintuită de partea din faţă a navei cu frânghii şi cuie ce îi sfâşiau membranele dintre degete. Ai fi crezut că îmbrăţişează vaporul cu braţele ei lungi, de nu ar fi fost dârele adânci lăsate în lemn acolo unde zgâriase furioasă cu unghiile înainte să o lase puterile. Avea părul verde şi încâlcit, căzându-i peste sânii de femeie. De la brâu în jos îi creştea o gălbuie coadă de peşte, decorată cu unduitoare linii turcoaz. Solzii i se uscaseră de la atâta stat în soare.

Era o privelişte oribilă, o crucificare care îl îngreţoşa şi fascina pe Tucrespo în acelaşi timp. Femeie, peşte, dihanie aducătoare de ghinion sau ce-o fi fost, nu merita o asemenea soartă.

— Daţi-o jos! vru să strige către mateloţi, însă chiar atunci, capul de femeie al sirenei se desprinse uşor de pe lemnul vasului, ridicând privirea către el.

Când găvanele imense acoperite de pielea uscată se deschiseră asupra lui, văzu aceiaşi ochi tiviţi cu azuriu, rotunzi şi cu desăvârşire negri ce îl bântuiau pe drumul reîncarnărilor. Nu era durere sau implorare în ei, însă dispreţul fiinţei captive îl simţi fizic. Apoi pleoapele căzură obosite ca după efortul final.

— Ce, s-a uitat la dumneavoastră? secundul său era lângă el. Aşa sunt drăcoaicele astea, şirete până în ultima clipă. Bine că i s-a uscat gâtul acum câteva zile şi n-a mai putut să plângă. Ei, de-acum s-a sfârşit. Păcat totuşi că n-am apucat să intrăm cu ea vie în port, ce mai primire triumfală ne-ar fi făcut…

Tucrespo simţi iarăşi că ameţeşte. Închise ochii, căci soarele se reflecta din apă cu mii de scântei, arzându-i privirea.

— Ce spui? Unde să o ducem?

— În port, ar trebui să ne îndreptăm către port.

Glasul matelotului sună subţire, ca de femeie. Amiralul Tucrespo se scutură de un fior. Clipi repede de câteva ori – afară se lăsase noaptea, iar vasul mult mai puţin stabil pe care se găsea, nu era un crucişător al mărilor, ci un iaht. Echipajul dispăruse. Secundul său se transformase în femeie – îi ghicea silueta fragilă printre umbre, şi erau singuri, doar ei doi şi apa.

— Vii să mă ajuţi să întorc pânzele? o auzi întrebându-l.

— Ce să faci? De ce?

— Trebuie să ne întoarcem, nu vezi cerul? Are să fie furtună!

— Şi ce? ridică Tucrespo din umeri.

Se simţea confuz, obosit ca şi cum ar fi înotat câteva leghe.

— Şi ce?! vocea femeii deveni ascuţită. Data trecută aproape ne-au scufundat valurile de bine ce manevrai tu cârma şi acum te miri că vreau să revenim la mal?! Nu, domnule, n-am de gând să-mi mai risc viaţa prosteşte! Ai spus că ai verificat, că o să avem vreme bună, senin, că o să privim stelele şi o să ciocnim şampanie…!

— Şampanie? cuvântul îi suna cunoscut, dar în capul său era haos, nu putea să-l asocieze cu nicio imagine.

— Să ne scufundăm cu iahtul nu e tocmai cadoul pe care îl aşteptam de aniversarea noastră! spuse femeia apropiindu-se.

Purta sandale cu tocuri înalte care îi îmbrăţişau piciorul fragil cu piele de porţelan. Oriunde altundeva, vederea unui asemenea articol de îmbrăcăminte specific primatelor inferioare l-ar fi scârbit; acolo însă avea o naturaleţe aparte, pur şi simplu aparţinea momentului din timp. Când femeia alături de care sărbătorea aniversarea veni în lumină, rămase mut contemplându-i rochia. Tucrespo nu ştia să deosebească materialele, dar acesta era subţire ca o spumă, unduindu-se pe trup, îmbrăţişându-l, apoi desprinzându-se timid. Pictată în galben puternic, decorată cu cercuri răsfirate şi linii turcoaz frânte, terminată la poale cu dungi ca nişte raze, rochia recrea întru totul magia înfăţişării peştelui-mandarin.

— Tu! zise el.

— Cine altcineva?

— Eşti chiar tu! O, mare Zeu, ce farsă, ce farsă grotescă!

— Ce tot spui acolo? Iar te-ai îmbătat? Măcar de aniversarea noastră puteai să te abţii!

Şi femeia care îi era soţie, acea fantastică femeie-primată în rochia ei de peşte-mandarin îl privi dojenitor, mâhnită, dezamăgită. Ochii ei erau negri, fardaţi cu acelaşi azuriu binecunoscut şi în semi-întunericul bărcii păreau opaci.

— Nu te mai uita la mine aşa! Nu te mai uita! strigă Tucrespo înnebunit, simţind cum i se lichefiază minţile.

Făcu un pas înapoi, dar se împiedică şi fu cât pe-aci să cadă peste bord.

— Eşti beat. Din nou, spuse ea clătinând dispreţuitor din cap.

— Ba nu, nu sunt! Nu sunt beat, n-am fost în viaţa mea beat! Şi tu nu te mai uita aşa! Zei, ajutaţi-mă, o iau razna! N-auzi să nu mă mai priveşti aşa?!

— Destul! Mi-a ajuns, m-am săturat până peste cap de pierderile tale de luciditate, de umilinţele repetate! Astea sunt ultimele momente pe care le petrecem împreună. Am să îmi mut lucrurile chiar din seara asta, imediat ce ajungem la mal.

— Nu, Ondine, nu, frumoasa mea! rânji Tucrespo, mai străin de sine decât fusese vreodată. Tu n-ai să mai vezi malul! Ai să te întorci în mare, acolo de unde ai ieşit ca să mă chinuieşti pe mine, şi totul va fi ca la început.

— Ce tot spui acolo?

Femeia pălise.

Tucrespo păşi uşor către ea, făcând-o să dea înapoi, către pupa vasului.

— M-ai torturat destul, tu cu întrupările tale, cu morţile tale. Dar dispreţul ţi-a rămas acelaşi, nu-i aşa, Ondine?

Încă un pas şi încă unul, tocurile subţiri călcau cu grijă, încercând să vadă acolo unde ochii cu pleoape azur nu puteau.

— Dispreţul tău teribil, ştiindu-te deasupra oamenilor, tu, spirit al apei, dar legată de ei prin însăşi natura ta! Te-ai înjosit măritându-te cu un muritor pentru ca sufletul tău să devină etern, nu-i aşa? Să poţi să străbaţi secolele. M-am îndrăgostit de frumuseţea ta ca un prost, dar fără mine ai fi murit şi nici măcar oasele n-ar mai fi rămas din tine!

Femeia rămase mută întâi, închizând şi deschizând gura fără să scoată vreun sunet, aidoma peştilor din acvariu. Dar Tucrespo care o privea, era dintr-o dată altul, nu soţul ei beţivan care avea rău de mare şi nu deosebea babordul de tribord. Acesta o provoca, o sfida. Ştia!

— Da, da, toată orânduiala lui Tinirau îmi face silă! Tu îmi faci silă, maimuţă nenorocită!

— Ei bine, zâna mea, te reneg! Ţi-am jurat să te iubesc şi să fii o parte din mine până când moartea ne va despărţi. Aici se încheie călătoria noastră.

Braţele întinse ale lui Tucrespo păreau gata să o sugrume, iar soţia lui nu mai avea unde să dea înapoi. Ajunseseră la capătul vasului. Se opri, privind-o. În întunericul ochilor i se reflectau sclipirile apei. Şi nu mai era doar dispreţ acolo, era şi surpriză şi o doză de curiozitate.

Oprit în loc, fostul comandant de vas zâmbi. Nu către ea, ci deciziei pe care o luase. Un om nebun care îşi aflase pacea. Braţele i se încordară. Şi le duse la cap, stingând o durere, şi cu o răsucire bruscă, sări peste bord. Nu ştia să înoate, nu ştiuse niciodată.

O auzi pe Ondine ţipând disperată. Rămasă fără soţul muritor înainte ca acesta să fi apucat să-i dea un copil, îşi pierduse drepturile de a rămâne deasupra apei. Verigheta se transforma în ancoră, sortind-o să se întoarcă la înfăţişarea ei de peşte.

Dar valurile se închiseseră deasupra capului lui Tucrespo. Cădea în liniştea imensă a oceanului.

Din întuneric, un biban negru păru să zâmbească privindu-l.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Vlad Munteanu said:

    O alta reusita literara a talentatei autoare! Foarte frumos inchegata povestea, presarata cu mister si finalizand cu un strop de romantism. Felicitari!

  • Dido said:

    M-am simtit cufundata in lumea acvatica plina de culoare, invaluita in mister si cu imaginatia stimulata intr-un mod foarte creativ! Felicitari! Asteptam romanul!

  • Simona said:

    Bravo, bravo, bravo …exceptional!!! Draga mea, te vad scriind scenarii de film si nu numai. Istorioara asta m-a facut sa vad filmul cu ochii mei, tu ai reusit sa faci lucrul asta pentru mine. Dar tu stii ca, pe mine, nu mai trebuie sa ma convingi de nimic. E vorba doar de putina asteptare …

  • Gianinutza-utza-utza :) said:

    Nesperat… neasteptat… dar nu de neconceput!:)
    … spun asta pentru ca eram sigura ca te-am „citit”! :)… dar… SURPRIZA!
    … esti asemeni unei carti deschise ce se ofera pagina cu pagina, rand cu rand, cuvant cu cuvant, cititorului lacom…
    …incerc senzatii ciudate: ma ridica spre cer un val de mandrie ca am reusit sa intalnesc o asemenea raritate si ma coboara, lovindu-ma de pamant, senzatia de vid ce mi-o da neputinta de a „citi” nici macar pe sfert din ceea ce esti, din ceea ce oferi gratuit spre stiinta mea…
    Dar totusi aleg sa ma bucur ca existi si ca ma tii in SUSPANS!… doar asa vei reusi sa ma provoci sa intorc si urmatoarea pagina!…
    Chiar daca suna simplu si saracacios…FELICITARI!

  • Batman said:

    Foarte bine scrisa, uiti ca citesti,
    finalul tulburator. Mi-a placut. Felicitari!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.