ARBORE SECANT

Articol publicat in:Proza | 24 decembrie 2012
Autor:

Ionuţ Sturzulescu era în febra creaţiei. Muza literară îl purta în lumi nebănuite, unde muritorii de rând nu puteau pătrunde şi de unde el, doar el, speranţa literaturii SF, era în stare să le dăruiască imagini, crâmpeie de visare.

Aşa cum se cuvine unui geniu, era conştient de valoarea sa, dar şi de tragismul condiţiei sale. Cei din jur, persoane rapace şi neînţelegătoare, îi ridicau piedici sau, mai rău!, se amuzau în secret pe seama lui. Uite şi Rodica: ştie de cinci ani de când sunt împreună că are nevoie de cafea şi ceai dimineaţa, cafeaua fierbinte şi ceaiul rece şi mereu i le aduce invers: ceaiul fierbinte şi cafeaua rece. Cum să creezi în asemenea condiţii?

Iar în dimineaţa aceasta nu i le adusese deloc!

Mai scrise chinuit câteva rânduri, mai anihilă un alien care se credea grozav, mai strecură un gând în mintea personajului principal, o aluzie fină din care cititorul va deduce intenţiile măreţe ale eroului şi trase cu coada ochiului spre hol. Nu se vedea nimic. În dimineţa aceea nici măcar n-o auzise pe Rodica trecând spre bucătărie. Putorel! Aşa îl alinta maica-sa când era mic şi nu voia să se trezească, dar Rodicăi porecla îi venea cu adevărat bine, bine de tot.

În clipa aceea îl străbătu Ideea! Îl posedă Muza! Trase aer în piept străfulgerat şi degetele începură să-i alerge pe taste. Avea în minte clar definit contactul între civilizaţii: oamenii de rând şi acele făpturi (sau ce-or fi fost) nu s-ar fi încăierat niciodată pentru o biată planetă ca Terra, dacă nu ar fi existat în spatele întregii afaceri conspiraţiile tenebroase ale marilor corporaţii, scopurile lor meschine şi mercantile, egoiste, lugubre! Om şi extraterestru s-ar fi îmbrăţişat pe pajiştea mioritico-galactică şi…

Ceva îl gâdila în ceafă. Alungă iritat o muscă imaginară.

Ce grandioase salturi tehnologice pentru ambele civilizaţii! Ce descoperiri ştiinţifice de-o parte şi de alta! Câte boli eradicate! Extratereştrii ne-ar fi dăruit saltul în hiperspaţiu şi oamenii le-ar fi dăruit… aşa, stai puţin… le-ar fi dăruit….

Se gândi adânc ce ar fi putut omenirea să dăruiască rasei extraterestre capabile de salt în hiperspaţiu când ceva îi umblă pe ceafă. Se scărpină iritat.

Na, în sfera tehnologică era mai greu… Ce să le dai ălora de se plimbă prin cosmos ca prin parcul de distracţii?

Haide, Ionuţ! se încurajă singur. Gândeşte, tu eşti speranţa.

Ce chinuri ale creaţiei! Chinuri de vizionar… Avu senzaţia că tot cortexul cerebral i se încreţeşte sub povara acestei provocări: ce-ar putea dărui omenirea extratereştrilor?

I-am putea creştina!!! ţâşni din mintea lui înfierbântată. Transpiră de emoţie, copleşit de propria-i personalitate. Nimeni nu se mai gândise la asta. Dar ce vor face atunci marile corporaţii? Domne, depinde cum înţelegi religia… În mintea lui imagină o imensă tablă de şah pe care puterile lumii dansau mânate de pârghiile intereselor, făceau piruete în jurul sferelor de influenţă şi…

Mâna plecă în direcţia unde ar fi trebuit să se afle cana de ceai, dar nu descoperi nimic la capătul cursei. Şi atunci îl gâdilă din nou! Ceva ca o adiere răcoroasă, de parcă ar fi fost o flotilă întreagă de muşte sau poate erau insecte spion, de producţie extraterestră.

Se întoarse enervat de-a binelea, fiindcă nu se sfia niciodată să-şi înfrunte inamicii, iar acest lucru era binecunoscut oponenţilor săi literari.

Dădu cu nasul în frunzele gălbui-verzui-roşiatice ale unei ramuri ce ieşea din perete. Ce dracu?

Le pipăi cu nedisimulată scârbă. Ce pete ciudate, ce… consistenţă aiurea, parcă ar fi fost din vinilin, parcă… şi crescuseră prin zid! Aseară nu erau aici! Nu! În mod cert, doar lucrase la roman. Femeia asta nu se mai îngrijea deloc de casă! Apoi îi dădu prin cap amănuntul că dincolo de perete era sufrageria lor şi această plantă încăpăţânată nu avea cum să se afle în cameră, chiar dacă se dovedea atât de tenace încât să străpungă zidul.

Deja plin de nervi, se ridică de la birou şi trecu în încăperea de alături. Mama mia! Îşi puse mâinile în cap. Ramura de aici era mai viguroasă şi venea exact de sub duşumea. Cum locuia la casă, nu putea să arunce vina pe vecinul de la etajul inferior, cu toate că ar fi fost foarte simplu. (şi plăcut)

Aşa că suspină şi decise să coboare în pivniţă – se vede că un copăcel crescuse şi… Aruncă o privire în jur, dar Rodica nu se vedea nicăieri. Să fi plecat la cumpărături? Zicea ea ceva, dar nu reţinuse.

De pe terasă se întoarse la bucătărie. Căută ceva într-un sertar: toporişca de spart oase. Până aici i-a fost copăcelului obraznic. Auzi! Să nu mai poţi sta liniştit în propriul birou că…

Dădu uşa de perete. Lumina soarelui îi proiectă umbra pe zidul din faţă: omul cu toporul. Rânji. Vedea planta care trecuse prin planşeu. Aprinse becul ca să fie sigur. Nu avea de ce să se grăbească, de acum lucrurile aveau să decurgă în linie dreaptă.
Tulpina venea din lateral, de dincolo de fundaţia casei şi era considerabil mai groasă, mai puternică. Avea o culoare metalică, lucioasă cum nu mai văzuse şi i se păru că nişte insecte gălbui, luminescente aleargă pe ea încoace şi încolo în maniera furnicilor.

De nervi, îi asudaseră palmele. Mută toporişca dintr-o mână în alta şi se şterse pe pantaloni, fără niciun menajament, ca în copilărie. Alese din priviri locul potrivit şi lovi cu muchia ascuţită. Puţin a lipsit să se trezească cu partea plată a toporului – cea pentru bătut şniţele – ştanţată în frunte.

„Fire-ai…” Lovi iar, încordat. Aha! De data asta i-o făcuse! Simţise toporul despicând afurisita de… Dar nu-şi continuă gândul. Un frig sideral trecu din topor în braţele sale, urcând încet, dar constant spre coate, spre umeri, spre frunte, apoi coborî punând stăpânire pe coaste, pe şolduri şi pe picioare.

Ionuţ se simţi pietrificat şi o panică neputincioasă se zbătu înlăuntrul său. Senzaţia nu dură însă prea mult, căci o alta îi luă locul. Pământul începu să vibreze şi vibraţia i se transmise în fiecare celulă, în fiecare atom al corpului, iar el deveni conştient de fiecare particulă care-l compunea, pentru că toate vibrau şi dureau, dureauuuu…

Un privitor din afară, din pragul pivniţei să zicem, ar fi văzut o chestie destul de curioasă: din clipa în care lovise tulpina, Ionuţ se unise cu planta, căpătase culoarea metalică, cenuşie, iar acele „insecte” gălbui circulaseră rapid de-a lungul trupului său – numai că aceasta era o mişcare mult, mult prea iute pentru a fi prinsă de privirea omenească.

Timp de câteva secunde a rămas vizibilă în aer umbra, conturul său, ca o rană în decor, o pată întunecată lipită de peretele luminat de soare. Apoi a apărut un punct de prăbuşire, mai întâi mic, apoi mai mare, pe unde umbra lui Ionuţ cădea în sine, dispărea în neant ca absorbită de un aspirator cu totul special.

Chiar şi porţiuni din perete, din masa pe care trona lădiţa cu cartofi, un colţ al bancului de lucru cu menghina şi două ciocane fuseseră absorbite prin acea gură spre neant. Imaginea camerei se încreţise de parcă ar fi fost un covor întins neglijent. Eventualul privitor din uşa pivniţei ar fi făcut câţiva paşi înapoi, pentru că şi scările de ciment se văluriseră ciudat, ca şi cum ar fi fost din cauciuc.

Pe Ionuţ însă toate aceste aspecte l-ar fi lăsat rece, căci el – cât timp şi-a mai putut păstra vie flacăra conştiinţei – se lupta să se împotrivească acelei cumplite prăbuşiri în gol. Îi flutură prin minte, atât cât mai avea din ea, gândul străin şi îndepărtat la Alice şi la felul cum căzuse în gaura Iepurelui, dar scânteia se stinse şi Ionuţ nu mai ştiu de el.

Părţi separate din memorie începură să i se trezească. Nu îşi percepea tot trupul, dar aproape că putea simţi cum îi cresc nervii şi arterele pe sub pielea ce se recompunea.

Clipi mărunt şi deschise ochii. Se afla într-un loc întunecat şi abia câteva zdrenţe de lumină se târau pe lângă el. Un curent de aer circula constant şi asta îl făcu să considere că era undeva afară. Pipăi cu mâinile în jur. Totuşi, nu era pământ; terenul pe care zăcea părea a fi mai mult… sintetic. Deodată îl străbătu o bănuială îngrozitoare şi începu să tremure.
– Salut, amice! îl întâmpină un glas din umbră.
– Unde sunt? Cine eşti?
– Fii calm. Aici nu ţi se mai poate întâmpla nimic.

Bănuiala îl împunse din nou.
– Am murit?
– Aş zice că nu, deşi…
– Vreau să mă ridic. Vă bateţi joc de mine!

(Asta fusese dintotdeauna cea mai grozavă temere a lui Ionuţ. Mai rea decât moartea.)

Se ridică surprinzător de repede. Nu-l durea nimic. Îl neliniştea însă ciudăţenia situaţiei. Îşi pierduse memoria? Cum ajunsese aici? După ce lovise blestemata aia de plantă totul se înceţoşase şi nu mai reţinea decât o amorţeală ce-i cuprinsese corpul şi mintea.
– Uite cum stau lucrurile: dacă promiţi că poţi fi calm, ţi se vor da toate explicaţiile posibile.
– Sunt calm. (La fel de calm ca în ziua când preşedintele Asociaţiei Scriitorilor îi sugerase prieteneşte să aducă ceva modificări textului său publicat online, că prea seamănă cu scrierea unui obscur mâzgălitor mort de ani de zile…)
– Bine, atunci am să te prezint vecinilor.
– Domne, deci vreau să ştiu unde mă aflu…
– Drace, şi noi am vrea să ştim, fii sigur!

Ionuţ se simţi înfricoşat de aceste glasuri şi dori să vadă cine îi vorbeşte. Imediat umbra se rări şi observă câteva siluete. Se apropie neliniştit.
– Eu sunt George. se prezentă cel care îi vorbise primul.

Era un tip banal cu capul rotund ca al domnului Pickwick, cu blugi şi un tricou lălâu.
– El este Ştefan, acesta e Tudor, iar el e Victor.
– Încântat. Eu sunt Ionuţ Sturzulescu, scriitor. mormăi Ionuţ puţin ironic. Începuse să fie oarecum iritat că trebuia să piardă timp preţios în compania acestor… domni… care evident nu erau nişte intelectuali, nici nu prezentau interes din punct de vedere tipologic, ca model de personaj…

Totuşi îi privi pe rând. Ştefan avea părul lung, cărunt, prins într-o coadă hipiotă, era masiv şi părea puternic ca un bivol. Tudor era cu barbă şi Ionuţ se simţi pe loc iritat de acest amănunt, considera barba un detaliu ales de cei care doreau să pară interesanţi. Victor fuma şi purta cureaua pantalonilor strânsă sub burtă. Cine erau tipii ăştia şi ce legătură aveau cu el?
– Cred că am dovedit destulă răbdare. Îmi poate spune cineva unde ne aflăm?

Abia atunci băgă de seamă că felul cum se recomandase părea să-i fi amuţit pe interlocutori. Bărbaţii se priviră.
– Interesant. mumură Ştefan.
– S-ar putea să fie exact ce ne trebuie. admise Victor fără să scoată ţigara din gură.
George rânji şi-i strânse mâna scriitorului:
– Bine-ai venit! Auzi, Ionuţ, ce-ar fi să luăm loc pe nişte fotolii, ceva comod, să stăm de vorbă pe îndelete? Vrei?
– Vreau, dar sunt cam ocupat… romanul…

Umbra se rarefie într-un colţ şi Ionuţ desluşi două canapele şi nişte fotolii largi de piele… exact ca cele pe care le admiraseră cu Rodica la Mobex.
– Bravo! făcu George şi toţi se îndreptară spre micul salon improvizat.
– N-am mai întâlnit niciodată un scriitor.
– Nici noi. recunoscură ceilalţi.

În general, acest tip de conversaţie era din genul celor care făceau deliciul lui Ionuţ, doar că acum se simţea oarecum presat de situaţie.
– Domnilor, vă asigur că ar fi o experienţă plăcută pentru mine, dar sunt ameninţat de un deadline, sunt un scriitor de succes, iar publicul cere, editura mă bombardează cu mailuri, mă înţelegeţi…
– Ionuţ, îţi aminteşti ce făceai chiar înainte? Chiar înainte de a ajunge aici?
– Dar scriam! Ce aş fi putut să fac?
– Şi cum s-a întâmplat?

Ionuţ se gândi o clipă şi optă pentru varianta adevărată:
– M-a deranjat o plantă… Crescuse a naibii prin zid, e posibil? Venea din pivniţă, trecuse prin toţi pereţii…
– Şi tu… şopti Tudor puţin gâtuit.
– Şi eu am retezat-o! Ce era să fac?
Tăcerea dură mai puţin de o secundă apoi cei patru părură se se înece de râs. Ionuţ se simţi debusolat. Ar fi vrut să fie acasă. Poate că adormise şi visa. Câteodată, când mai nimerea în acel calm ecuatorial al lipsei de inspiraţie, se lungea pe canapeaua din birou şi dormea iepureşte. Poate că asta era: se culcase între capitolul patru şi capitolul cinci al romanului.
– Nu ţi s-a părut nimic ciudat la faptul că o plantă creşte prin ziduri? Pac! Ai retezat-o?
Ionuţ îşi compuse o mină de superioritate jignită. Indivizii prea se trăgeau de brăcinare cu el…
– Ce scrii? Poezie, proză? vru să ştie George în timp ce-şi ştergea lacrimile cu dosul palmei.
– Sunt scriitor de anticipaţie, rosti din vârful buzelor. Se afla în minoritate şi simţea că depinde într-un fel de bunăvoinţa lor, altfel…

Ei râseră din nou. George se opri cel dintâi:
– Nu te supăra, dar ai făcut-o lată, înţelegi? Ai tăiat un arbore secant, omule.
– Un ce?
– Mă bucur că eşti scriitor, şi încă unul de SF, sunt şanse să pricepi ce am să-ţi spun. Ionuţ, nici noi nu ştim precis unde suntem. Am nimerit într-un loc despre care se fac speculaţii, nimeni… na, dar acum suntem aici şi vedem cu ochii noştri. Cred… cred că e un spaţiu paralel. Cel puţin aşa e scris în documentele multor vieţuitori de aici. Probabil că nu e singurul spaţiu paralel, noi bănuim că sunt multe… Câte unul pentru fiecare variantă posibilă a lumii… Se află undeva pe aici un chinez bătrân care susţine că spaţiile sunt de fapt frunzele unui arbore… sună naşpa, ştiu… aşa… şi că acesta e arborele universal, bla, bla.
– Arborele sefirotic. Aşa îl numeşte un tip venit din Evul Mediu. completă Victor scuturând scrumul pe canapea.
– Staţi puţin! Asta e o surpriză? Sau suntem la camera ascunsă? Hai, că n-am chef. Vreau să plec. Îmi poate arăta cineva unde eram când… când m-am trezit aici?
– Sigur, amice. făcu George încă râzând. Du-te un pic mai încolo şi uită-te. Vei vedea exact pe unde ai nimerit aici.

Ionuţ se ridică în picioare cu toată demnitatea de care se simţea în stare în acel moment. Nu, nu se temea de nimic şi era pregătit pentru orice, dar stranietatea acestei împrejurări îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut un şoricel panicat între piele şi maieu. Sincer, ar fi vrut să urle, dar se stăpâni eroic.

Păşi în direcţia indicată şi deodată se împiedică de ceva.
– Ai gliză! strigă amuzat Victor, cu ţigara în colţul gurii.

Al naibii individ, nu învăţase să se comporte civilizat. Vorbea mijind ochii de fum şi fără să
scoată ţigara. Îşi dori să poată vedea de ce se împiedicase, ah, de-ar fi avut o lanternă, o brichetă… ce avantaj să fii fumător! Dar o lumină palidă i se strecură pe la picioare şi desluşi ceva într-adevăr ciudat. Se împiedicase de un fel de clei întărit… ceva ca o scurgere de… latex?… dar incolor şi… Da, chiar asta era! Se împiedicase de o lădiţă cu cartofi. Lădiţa lor de cartofi din pivniţă, o recunoştea, numai că era înglobată în cauciucul acela, în vâscozitatea aceea scârboasă… Uite şi menghina… şi ciocanul… Le urmări cu privirea şi constată că revărsarea de materii şi obiecte venea dintr-un punct ceva mai luminos. Îngenunche şi privi ca un copil prost-crescut prin gaura cheii. Dumnezeule! Vedea pivniţa casei. Părea strâmbă ca un tablou suprarealist. Şi cum încăpuseră toate lucrurile prin punctişorul acesta? Cum încăpuse el însuşi?
– Vreau acasă, murmură încetişor.
– Asta e singura dorinţă care n-o să ţi se îndeplinească, amice. În rest, tot ce pofteşti. De fapt, chiar ne punem mari nădejdi în tine. Chestiile pe care le poate imagina un scriitor…
– Ce tot spui acolo? Ce naiba vreţi de la mine? Cine sunteţi şi unde mă aflu? N-am înţeles nimic până acum.
– Hai, Ionuţ, vino pe canapea să vorbim serios. Nu te superi că-ţi spun pe nume, nu-i aşa? Oricum, nu mai poţi pleca de aici, ar fi bine să renunţi la ideea asta.
– M-aţi luat ostatic?
– Toţi suntem ostatici! desfăcu Ştefan braţele cu un gest melodramatic. Dar poate că o să-ţi placă. Poate va fi ca o provocare pentru tine şi noi sperăm că tu ne poţi scoate de aici.
– Eu?!

Îl aşezaseră înapoi pe canapea şi strânseră cercul în jurul său. Cei patru îl priveau cu aviditate. Exact ca atunci în clasa a treia când îl bătuse Zgârciu şi-i curgea sânge din nas: toţi holbându-se la umilinţa lui.
– Ionuţ, ai tăiat o… hai să-i zicem plantă, pentru că seamănă cu o plantă… dar care este de fapt altceva. E un liant, o legătură între lumi. Nu ştim de ce, dar de fiecare dată când obiectele uneia dintre lumi vin în contact cu structura internă a… ăăă… arborelui, sunt efectiv transportate aici. Toţi am trecut prin asta.
– Mie mi-a ieşit din ecranul calculatorului, la serviciu, în timp ce scriam borderourile. Am zis că-i ceva 3D, vreun gadget bengos, am dat cu mâna şi… s-a rupt.
– Lasă Tudorică, nu mai aburi, că oricine trage cu ochiul prin punctul tău de erupţie vede bine la ce priveai tu în timpul serviciului…
– Pe naiba, ţi se pare, ştim că tu…
– Mă băieţi! Hai să explicăm frumos omului ce i se întâmplă, că nu cred că are chef de prostiile voastre.

Se făcu linişte. George înghiţi în sec şi-şi încreţi fruntea:
– Locul unde ne aflăm acum e spaţiul tău personal. Aici poţi face ce vrei. Poţi crea tot ce-ţi trebuie, e suficient să gândeşti, să doreşti, să vizualizezi obiectul.
– Hă, hă, numa’ că o să te trezeşti că nu-ţi mai trebuie prea multe. râse amar Ştefan.
– Sunt mort? Spuneţi-mi adevărul.
– Habar nu am. Poţi ieşi de aici să vizitezi spaţiile celorlalţi, e ca şi cum ai trece dintr-un compartiment în altul… dar numai aici, la tine acasă, ai puterea de a crea orice din nimic. Am observat că suntem grupaţi geografic şi chiar şi pe epoci.
– Cum adică?
– Bine. Nu vezi că suntem toţi români, toţi din aceeaşi epocă fericită? Du-te tu în locul unde terenul pare să se încline şi vei merge spre trecut, vei întâlni tipi care au aterizat aici din alţi ani. Dacă mergi spre stânga e ca şi cum de la Bucureşti ai porni-o spre Vest. În dreapta e Estul.
– La stânga faţă de ce ?
– Faţă de punctul tău de erupţie când stai cu faţa spre el.
– Nu cred că o să vreau să mă îndepărtez de locul acesta; dacă mă caută cineva cum mă vor mai găsi?
– N-o să te caute nimeni, mustăci Victor.
– Şi cum o să supravieţuim? Voi de câte zile sunteţi aici?
– Zile? rânji Tudor. Eu unul sunt de 15 ani şi jumătate, doar de când am început să număr. Uite, George e aici de 25 de ani.
– Ei, acuma aţi scrântit-o! punctă Ionuţ cu satisfacţie. Mai înainte aţi spus că suntem contemporani, că dacă vreau să văd tipi plonjaţi aici din trecut trebuie să merg la vale. He, he, domnilor, sunteţi duşi cu pluta.
– Se vede că n-ai auzit de simultaneitate. Toate evenimentele se petrec deodată, cel puţin asta e concluzia noastră. Desfăşurarea lor aparentă în timp e doar o iluzie a simţurilor noastre. Plus de asta, nu ştiu dacă aici există cu adevărat timpul. Noi măsurăm… dar în lipsa reperelor exterioare… În fine, dacă îţi vei face nişte stele, o lună acolo care să răsară, să apună, vei putea să te minţi, aşa ca noi, că timpul se scurge şi aici.
– M-aţi zăpăcit de tot. Oricum, ce vom mânca?
– Ţi-e foame?
– Nnuu… admise Ionuţ oarecum indecis.
– Nici n-o să-ţi mai fie vreodată. Toate funcţiile corpului tău sunt suspendate.
– Toate?
– Toate.
– Şi…?
– Şi.

Aşteptă un moment dând impresia că se gândeşte la ceva, apoi, când crezu că ceilalţi sunt neatenţi, ţâşni de pe canapea şi o rupse la fugă. Era cât pe ce să se împiedice din nou în valul de cauciuc ce-l adusese naiba ştie cum în acest loc al groazei, dar se redresă în zbor şi o ţinu tot în goană mult, mult. Doar terminase o facultate de sport.

Privea din fugă în toate părţile sperând să vadă o ieşire. Întâi i se păruse că e într-un hangar, dar îşi dădu seama cu teamă că se înşelase; ar fi trebuit să fie prea mare, imens, o construcţie imposibilă. Era afară? De ce nu vedea nimic? De ce i se părea că există un fel de acoperiş deasupra capului său, ca şi cum presiunea atmosferică ar fi fost diferită acolo?

„Visez!” îşi spuse cu uşurare. „E clar că visez, e un coşmar. Oare ce-am mâncat aseară?” Ajungând la această concluzie se opri. Nu era obosit, se simţea uşor. „Aşa ca-n vise.” Constată încântat că nu-l urmărise nimeni. Între cele două suprafeţe – cea pe care alergase şi cea pe care doar o bănuia, deasupra, plutea o lumină întunecată sau… un întuneric luminos. Medită câteva clipe care figură de stil ar fi fost mai de efect. Totuşi era îngrijorat că nu reuşea să scape de vis. Prefera să se gândească la figuri de stil în faţa ecranului şi cu tastatura sub degete. Îşi ţinu răsuflarea. O senzaţie înfiorătoare de pustiu păru că vine spre el, că i se strecoară pe la picioare încolăcindu-i-se pe genunchi, paralizându-l.
– Uhu! emise un sunet la întâmplare regretând aproape imediat. Nu se ştia cine îl putea auzi din depărtări.

Dar sunetul păru să călătorească nestingherit, fără să întâlnească niciun obstacol, sunând a gol.

Asemenea stări de teroare mai trăise doar în copilărie. Nimeni nu bănuia prin ce trecea el nopţi întregi. Se trezea pe întuneric şi nu îndrăznea nici să respire, nici să întoarcă milimetric capul să vadă ce ameninţare îl paşte din beznă. Dar ştia că este Yamamba, zgripţuroaica din volumul „Poveştile Asiei”. Acea femeie-demon, nici moartă, nici vie, cu chipul stâlcit de răutate, de dorinţa de a ucide în chinuri băieţei care se trezesc în toiul nopţii, aceea fusese teroarea copilăriei lui. Se apropia întotdeauna încet prin întuneric, nu avea de ce să se grăbească, pentru că el nu putea să-i scape, doar era paralizat. I se părea c-o aude răsuflând greu, călcând apăsat, mârâind.
Dar nu era doar o părere! Îşi ţinu respiraţia ascultând. Ceva venea spre el. Încet, dar cu pasul foarte greu. Ionuţ deveni conştient că tot părul capului său se ridicase ordonat şi vertical, cât se poate de ţeapăn. Trecu brusc de la senzaţii de fierbinţeală spre limita lui zero absolut. Creierul său urla „Fugi!, Fugi!!, Fugi, tâmpitule!”, însă el nu se putea mişca. Iar în aceste secunde grele ca nişte picuri de smoală, Yamamba se apropia de el cu ochii ei – găuri spre iad, cu dinţii lungi, cu degetele încovoiate pline de gheare. Se temea şi să tragă aer în piept.
– Ionuţ! Ionuţ, încetează!
– Gândeşte-te la altceva, pentru Dumnezeu!

Cei patru de care fugise îl ajunseseră în sfârşit. Îi trecu prin minte că nu s-a mai bucurat niciodată în viaţă aşa de mult de apariţia cuiva.
– Imaginează-ţi că e lumină, Ionuţ. O zi de vară plină de soare.

Privi spre George cu o expresie absentă. Auzea pasul greu venind, auzea şuierul respiraţiei acelei fiinţe monstruoase.
– Ionuţ, fă lumină, omule!
– Să fie lumină! chiţcăi Ionuţ cu glas pierit.

Valuri de lumină albă, orbitoare se rostogoliră peste ei şi până departe, departe. Cu ochii măriţi de groază, Ionuţ desluşi o pagină imensă de carte pe care se lăfăia ilustrată Yamamba. Colţurile paginii se mişcau asemeni unor pseudo picioare, târşit, dar răsuflarea era a ei, a vrăjitoarei.
– Dă-i foc, distruge-o cumva! porunci disperat Ştefan.
– Cum?! se panică din nou Ionuţ.
– Imaginează-ţi că arde, ce naiba!

Ionuţ avea o problemă cu verbul „a vizualiza”, dar n-ar fi mărturisit acest lucru nici în ruptul capului. Smulse ţigara lui Victor (tot îl enerva) şi o aruncă spre fila mişcătoare.
– Să ia foc! Să ia foc! Dori din toată inima, pentru că erau destul de puţine şanse ca acest lucru să se întâmple de la sine.

O flacără lunguiaţă se ridică din ţigara aproape stinsă şi cuprinse pagina mare, iar desenul cu vrăjitoarea arse în vălvătăi.
– Nu înţeleg nimic! Ce se întâmplă aici?
– Cred că suntem în Ţara Imaginaţiei Pure, dacă vrei să-ţi spun sincer. oftă Victor şi se aşeză direct pe jos cu gura strâmbă fără ţigară.

Nici nu trecuse, după măsurătorile lui, un an de când se afla acolo şi Ionuţ se lămuri cum era treaba cu această ţară a imaginaţiei. Da, era suficient să se gândească la un lucru şi să-l vadă bine de tot în cap, pentru ca obiectul acela să prindă formă şi substanţă în spaţiul ce îi era destinat lui. Însă dacă nu „vedea” obiectul ca lumea, rezultau rebuturi. Rebuturi indestructibile. După câteva luni inaugură un vast depozit pentru asemenea eşecuri unde îşi aflară locul de veci primele încercări de cârnaţi, cărţile cu foi albe, nescrise ale unor diverşi autori, un televizor, câteva telefoane, o antenă de satelit, câteva piese de mobilier fanteziste, nişte plante cu aspect lugubru şi… Rodica.

Într-adevăr, nu rezistase tentaţiei şi nu ţinu cont de sfaturile gratuite şi absolut amicale ale băieţilor: „nu încerca să creezi fiinţe vii”. Încercase. Ce putea fi rău? O ştia bine de tot pe Rodica, nu? Ce-i drept, mai adăugă puţin material în anumite zone, mai diminuă din altele, îi lungi picioarele şi părul – pe care îl imagină blond ca nisipul, fără niciun fir cărunt. Şi, evident, îi scăzu simţitor vârsta. Totuşi, după ce Rodica se materializă în toată splendoarea, constată că nu funcţionează. Trecu la pasul următor şi şi-o imagină vie, seducătoare, supusă, tăcută, harnică, răbdătoare, îngăduitoare, îndrăgostită de el, blândă şi delicată uneori, alteori libertină şi neruşinată, adică exact aşa cum trebuie să fie femeia ideală.

Rezultatul îl îngrozi. Rodica era un fel de zombi graţios care nu produse asupra lui decât spaimă şi-o adâncă tristeţe: era un fapt cert că toate funcţiile organismului său fuseseră anulate. Ce mai rămânea dintr-un bărbat căruia nu-i fusese lăsat decât creierul?!

Rodica a fost prima piesă pe care a încercat s-o distrugă. N-a putut s-o taie cu toporul pe care şi l-a dorit cu disperare, nici cu o drujbă care dădea rateuri (văzuse drujbe numai la televizor), nici n-a luat foc, ba, sărăcuţa de ea încerca mereu să-l îmbrăţişeze. Atunci a luat-o cu binişorul şi-a închis-o în depozit. Oricum, nu mai avea nevoie de ceai şi cafea dimineaţa…

Ionuţ a traversat şi o perioadă de profundă depresie, dar a ieşit din ea învingător. Îi venise o idee: avea să-şi imagineze casa lui, locşorul lui de unde fusese smuls în mod samavolnic. Îşi va crea propria lume.

Asta i-a reuşit destul de bine: pornise din punctul unde petrecea mult timp: scaunul de la masa de scris: văzu camera, fotoliul său iubit, acuarela de pe perete, covorul moale din mijloc, biroul cu laptopul deschis (dar care nu funcţiona), uşa maronie care dădea spre hol… Toate creşteau în jurul său de îndată. Păşi pe uşă şi-şi imagină camera de zi, sufrageria, baia, bucătăria în toate detaliile. Cum dincolo de geamurile casei era un întuneric ciudat, dori să fie lumină, să apară strada şi scuarul cu verdeaţă. Da, erau acolo frumoase şi pustii… Ionuţ se plimbă pe stradă. Făcu nişte porumbei care oricum nu murdăreau nimic, puse parfum în răzorul cu trandafiri, aduse nişte nori albi şi graşi pe cer. Şi a privit Ionuţ toate câte a făcut şi iată, erau bune foarte!

Victor şi Ştefan s-au arătat impresionaţi şi au început să construiască şi ei în spaţiul lor. De la dânşii au luat exemplu alţi şi alţi inhabitanţi ai acelei zone curioase, astfel încât, dezvoltându-se societatea, ajunseră şi la comerţ. Erau persoane care se pricepeau să imagineze mai bine anumite obiecte şi au început să facă schimburi în natură. Curând, le-a venit ideea de a unifica spaţiile personale şi de a trăi toţi într-o lume unică, simţitor mai mare. Au reuşit chiar şi asta, deşi Ionuţ avusese la început mari îndoieli şi iată de ce:

La un moment dat îşi aminti de rolele din copilărie. Cum nici măcar bicicleta pe care o imaginase nu mergea bine, perechea de role pe care le încălţase de mii de ori ar fi fost ideală. Va face o pistă lungă, lungă şi va zbura pe ea, se va îmbăta de viteză! Visul i s-a împlinit, dar la capătul lui a trăit o descoperire şocantă: patinând rapid pe pista lui netedă ca-n palmă, a văzut o creatură ciudată, bipedă, de-o greţoasă culoare pământie, moşmondind ceva la un perete pe care se afla… un panou?, un panou cu beculeţe clipitoare şi mufe şi taste?
– Efectiv l-am surprins, avea să le povestească mai târziu amicilor lui. Arăta fix ca un extraterestru din cea mai banală producţie cinematografică.
– He, he! făcu George deloc impresionat. O fi creatura cuiva care este îndrăgostit de SF. Cu cât e mai ciudată, cu atât e mai reuşită.
– Nu, e chiar reală. De uimire am virat fără să vreau şi am căzut de pe pista pe care rulam. M-am trezit în exterior. Fraţilor, suntem prinşi într-o sferă cu găuri.

A omis să mai relateze despre modul umilitor în care creatura îl adusese înapoi la locul lui…
Conceptul de „sferă cu găuri” a devenit popular şi, în timp, comunitatea lor a aflat că locuiesc cu toţii într-o minge cu un diametru de trei metri, plină de găuri micuţe în care ei erau „viermii”. Ajunseră firesc şi la concluzia că sunt implicate mai multe dimensiuni în toată treaba, altfel nu aveau cum să încapă mii de oameni într-o sferă cu raza de un metru şi jumătate…

Simţindu-se prizonier, ştiind de atunci încolo cu siguranţă că fusese răpit, Ionuţ gustă cea mai adâncă angoasă. Dar, încă o dată, spiritul său puternic birui: trebuia să lupte!

Oamenii îl priveau ca pe un leader, doar el venise cu ideea recreării lumii, ca şi cu cea de a trăi la un loc, de-a alunga singurătatea în care stătuseră prinşi ca o musculiţă în chihlimbar! Pe vremea aceea, deja puseseră la punct un sistem de poştă pneumatică ce-şi extindea ramificaţiile până înspre persoane răpite pe la 1800. Poza lui Ionuţ circulă prin tuburi împreună cu un mic manifest care aprinse toate inimile: împreună vor descoperi un dispozitiv care să-i ducă înapoi acasă, în lumea reală, normală şi cu doar trei dimensiuni. S-a ales un Parlament. Câţiva filosofi (unii din epoci destul de vechi) au scris o Costituţie. Ionuţ s-a proclamat Preşedinte. Aveau nevoie şi de o armată să apere nou creata republică Umania.

Câţiva medici şi anatomişti au imaginat un om pe care apoi l-au multiplicat. Pedagogii găsiţi au început să educe specimenele cretinoide, aşa încât să poată mânui o puşcă (da, au fost mulţi care erau capabili să şi-o imagineze perfect), i-au învăţat să nu tragă decât în duşmani (deşi nimeni nu mai putea muri), adică în creaturi mici, solzoase, de culoare gri-maronie… şi, desigur, să asculte de Preşedinte. Nu, de Parlament. De Preşedinte!

Ionuţ a avut ultimul cuvânt, întrucât preşedintele senatului era George şi-a ţinut cu el.

Un sentiment timid de fericire îl încercă pe eroul nostru.

Dacă nu mai putea gusta niciuna din plăcerile trupeşti, descoperi că şi cele ale minţii pot aduce satisfacţii semnificative: armata de „clone” îl saluta marţial cu „Să trăiţi, dom’le Preşedinte!”, (lui i-ar fi plăcut mai mult ceva impunător, de genul „Ave Ionuţ imperator!”, dar na, nu era imperator – însă timpul nu trecuse), nişte fete drăguţe foc îi făceau ordine pe birou şi prin camere, (dar numai după ce medicii aceia îşi diversificaseră gama de produse), poeţii îi închinară ode, câţiva pictori îi făcură portretul şi, dacă tablourile în manieră cubistă îl lăsară rece, cel clasic, în care Ionuţ era înfăţişat prăbuşindu-se cu rolele în Exterior, era de-a dreptul emoţionant! Îl agăţă în sala de primire şi îşi făcea mereu drum pe acolo ca să-l admire. Să se admire. Pe pânză nu mai avea deloc burtică, muşchii se încordau numai fibră în acea mare cădere, expresia de pe faţa sa nu era una de spaimă, ci de trăire profundă a unei revelaţii. Bun pictor! Se vedea în tablou ciudatul şi imposibilul de rostit Exterior, cu umbrele lui stranii, cu creatura fioroasă alături, dar şi pista lui Ionuţ care îl dusese în altă dimensiune. Era acolo şi un urcior din care se vărsa nişte apă, însă Ionuţ nu pricepu ce vrea să semnifice. Oricum, întreaga viziune trăda dragostea cu care îl privea poporul său, veneraţia lor pentru el. În fond, ar fi trebuit să fie Rege, nu un amărât de preşedinte care se schimbă din patru în patru ani.

Oh, de-ar fi ştiut el pe când era un biet scriitoraş ce soartă măreaţă îi era pregătită! Pe când cugeta astfel la misterioasele căi ale destinului şi-şi amintea de sine, truditorul pe câmpiile literaturii SF, se văzu stând la birou în acea fatidică dimineaţă când l-a gâdilat Arborele. Acum ştia cum stau lucrurile cu contactul între civilizaţii, dar prefera să uite tratamentul infam al creaturii cu solzi. Însă pe atunci, pe când scria, nu avea de unde să ştie…
– Pss! Ionuţ! Vezi că scrii prostii! Extratereştrii n-o să ne îmbrăţişeze, or să ne închidă într-o sferă şi ne vor creşte ca pe viermi… Cine poate şti ce vor de la noi…

Deşi vorbise destul de tare, acel eu al său care scria înfrigurat la birou nu-l auzi. Se gândea probabil ce ar fi putut dărui pământenii extratereştrilor…
– Ionuuuuţ! strigă din toate puterile, dornic să-şi avertizeze cumva egregora.

Însă Ionuţ nu-l băgă în seamă, ci doar se scărpină în ceafă, cuprins de entuziasmul creaţiei.
– Ionuţ! Ionuţ! Ionuuuţ! îl bombardă din nou, până când Ionuţ se ridică enervat şi pipăi cu dispreţ vizibil frunzele Arborelui.
– Nu, să nu cumva să-l tai!

Ionuţ-scriitorul trecu din birou în sufragerie cu o mină tot mai exasperată, apoi luă o toporişcă din bucătărie şi coborî în pivniţă.

Ionuţ cel din Ţara Imaginaţiei se agita frenetic şi striga cât îl ţineau plămânii, încercând să oprească previzibila secţionare a ramurei din Arborele Sefirotic.

Brusc se văzu de sus: era doar un licurici, o luminiţă alergând bezmetic de-a lungul nervurilor acelui copac. Când eul-scriitor aplică lovitura, el, Ionuţ-luminiţa-alergătoare, se prăbuşi de la înălţime pe o suprafaţă lucioasă de unde imediat a fost cules de nişte degete lungi, solzoase şi cu ochi la vârfuri şi introdus într-un recipient pe care l-ar fi comparat cu un borcan, dacă ar mai fi putut să-l vadă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Mihai Hafia Traista said:

    Semn de trecere

    Am citit, destul de bun textul, felicitări!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.