Aripi

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 4 ( septembrie, 2010 )
Autor:

Iolanda Ştireanu – Jurnalul unui anchetator

Mi-am ridicat ochii în tavan ca un automatism, dar, de fapt, căutam acea pată mare de igrasie care se instalase acolo în urmă cu un an. Era deja o obsesie de care nu mă mai puteam despărţi.

Glasul ei m-a adus cu picioarele pe podea:

― Am ascultat-o întotdeauna, dar ea nu voia să fie ascultată. Voia să fie lăsată în pace.
Marţi, 20 septembrie

Ora 7:30

Am primit un mesaj oarecum ciudat. Nu e vorba de un sms, ci de un mesaj în Inboxul de pe facebook – n-am ce face, sunt dependentă. Primesc tot felul de astfel de mesaje, de la cereri în căsătorie, informaţii despre pistolul meu, propuneri indecente etc, dar ceva atât de… nu ştiu cum să clasific: dureros, gingaş, disperat, n-am primit niciodată.

Inbox: Mariana Săculeanu
No subject

Am aşteptat o mie de ani, o mie de ani sufleteşti, pentru a găsi pe cineva care să mă înţeleagă. M-am săturat să tot fiu ascultată, dar nebăgată în seamă. Degeaba sunt ascultată, dacă cuvintele mele trec dincolo de urechi. O vreme am crezut că urechile umane nu vor înţelege niciodată. Până am cunoscut-o pe ea. Nu sunt o nenorocită de lesbiană, dar asta nu înseamnă că nu m-am îndrăgostit de femeia asta. Pentru că înţelege.

O să dispar cu ea. Voiam ca tu să ştii în caz că mama va apela la poliţie.

M-am oprit o clipă, apoi, la rândul meu, i-am răspuns.

Inbox: Iolanda Ştireanu
No subject

Nu lua decizii pripite. Poate că ai impresia că femeia asta te înţelege, dar, pe parcurs, s-ar putea să-ţi dai seama că nu face altceva decât să te manipuleze. Din profilul tău am văzut că nu ai decât şaisprezece ani. E o vârstă dificilă. Hai mai bine să stăm de vorbă.

Notă: Nu mi-a mai răspuns niciodată.

Ora 9:40

Am ajuns la sediu. În biroul meu, la masa mea şi pe scaunul meu, stătatea instalat comod un fraier de la SRI. Ioana mi-a întins cana cu cafea. Am luat-o şi am intrat.

― Neatza’, am zis

S-a uitat ironic la ceas. Încercând să-mi atragă atenţia.

― Aşa o fi pentru unii, pentru alţii dimineaţa s-a dus.

― Ai venit să-mi faci morală sau să faci pe inteligentul? Sarcasmul e pentru învingători, prietene, iar tu nu pari a fi unul.

Înghiţi în sec. Câteva secunde s-a gândit dacă să-şi ceară scuze sau să se prezinte. A ales a doua variantă.

― Sunt…

― Ştiu cine eşti. Ce vrei nu înţeleg.

A zâmbit şi s-a ridicat în picioare, ocolind biroul şi apropiindu-se de mine. Am rămas în picioare cu braţele încrucişate şi privirea fermă.

― Am, avem nevoie de tine pentru un caz de crimă.

― Aşa.

― Unul de-ai noştri a fost ucis azi noapte în birou.

― Aşa, şi?

― Ideea e că nimeni dinafară nu avea cum să intre, iar noi…

― Sunteţi nişte idioţii notorii, ştiu.

― Avem nevoie de cineva dinafară să rezolve cazul, pentru că noi…

― Prea multe interese.

Aprobă din priviri.

Îi spun că mă voi gândi şi-l concediez cu un gest.

Ora 11:22

Îl sun pe Costel Stanciu, SRI-stul adică, şi îi spun că accept. Desigur, nu îi spun c-o fac doar pentru a intra în sediul lor şi a înmagazina nişte date.

Ora 12:13

Clasific două dosare şi fac notă pentru noul caz. Părăsesc biroul cinci minute mai târziu.

Ora 13:00

Intru în sediul SRI de pe Magheru. Băieţii aveau antenele întinse, la figurat, presupun că şi la propriu. M-au studiat din cap până-n picioare făcându-mă să mă simt ca o divă nedescoperită. Mi-am dat părul pe spate cu un gest teatral şi m-am oprit în faţa agentului de la recepţie.

Mi-am scos legitimaţia şi i-am pus-o în faţă – încă vorbesc despre legitimaţie.

― Costel Stanciu, am zis.

Nu am înţeles de ce omul a înghiţit în sec înainte de-a ridica receptorul. Să fi fost eu pricina sau Costi?

Ora 13:22

Biroul decedatului.

Click. Tânăr. Douăzeci şi şapte de ani. Recrutat din facultate. Credeam că doar pe vremea împuşcatului se foloseau metodele astea. Mai înveţi câte ceva şi în zilele noastre. Cadavrul n-a fost mutat, dar mirosul te cam făcea să-ţi doreşti asta.

Am dat la o parte fâşia de plastic care-l acoperea. Ucis cu o şurubelniţă. Una destul de mică. Nu mă pricep la ele, dar totuşi mi se pare un obiect fragil. Şurubelniţa i-a fost înfiptă în gât. Parcă n-ar fi trebuit să moară dintr-atât.

― Un legist, îi spun lui Costel. Am unul de încredere. Oricum, dacă nu-l scoţi de aici va împuţi tot sediul.

Înainte de-al suna pe legist l-am întrebat:

― Ai atins ceva?

― Nu, doar l-am acoperit.

Mi-am dat jos rucsacul de pe umeri şi m-am apucat de treabă. Trebuia să culeagă cineva şi probele.

Ora 15:43

Cadavrul a fost mutat la morgă. Mă rog, aş putea spune că trupul a fost furat şi dus la morgă, pentru că ne-am comportat ca nişte hoţi de trupuri.

Am luat probe şi amprente, apoi am plecat de parcă aş fi fost la o plimbare în parc. Costel m-a condus şi mi-a mulţumit tacit. Fireşte, am omis să-i spun că fotografiasem locul crimei.

Ora 16:22

Mă aflam într-o bodegă mâncând lucruri scârboase, dar gustoase, în timp ce verificam probele.

Şurubelniţa în cruce – posibil fără amprente.

Urme de pantofi mărimea patruzeci şi patru, nu aparţin mortului, am luat amprenta.

Documente substrase – se mai întâmplă

Câteva seturi de amprente, nimic cu adevărat folositor.

Fotografiile.

Ei bine, fotografiile îmi spuneau ceva, dar nu ştiam să spun ce.

Note de pe Facebook

Duminică, 18 septembrie, ora 16:44

Mariana Săculeanu: Aş vrea să am curaj să fug, dar mă simt paralizată. Chiar dacă mi se deschide uşa coliviei, aripile mele nu ştiu să se desfacă.

Comentarii:

Miruna Popescu: aripile ţi se vor deschide, încă eşti doar un pui.

Vera Stop: o să te învăţ să zbori, puiule

Micu Alexandru: o colivie nu e întotdeauna o carceră, ci un factor de protecţie.

Ora 17:20

Ajung la birou şi intru pe facebook, direct pe profilul Marianei Săculeanu. Încă nici un mesaj de la ea. Notez ceea ce-a scris, când a scris, cine a comentat şi cine a dat „like”. Îi verific lista de prieteni axându-mă pe partea feminină. Vreo zece fete din lista ei se declară lesbiene, şapte sunt sub pseudonim. Le notez şi îmi propun să le verific.

Îl chem pe şeful de la IT, Florin Diaconu, un zdrahon ce pare mai degrabă potrivit pentru serviciul de pază şi protecţie. Îi explic ce vreau. Adică nume reale şi adrese, apoi să dea lista mai departe la Victro Blid. Florin mă asigură că e ca mersul pe bicicletă şi că în cel mult două ore voi avea informaţiile.

Ora 18:36

Încep cel de-al doilea pachet de ţigări şi mă gândesc că o să mor de cancer pulmonar, ceea ce mi se pare satisfăcător. Dar până atunci probabil că voi muri împuşcată, ceea ce mi se pare şi mai bine.

Ioana, secretara, mă anunţă că pleacă. Carmen, fata mea în casă, mă sună să-mi spună că mi-a lăsat mâncarea şi că pleacă mai devreme. În toată această învălmăşeală apare Blid cu un teanc de hârtii pe care mi le aruncă în faţă.

― Vera Stop e, de fapt, Melania Popescu. Are cazier. Prostituţie de la paisprezece ani. Anul trecut a fost acuzată că a corupt un minor. A doua pe care am găsit-o cu cazier e Ştefania Avram. Se pare că profită de femeile bogate care-şi doresc să iasă din monotonia cuplului. Le bagă în pat, apoi le şantajează. Celelalte n-au cazier, dar am acolo adresele şi numerele de telefon. Una e vecină cu puştoaica. Andra Pătraşcu. Dar nu e nimic suspect la ea.

― Bravo, Victor, eşti ca o mină de aur. O să le verific mai târziu.

― Pot s-o fac eu dacă vrei.

― Bine, începi cu vecina. Dar nu le speria că vreau să fac şi eu turul.
Ora 21:22

Plec spre casă.

Miercuri, 21 septembrie

Ora 8:20

Mă trezesc într-un tărăboi de nedescris. Prima mea reacţie a fost să pun mâna pe pistol. Mi-am dat seama că e doar Carmen, care, probabil, se ceartă cu Puf de Nea, pisoiul. Aş vrea să urlu să se potolească, dar constat o ciudată durere în gât.

Îmi trag laptopul de pe noptieră şi-l deschid, chiar înainte de-a apuca să fumez o ţigară.

Note de pe Facebook

Luni, 19 septembrie, ora 8:20

Mariana Săculeanu: Mi s-au deschis aripile.

Comentarii:

Vera Stop: Aş vrea să zbori la mine, dar nu o vei face.

Mariana Săculeanu: Spiritul meu e liber de acum

Ştefania Cat: Un spirit liber nu e întotdeauna şi fericit.

Mariana Săculeanu: Am obosit să tot caut fericirea, dacă o exista cu adevărat.

Ora 9:00

Mă sună tâmpitul de la SRI

― A fost un atentat la viaţa şefului, a intrat direct în subiect.

― După tonul tău nefericit îmi dau seama că a scăpat.

― Pentru Dumnezeu…

― Înţeleg, e frustrant, data viitoare poate îi iese. Criminalului, desigur.

― Nu e o glumă.

― Nu glumea nimeni.

― Am nevoie de tine.

― Da, ai.

Ora 9:47

Intru în sediul SRI. Nu mai trec prin filtrul de verificare, pentru că domnul Stanciu mă aştepta. Mă conduce în biroul decedatului şi începe să turuie ca o moară stricată:

― Domnul Mazil a fost atacat azi noapte în biroul lui. Nu e nimic grav, doar o zgârietură. Cu acelaşi tip de şurubelniţă în cruce, doar că, se pare, n-a nimerit vena care trebuie. Camerele de supraveghere n-au înregistrat nimic. Asta e cel puţin ciudat.

― Aha.

― Cel mai sinistru ni s-a părut că atacatorul a furat un dosar total neinteresant.

― Ce dosar?

― Păi, nişte interceptări telefonice ale unor persoane care nu contează.

― Aha.

Mă privi o clipă descumpănit.

― Aha nu e o soluţie.

― Nu, dar tu mă minţi.

― Îţi jur…

― Nu-mi jura, nu jurămintele mă fac pe mine să elucidez cazurile. Ori îmi dai toate datele, ori vă descurcaţi singuri.

A rămas tăcut, sprijinit de perete. Aş fi vrut să-i spun să nu o facă, dar oricum era prea târziu.

― Mazil vrea să vorbească cu tine.

― Asta e o replică puţin tâmpită, ţinând cont că întrebarea era alta. Acum câţi ştiu de treaba asta?

Îmi făcu semn să-l urmez pe coridorul strâmt.

― Doar eu şi Mazil. Mazil a ştiut de la început, el a dat ordin să nu afle nimeni.

― Dar cineva ştie.

Tăcu.

― Mă refeream la asasin. Şi e clar că face parte dintre voi. Aşa vrea să vorbesc cu câţiva oameni.

― Asta hotărăşte Mazil.

Logic.

Am mers pană la capătul coridorului unde o uşă s-a deschis în faţa noastră. Abia atunci am observat camerele de supraveghere. Din câte mi-am dat seama etajul ăsta era numai pentru cei importanţi, aşa că, aparatele astea trebuiau să funcţioneze doar pe acest etaj. Fără vreo legătură cu camera de control de la parter.

Bărbatul grizonat, cu burta mult înaintea trupului şi ochii cât mărgelele îmi făcu semn să intru. Spre stupefacţia mea îl concedie pe Costel cu un gest. Am închis uşa în urma mea şi la rugămintea lui m-am aşezat pe fotoliul de lângă uşă.

Mă simţeam goală fără pistol la mine. De parcă mi-ar fi putut vedea fiecare parte intimă.

― Ţi-a zis de dosar?

Dacă e ceva ce-mi place la SRI-şti, e faptul că intră direct în probleme.

― Da, mi-a spus.

― Ştii cu ce ne ocupăm noi aici?

Am vrut să răspund: „Cu pupatul în cur al preşedintelui”, dar m-am răzgândit şi am dat din umeri.

― Urmărim reţelele care fac trafic cu minori.

― Să înţeleg că acel dosar conţinea astfel de convorbiri?

Scoase un alt dosar şi mi-l puse în braţe.

― Poftim, am trei copii.

Am luat dosarul şi l-am răsfoit.

Ora 11:20

Beau o cafea în faţa sediului SRI şi citesc convorbirile dintre Melania Popescu (Vera Stop) şi Andra Pătraşcu, vecina Marianei. Nu sunt stupefiată, mă aşteptam la aşa ceva. Poate nu chiar la aşa ceva, dar cine dracu’ îşi mai pune întrebări în lumea asta nebună?

Aprind ţigara pentru a-mi da senzaţia că mă gândesc şi un gând chiar se profilă în materia mea cenuşie: de ce ar vrea cineva de la SRI să facă dosarul ăsta dispărut?

Îl sun pe Blid în speranţa că reuşise să arunce un ochi peste dosarele „împrumutate” din biroul mortului.

― Maximilian Gheorghe, anunţă Blid, cu mândrie, numele mortului, de parcă eu aş fi fost vreun fel de plantă.

― Dosarele, tâmpitule!

S-a mobilizat.

― Ah, da, am aflat că lucra la un caz de trafic de carne vie, face parte din departamentul…

― La dracu’, ştiu.

― Aşa, avea în vedere două dintre „prietenele” tale, le bănuia de trafic cu minore.

― Incredibil, am ironizat eu. Ca de obicei, el nu şi-a dat seama.

― Adevărata problemă e că n-au nici un fel de probă în cazul ăsta. Fetele n-au vorbit niciodată despre aşa ceva.

― Adică n-avem nimic.

― Nu prea.

Note de pe Facebook

Miercuri, 21 septembrie, ora 6:00

Vera Stop: M-am trezit cu un sentiment de gol. De parcă cineva ar fi furat o parte din sufletul meu.

Comentarii:

Micu Alexandru: Dragă, Vera, în fiecare zi pierdem o părticică din suflet, dar altceva o va umple până la urmă.

Vera Stop: De data asta e altfel, nimeni şi nimic nu va mai umple golul.

Ştefania Cat: Vera, aş vrea să ştiu ce a declanşat asta.

Micu Alexandru: Eşti în siguranţă, draga mea.

Ora 13:00

Închid laptopul, dar nu înainte de-a nota numele lui Micu şi de-a mâzgăli cuvintele cheie „eşti în siguranţă”.

L-am chemat din nou pe Florin de la I.T. dându-i misiunea de a-l găsi pe Micu. Profilul lui de pe Facebook spunea că e din Bucureşti şi că e profesor de fizică.

Instinctul meu nu voia să creadă aşa ceva.

Ora 13:25

Mănânc un sandvici alături de Victor Blid şi încerc să-mi limpezesc gândurile.

― Părerea mea de blondă naturală e că Mazil n-a fost în nici un pericol.

Victor rupe bucata mare de carne, pe care o avea în faţă, o bagă în gură, mestecă şi înghite zgomotos.

― Ce înseamnă asta?

― Nu s-a găsit şurubelniţa, cu toate că Costel a spus că Mazil a fost atacat cu acelaşi tip de armă. Zgârietura de pe gâtul lui Mazil putea fi făcută la fel de bine şi de o amantă pasională. Mi-a dat dosarul ăsta, n-am înţeles de ce. Trebuie să vorbesc cu Vera Stop.

― Melania Popescu. Crezi că Mariana Săculeanu şi-a luat tălpăşiţa cu adevărat?

― Hmmm, da, cred că fata a vrut să dispară. Şi am impresia că i-a şi ieşit.

Ora 14:45

Mă aflam la Unirii, pe scara unui bloc abia consolidat, la etajul şase, în faţa unei uşi de lemn ce abia se mai ţinea în balamale. Am sunat, fiindu-mi teamă să ating uşa. După vreo zece secunde lemnul a început să scârţâie, apoi s-a deschis, doar cât să-mi dau seama că în spatele ei e o umbră de femeie.

I-am arătat legitimaţia şi m-am prezentat. Lanţul care ţinea uşa a fost desfăcut, iar deschiderea chiar mi-a arătat o femeie atât de slabă că putea fi confundată cu o umbră. Cearcănele şi înţepăturile de pe braţe îţi spuneau clar care e îndeletnicirea ei principală.

M-a invitat înăuntru, fără a face nici un gest pentru a ascunde seringile şi praful alb. Sufrageria era mică şi înghesuită. Erau haine peste tot, aruncate, împrăştiate, unele chiar agăţate de lustră. În toată nebunia aia se putea vedea o valiză plină de cărţi.

Mi-a oferit un ceai, dar l-am refuzat. Apoi a început să-mi vorbească despre sărăcie, taxe, impozite şi te mai miri ce. Eu n-am zis nimic. Doar la un moment dat am aruncat o privire spre laptopul deschis, pe al cărui ecran fusese aruncată o bluză. Şi-a îndreptat şi ea privirea într-a acolo şi, de parcă abia atunci realiza în ce cocină trăieşte, îşi ceru scuze.

― Îmi pare rău, uneori sunt atât de ameţită că nu mai înţeleg nici eu ce se întâmplă cu mine. În astfel de situaţii cred că îmi las lucrurile peste tot. Nu că mi-aş aminti…

Am lăsat-o să se reculeagă o clipă. A văzut seringile şi praful alb şi a aruncat o altă bluză, luată la întâmplare, peste ele. N-am zis nimic.

― Într-o zi, se scuză din nou, va trebui să angajez pe cineva să facă ordine în toată învălmăşeala asta.

― Mai locuieşti cu cineva?

― A, da, cu Mia.

Mia Petre, îmi veni în minte, o altă lesbiană din lista Marianei.

― A, da, am zis, Mia Petre.

― Exact. Exact.

Ochii mi se tot învârteau pe pereţi. Erau plini de chiciuri. Tablouri. Fireşte, copii atât de prost reproduse că nici măcar la tomberon nu şi-ar fi găsit liniştea. Dar imaginea Zenobiei, mult mai mare decât celelalte, îmi trezi un sentiment de nelinişte.

Încerc să-mi amintesc câte ceva despre ea, lăsând-o pe Melania să se prefacă că face ordine.

Din câte îmi amintesc, Zenobia a fost căsătorită cu Odenath, care moare în 267 sau pe acolo, oricum înainte de 270. Nu reţin ani şi cifre care nu-mi sunt folositoare. Atunci Zenobia intră în scena politică guvernând în numele fiului ei Waballath şi profită de tulburările de pe alte fronturi pentru a acumula putere. Când împăratul Claudiu al doilea Goticul încearcă să ţină piept invaziei goţilor, care trecuseră Dunărea, Zenobia, pretinzând că e urmaşa Cleopatrei respinge tutela romană. Era o tipă cultivată şi, în acelaşi timp, dată dracului. Dar ca orice femeie de rang înalt vorbea greaca şi egipteana pe lângă limba ei maternă, aşa că-şi pune ambiţia să facă din Palmyra o mare capitală culturală şi intelectuală. Povestea continuă aşa până când se proclamă Augustă, precum o împărăteasă şi îşi proclamă fiul împărat. Restul poveştii îmi e în ceaţă, dar nu încerc să-mi amintesc. Probabil că n-a fost nimic demn de reţinut. Ştiu doar că nu o ucide nimeni, ba chiar mai primeşte şi un domeniu la Tibur pentru a-şi petrece restul vieţii. Dar istoria care a dus-o acolo nu mi-o amintesc.

Când Melania se postează în faţa mea, Zenobia îmi zboară cu totul din minte, doar că îmi amintesc de Şapur I. Cred că sunt un fel de site arheologic. Sau pe acolo.

― Sper că n-ai venit pentru droguri.

M-a surprins. Am tresărit.

― Ăăă, nu, nu mă interesează drogurile. Am venit să vorbim despre Mariana Săculeanu.

Nu s-a speriat, doar a căzut puţin pe gânduri.

― Aaa, tipa de pe facebook, aia de zice că nu-i lesbiană, dar vrea să şi-o tragă doar cu tipe.

― Eşti sigură?

― Sigur că sunt sigură. Am întâlnit-o acum o juma de an. Avea cinş’pe ani, pentru Dumnezeu şi mi-a făcut cadou chestia aia, arătă spre tabloul cu Zenobia.

― Aha, şi ce-ar vrea să reprezinte?

― O târfă, de unde să ştiu eu?

― Când ai vorbit ultima oară cu Mariana?

Ridică apatică din umeri.

― N-am prea vorbit cu ea în ultimul timp. Am văzut-o acum o lună la metrou pe Griviţei. Mi-a făcut semn cu mâna şi a dispărut. Oricum, nu că aş fi avut ce vorbi cu ea.

― De ce nu?

― Mariana are şaişpe ani, ce vrei de la mine? Nu fac sex cu minore şi nu le învăţ să se drogheze. Am două fetiţe, una de cinci şi alta de trei. Trăiesc în case de plasament. Îmi doresc să ajungă altceva decât am ajuns eu.

M-am gândit că, cel mai probabil, vor ajunge nişte târfe ieftine. Dacă avem în vedere ce ies copiii ăştia din centrele de plasament, dar nu aveam de gând să o spun cu voce tare.

― Ce ştii despre Mariana?

Rămase o clipă cu ţigara suspendată în aer.

― Hmmm, Mariana. Ne-am cunoscut de pe facebook. Eu sunt în căutare de femei, mature, dacă mă înţelegi. După ce ai făcut doi copii nu îţi mai arde de bărbaţi. Aşa că m-am reorientat. Primele câteva experienţe au fost chiar interesante. Apoi eu m-am apucat de droguri şi nimeni n-a mai vrut să-mi fie în preajmă. Aşa am ajuns să-mi fac cont pe facebook şi să caut femei dornice de aventuri. O noapte. Nu mai mult. Nici eu nu m-aş suporta mai mult.

„Mie îmi spui?”, mă trezesc gândindu-mă.

― Şi apoi dau de Mariana, care-mi spune că s-a îndrăgostit de o femeie. Că se simte captivă în propria-i piele. De parcă ar fi cineva care să nu se simtă aşa. Şi una şi alta. Am încercat să-i explic că e prea mică pentru a avea astfel de gânduri. Că ar trebui să mai crească pentru a-şi da seama dacă orientarea ei e cea corectă. – Ne-am întâlnit şi am discutat – Apoi ea mi-a spus că s-a gândit să fugă cu femeia asta pentru că ele se iubesc. Ce era să zic? Am zis să facă ce dracului o vrea, dar să nu se plângă când şi-o fute viaţa.

Am ridicat din sprânceană.

― După discuţiile voastre pe facebook nu mi s-a părut că ai fi fost chiar atât de dură.

Şi-a aprins în cele din urmă ţigara.

― Am încercat de câteva ori s-o conving să vină la mine, să trăiască în mizeria şi nesiguranţa mea. Fiind convinsă că nu îi va mai arde de tâmpenii.

― Bine, spune-mi despre Andra Pătraşcu.

Se strâmbă şi lăsă ţigara să cadă pe covor.

― O curvă ieftină. Pentru un gram de coca face tot ce-ţi doreşti.

― Asta e singura voastră relaţie?

― Da, sex şi coca.

Ora 16:00

Am ajuns la birou unde mă aştepta doamna Săculeanu. O femeie în jur de cincizeci de ani, cu cearcăne mari şi adânci şi lacrimi uscate pe obraji. Cred că fusese o femeie plinuţă, dar acum nu se mai vedea decât pielea flască atâtrnându-i pe oase. A vorbit un timp despre Mariana, fără ca eu s-o întreb ceva. Mi-a spus că a dispărut şi că o făcuse, cu siguranţă, cu un băiat. N-am întrerupt-o, nu i-am spus că de fapt era vorba de o femeie.

Mi-am ridicat ochii în tavan ca un automatism, dar, de fapt, căutam acea pată mare de egrasie care se instalase acolo în urmă cu un an. Era deja o obsesie de care nu mă mai puteam despărţi.

Glasul ei m-a adus cu picioarele pe podea:

― Am ascultat-o întotdeauna, dar ea nu voia să fie ascultată. Voia să fie lăsată în pace.

― Ce ştiţi despre vecina dumneavoastră, Andra Pătraşcu?

Se opri din turuit şi se aşeză.

― Nu erau prietene. Nu voiau să se vadă una pe alta. De altfel o şi înţeleg pe Mariana, Andra se droghează şi, uneori, când Dumnezeu îmi ia minţile, am impresia că se şi prostituează.

Am dat uşor din cap.

― Nu le-aţi văzut niciodată împreună?

Rămase o clipă pe gânduri.

― Nu, niciodată. Dar de ce ar vrea să fugă? Ce nu i-am oferit şi şi-ar fi dorit?

― E adolescentă, am răspuns eu automat. Lor nu le convine nimic. Adolescenţa e o boală mintală.

Mă privi şocată.

― Nu trebuie să vă învinovăţiţi pentru ce a făcut ea, am zis repede. E rebelă. Vrea să simtă gustul vieţii. Îmi e teamă doar să nu-l simtă prea aspru.

Ora 17:05

În sfârşit singură. Am înşirat pozele din biroul decedatului căutând ceva anume. Ceva ce mi se păruse încă de la început că ar putea fi important. Blid intră peste mine.

― Dacă făceam sex? Tu nu ştii să baţi la uşă?

― Ioana a zis că eşti singură, se scuză el.

― Şi singură nu-mi e permis să fac sex?

― Pentru Dumnezeu…

― Lasă-l pe Dumnezeu, o avea chestii mai importante de făcut. Probabil se gândeşte cum să-mi distrugă şi mai mult viaţa. Aşadar, ce ai?

A privit fotografiile şi a dat nedumerit din cap.

― Dacă-ţi spun ce am o să rămâi crucită.

― Ar fi cam greu să mă mai crucească ceva acum, aşa că toarnă.

― Micu Alexandru…

Note de pe Facebook

Miercuri, 21 septembrie, ora 7:02

Micu Alexandru: Siguranţa nu mai înseamnă nimic în ziua de azi.

Comentarii:

Alin Oprescu: Sigur, criză, mârşăvie, furt la drumul mare, nu mai e de trăit în ţara asta.

Vera Stop: Unii au nevoie de propriile aripi. Nu pot rămâne la infinit la Tibur.

Micu Alexandru: Sigur că nu, Vera, dar poate aduna o nouă armată.

Vera Stop: Nu toate sunt Wu Zetian

Ora 17:20

― Micu Alexandru e chiar Alexandru Mazil.

Făcu o pauză pentru a crea efectul dramatic, dar eu nu am avut nici o reacţie, ceea ce a adus dezamăgirea pe chipul lui.

Am dat repede un search pe google după Wu Zetian. Multe chestii interesante în engleză şi chineză, aşa că încerc să-mi reamintesc puţin despre Evul Mediu. A fost singura împărăteasă a Chinei. A instaurat un regim de teroare. Masacra tot ce prindea. Şi a murit pentru că nu a suportat eşecul la peste optzeci de ani, asta da aroganţă.

Ochii mi s-au împrăştiat din nou pe fotografii şi atunci am văzut. Tabloul ce o întruchipa pe Wu Zetian.

Ora 18:30

Pun la cale ultimele detalii cu Victor.

― Maximilian Gheorghe era în afacere, am spus. Doar că s-a întâmplat ceva şi a vrut să îşi facă ieşirea.

Victor părea că îşi cotrobăie prin creier.

― Cred că din cauza nepoatei dispărute.

― Hmmm?

― Nepoata lui a dispărut cu o lună înainte de-a fi ucis.

― A fost găsită?

― Da, în Spania, se prostitua.

― Hmmm.

Ne-am privit câteva clipe.

― Atât Melania, cât şi Andra au fost implicate. Racolează tinere de pe facebook.

― Da.

― Alexandru Mazil e asasinul în cazul lui Maximilian. Afacerea era pusă la cale de cei doi.

― Cum dovedim asta?

― Fetele vor mărturisi, am zâmbit eu.

Joi, 22 septembrie

Ora 6:30

M-a trezit un sforăit aproape grotesc. Am sărit în picioare cu arma în mână. Eram goală puşcă. L-am privit. Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, destul de arătos, pusese stăpânire pe patul meu. I-am dat un şut iar el a tresărit.

― Cine mama dracului mai eşti şi tu?

Privi o clipă la pistol, apoi la mine.

― Sunt Dorin, nu-ţi aminteşti?

― Noi doi am…

― De trei ori.

― Hmmm, bine, sper că ţi-a plăcut, acum ia-ţi lucrurile şi întinde-o.

După ce a plecat mi-am dat seama că totuşi s-ar putea să am o viaţă sexuală, doar că nu mi-o amintesc prea bine.

Ora 7:03

Blid m-a sunat să-mi spună că fetele au fost arestate şi duse la interogatoriu. Costel Stanciu care fusese pus la curent cu tot ceea ce aflaserăm, încerca să-l convingă s-o lase mai moale. Nu voia să pună departamentul într-o lumină nefavorabilă.

― El şi-a căutat-o, am spus eu.

Ora 9:22

Sediul criminalisticii era ticsit de reporteri. Câţiva mă salutară politicoşi fără a încerca să mă ia cu asalt.

Am aflat în primele trei secunde că fetele mărturisiseră implicarea lor în afacerea cu minore. Mazil a fost destituit şi trimis la tribunalul militar, însă nici urmă de Mariana Săculeanu.

Note de pe Facebook

Joi, 22 septembrie, ora 6:04

Mariana Săculeanu: Uneori oamenii nu vor să fie găsiţi. Nu e ca şi cum cineva m-ar fi răpit. Nici n-am fugit cu vreo iubire interzisă. Ştiu, până la urmă cineva o să mă găsească, dar acel cineva nu e cel care îşi doreşte s-o facă, ci cel care-mi doresc eu s-o facă. Nu mă mai căutaţi. Oamenii dispar, de cele mai multe ori, pentru că aşa vor ei.

Notă: N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu Mariana. Ultimul Inbox mi l-a trimis în decembrie. Mi-a spus că e bine, că e liberă şi că poate zbura şi că ar vrea să ştie şi mama ei asta. Nu poţi să cauţi pe cineva care-şi găseşte libertatea. Pentru că nu ai nici un drept să i-o iei.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.